Contemporanul » Polemice » Ştefan Borbély: Dilema din Geneză

Ştefan Borbély: Dilema din Geneză

Omul este om în primul rând datorită privilegiului de a putea gândi/ trăi şi altceva decât sacrul

Faceţi un scurt sondaj printre cunoştinţele şi prietenii Dumneavoastră (inclusiv teologi), întrebându-⁠i care este motivul pentru care Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului. Într-⁠o proporţie covârşitoare – dacă nu chiar în unanimitate –, vi se va răspunde că a fost vorba de un gest punitiv din partea lui Yahweh, venit în urma nesocotirii de către cei doi a interdicţiei de a mânca din pomul binelui şi al răului. Ceea ce se dovedeşte a fi nu integral adevărat dacă recitim Textul, din cauza unuia dintre cele gradina-edenuluimai tulburătoare dileme pe care le prezintă începutul Vechiului Testament. După ce constată călcarea interdicţiei de a mânca din pomul binelui şi al răului, Dumnezeu spune: „Iată, că omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum, nu cumva să-⁠şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască veşnic […] De aceea Domnul Dumnezeu l-⁠a scos afară din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat”. (Gen., 3: 22-⁠23) Aşadar, nu vina de a fi mâncat din pomul binelui şi al răului pecetluieşte soarta lui Adam şi a Evei, ci temerea lui Dumnezeu că ei ar putea deveni nemuritori dacă ar descoperi şi beneficiile celui de-⁠al doilea pom, pe care până în acest moment îl ignoraseră. Între aceste două secvenţe se află dilema tulburătoare de care vorbeam: şi anume faptul că, mâncând din pomul binelui şi al răului, Adam şi Eva îşi schimbă condiţia, se transsubstanţiază, devenind, preţ de o secvenţă scurtă, asemenea divinităţii.

Deşi ne aflăm doar la începutul Vechiului Testament, nu este pentru prima oară când perspectiva transsubstanţierii intră în joc. În scena clasică a ispitirii Evei, Şarpele o asigură pe femeie că nu vor muri dacă vor mânca din pomul binelui şi al răului – aşa cum avertizase tunător Dumnezeu –, dezvăluindu-⁠i totodată că motivul interdicţiei divine este altul, mult mai subtil decât moartea: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Gen., 3: 4-⁠5)
Dacă recitim atent pasajele despre care toată lumea crede că le ştie pe de rost, ies la iveală şi alte detalii tulburătoare. Adam, ca orice empiric cerebral, nu se îndoieşte de soliditatea realităţii în care l-⁠a aşezat Dumnezeu, şi conştientizează interdicţia ca atare: dacă va mânca din pomul binelui şi al răului, va muri. (Gen., 2: 16) Nu se întreabă, ce înseamnă cu adevărat acest lucru şi de ce perspectiva morţii face parte, şi ea, din economia biologică a Edenului, deşi n-⁠ar trebui să se afle acolo. Pentru el, fiinţă nedilematică, lucrurile sunt clare fiindcă spusele Domnului sunt de netăgăduit: există o faptă – una singură! – pentru care răsplata e aneantizarea.

Şarpele e mai dilematic şi mai subtil, fiindcă se vede obligat să procedeze pe ocolite. Desigur, ar putea fi pragmatic şi i-⁠ar putea întinde Evei direct mărul, dar n-⁠ar rezolva prea multe cu această directeţe nesofisticată, carteziană, fiindcă baza scenariului – adică veridicitatea spuselor lui Dumnezeu – va rămâne neclintită. În consecinţă, el deconstruieşte vorba divină, supunând-⁠o unui exerciţiu de i-⁠realizare. Strict logic, supoziţia potrivit căreia spusa lui Dumnezeu ar putea reprezenta şi altceva decât adevărul-⁠adevărat e o blasfemie absurdă. Or, Şarpele tocmai asta face: o pune pe Eva în faţa dilemei ontologice decantate abstruz, sugerându-⁠i că Dumnezeu ar putea spune şi altceva decât adevărul. Iată pasajul: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»”. (Gen. 3: 1)

Tot logic, simpla posibilitate ca vorba divină să aibă două dimensiuni în loc de una ne deschide înspre simulacru. Dacă – aşa cum sugerează Şarpele – interdicţia nu este adevărată, că vorba circulă fără să aibă consistenţă ontologică, înseamnă că Eva s-⁠a născut într-⁠o mistificare. Că trăieşte o interdicţie convenţională, o realitate de substitut, eventual virtuală, o proximitate oricum discutabilă, interpretabilă. Este aşa fiindcă ispitirea ei de către Şarpe are şi o altă latură, mai tulburătoare chiar decât supoziţia că Dumnezeu ar putea vorbi în dodii. Mâncând din măr, pe care-⁠l împarte generos cu Adam, Eva constată direct că nu se moare din asta şi că viaţa continuă în pofida anxietăţii pe care Dumnezeu a sădit-⁠o în sufletul cuminte al lui Adam; că, în răspăr cu ceea ce spusese Dumnezeu, consecinţa încălcării interdicţiei de a mânca din pomul binelui şi al răului nu este moartea. O ajută această recunoaştere să-⁠şi întărească credinţa în El? Puţin probabil: iată, în două momente succesive, aflate foarte aproape în timp unul de celălalt, ea a învăţat că nu te poţi încrede în vorba Celui de Sus şi că, chiar dacă o faci, s-⁠ar putea ca spusele lui Dumnezeu să nu aibă consecinţele pe care El, apodictic, le anunţă.

Există, în consecinţă, două drame complementare pe care le dezvăluie acest moment dramatic, exponenţial, al Genezei: o disociere şi o expulzare. Prin intermediul dialecticii corozive introduse de către Şarpe, Adam şi Eva se despart de Dumnezeu înainte chiar de a fi expulzaţi din Grădina Edenului: învaţă retorica elementară a suspiciunii, că nu poţi avea încredere integrală în El, că poţi fi dus cu vorba la o adică, măreţia omului constând, de fapt, în singurătatea transcendenţei goale care i se deschide acestuia în faţă în urma acestei dileme. O singurătate pe care, de asemenea foarte logic, au experimentat-⁠o toţi oamenii superiori, de la Sf. Pavel la Kierkegaard, chiar dacă unii, în lipsa unui termen mai potrivit, au numit-⁠o „căutare”.

Să refacem în final ghemul, adunându-⁠i laolaltă, pas cu pas, toate firele răsfirate. Consecinţa nesocotirii interdicţiei de a mânca din pomul binelui şi al răului este transsubstanţierea, adică urcarea unei etape înspre condiţia divină. Prevenitor, Dumnezeu întrerupe procesul înainte de eventuala lui împlinire. Adică, îl lasă pe om deasupra unei prăpăstii, suspendat în posibilitate, după ce îi recunoaşte acestuia principala sa calitate, şi anume că omul a devenit, în răspăr cu proiectul iniţial, o fiinţă proiectivă. Numai că virtualitatea proiecţiei de sine infinite a omului înseamnă, totodată, că el poate aspira şi înspre alte valori decât acelea limitate care i s-⁠au dat de-⁠a gata în Grădina Edenului. Aceasta e cheia tulburătoarei dileme pe care am sintetizat-⁠o aici: că omul este om în primul rând datorită privilegiului de a putea gândi/ trăi şi altceva decât sacrul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest