Contemporanul » Modele » Lucian Blaga. Miturile personale ale poetului

Lucian Blaga. Miturile personale ale poetului

Blaga nu-⁠i un poet evolutiv decât într-⁠o mică măsură şi nu-⁠şi abandonează temele pe măsură ce le scrie. Lovinescu a explicat bine mecanica poeziei sale bazate pe procedeul comparaţiei unei reflecţii intelectuale cu un termen luat din lumea realului. Procedeul este folosit şi în construcţia metaforei, de multe ori prin asocieri brutal oximoronice, de tipul: „urzicile soarelui”.

Eugen-Simion

Eugen Simion

Extazul dionisiac, sentimentul misterului sau, nietzcheanis-mul zgomotos – de care amintesc Lovinescu şi Vianu – sunt formule potrivite. Ele sugerează ritmul lăuntric al poemului, tensiunile discursului liric, dar în această ecuaţie trebuie să facem loc, chiar din această fază (Poemele lumii, Paşii Profetului, In marea trecere), unui alt motiv, altui impus, altui mit, şi anume acela al extincţiei care însoţeşte direct sau pe faţă extazul dionisiac. Este un mit fundamental, şi dacă ne uităm în urmă, vedem că, după Eminescu, niciun alt poet român n-⁠a meditat mai mult la moarte, ca Blaga, şi n-⁠a introdus-⁠o mai des ca el în ecuaţia fiinţei şi a liricii. O temă care întâlneşte chiar de la primele acorduri celălalt motiv fundamental al liricii sale, şi anume iubirea, în prelungirea unui romantism puternic spiritualizat… Miturile, temele, stările de spirit, în fine, singurătatea şi metafizica se însoţesc în toate teritoriile lirice blagiene. De aceea este greu să grupezi tematic poemele şi să extragi din ele ceea ce criticii tematişti numesc miturile personale ale artistului.

Mai trebuie spus ceva la începutul acestei analize critice: Blaga nu-⁠i un poet evolutiv decât într-⁠o mică măsură şi Lucian-blaga-fotonu-⁠şi abandonează temele pe măsură ce le scrie. Lovinescu a explicat bine mecanica poeziei sale bazate pe procedeul comparaţiei unei reflecţii intelectuale cu un termen luat din lumea realului. Procedeul este folosit şi în construcţia metaforei, de multe ori prin asocieri brutal oximoronice, de tipul: „urzicile soarelui”. Efectele nu sunt totdeauna remarcabile, la acest punct de întâlnire. În sfera comparaţiilor învăluitoare, misterioase, tainice, ele sunt însă surprinzătoare, „frumoase” în mod liric, definind o artă poetică originală. Ce-⁠l diferenţiază nu este, cum cred aproape toţi criticii din epocă – în frunte cu Lovinescu – imagismul (mai exact capacitatea de a crea prin procedeul semnalat imagini originale), ci viziunea subiectivă asupra lumii şi modul personal în care spiritul lui reflexiv primeşte şi judecă lucrurile în materialitatea lor directă. La drept vorbind, poezia lui Blaga este un calendar cosmic în care se înscrie cu regularitate calendarul fiinţei intime dublate în cazul lui de o fiinţă superioară, metafizică, aceea care priveşte de sus şi stabileşte raporturile dintre cele două universuri. Acest proces se exprimă prin inserţia reflecţiei în poem sau, în termenii lui E. Lovinescu, prin spiritualizarea emoţiei. O inserţie, o alianţă reuşită care a deschis, după Eminescu, calea meditaţiei în poezia românească, depăşind eşecurile vechii lirici de concepţie.

Blaga este cel dintâi, repet, după Eminescu care integrează filosofia (în sensul dat de Marcel Raymond acestui concept), punând astfel capăt unei discuţii lungi şi plicticoase dacă poate exista sau nu poezie filosofică. Poezia filosofică este o formulă suspectă pentru că nu-⁠i rostul poeziei să facă filosofie, iar când face este cu totul neconcludentă şi, deci, inutilă. Meditaţia filosofică poate intra însă în poezie şi mai totdeauna marea lirică are un substrat metafizic pentru că ea îşi pune ceea ce Blaga numeşte într-⁠un poem „întrebările lumii”. În Poemele luminii şi în cărţile următoare, Blaga le pune în chip curent, iar întrebările (ideile) lui nu distonează în poem şi nu usucă emoţia lirică. Dimpotrivă, o pune în legătură cu misterul cosmic sau, cum îi place poetului să zică, o „desmărgineşte”. Principiul de a lega contingentul de nemărginit şi universal vine, se ştie, de la romantici. Îl foloseşte în chip curent Eminescu şi, din acest punct, Blaga este mai eminescian decât imitatorii mărturisiţi ai lui Eminescu. O dimensiune a lirismului său care n-⁠a fost discutată niciodată serios de critica literară.

Revenind la prezenţa meditaţiei în poezie, G. Călinescu găseşte că Poemele luminii sunt „încă stângace, pătate de consideraţii filosofice şi de un nietzscheanism zgomotos, în nepotrivire cu temperamentul nesanguin, cam rilkean al poetului”. Criticul face aici, cred, două erori de judecată, într-⁠un capitol (cel din Istoria literaturii) care, în genere, este substanţial, cu observaţii juste despre originalitatea liricii lui Blaga. Mai întâi temperamentul poetului, atunci când îi citeşti versurile, nu pare deloc nesanguin. Melancoliile, tristeţile, liniştile spiritului său sunt urmate de obicei de mari explozii temperamentale, de un vitalism ce nu pare a fi o simplă fantasmă, un artificiu literar, o convenţie fără nicio legătură cu firea adâncă a poetului ce scrutează programatic profunzimile eului şi are reverii cosmice. Această alternanţă, repetată sub diverse chipuri în poem, devine un stil de a se situa faţă de lucrurile din afară. Stilul are pulsaţii scurte şi ordonate pe spaţii delimitate. Blaga nu scrie întinse poeme epice, sociogonice, ca Eminescu, şi, în genere, ca romanticii obsedaţi de imaginea totalităţii şi evoluţiei istorice a lumii. Notaţiile lui se concentrează asupra unei idei şi a unei stări de spirit. Ideile au timp, în acest chip, să respire normal şi să se impună în poem fără a deveni demonstrative şi, deci, împovărătoare. Impresia pe care o am, când le citesc acum (a câta oară?) este că ideile (consideraţiile filosofice de care se arată nemulţumit Călinescu) nu „pătează” pânza poemului, dimpotrivă, o susţine şi-⁠i dă pregnanţă. Cugetările, însoţite de o notă umbroasă, sunt de cele mai multe ori memorabile şi trag după ele – spre cerul înalt al nemărginirii şi al vagului – notele subiective ale poemului…

Acestea fiind lămurite, să ne întoarcem la temele, miturile lirice ale poetului care întâmpină îndată după război scepticismul unora nu numai cu poemele lui îndrăzneţe (se va vedea în ce fel), dar şi cu piesele sale de teatru şi, mai ales, cu scrierile sale filosofice. Primele poeme surprind înainte de orice prin faptul că renunţă la câteva seducţii tradiţionale ale liricii, cum ar fi muzicalitatea, preţiozitatea coloristică, discursivitatea, retorismul şi, în genere, „figurile” clasice ale poeziei. Scrie în vers liber, ritmurile sunt mobile, se strâng şi se desfac în discursul liric în funcţie nu de muzica versului, ci, am putea zice, de pulsaţia ideii. Nu este prima oară când versul liber pătrunde în literatura noastră, dar este prima oară când un tânăr poet face acest lucru sistematic şi cu un succes deplin, încât atributul de mare poet nu întârzie să apară. Lipsind muzica versului şi podoabele sclipitoare, poemul se sprijină pe reflecţia încorporată în structura poemului. Efectul este de cele mai multe ori admirabil, poemul are un ritm interior şi se sprijină pe o metaforă-⁠pivot care uneşte cele două tipuri de construcţie metaforică: metafora-⁠obiect (cultivată de moderni şi, în abuz, de suprarealişti) şi metafora-⁠mit pe care o folosesc şi-⁠o impun în lirică romanticii şi-⁠o continuă poeţii din aripa spiritualistă a modernităţii. Blaga merge, în chip evident, spre metafora-⁠mit asociată însă uneori cu un termen de o brutală concreteţe de felul „straşina curată a veşniciei”, „gheare de lumină”, „rănile amurgului”, „călcâiul adevărului”, „doagele cerului” etc. Procedeul este folosit şi în limbajul din eseurile filosofice („jariştea misterului”) şi, nu totdeauna fericit, în piesele de teatru.

Lipsite de vraja muzicală a versului şi de alte seducţii tradiţionale, Poemele luminii se impun prin modul original în care se unesc trăirea directă, extatică de multe ori, cu reflecţia metafizică. Întâlniri neobişnuite într-⁠un discurs liric care se desparte, în acest chip, de tradiţia preponderent mesianică a poeziei ardeleneşti. Revoluţia pe care o produc în arta poetică Arghezi şi Bacovia în poezia din Regat este continuată după război de Blaga prin reformularea unor procedee stilistice încercate deja de simbolişti (versul liber şi restructurarea imaginii) şi, evident, prin deschiderea poemului spre tehnicile şi miturile expresionismului. În privinţa metodei expresioniste este de remarcat faptul că, în contrast până la un punct cu viziunea violentă a acestei şcoli artistice, vizibilă îndeosebi în plastică, Blaga se declară un poet al tainei şi al misterelor, nu al brutalităţilor realului, cum ne-⁠am fi aşteptat. Primul poem din culegerea din 1919 formulează limpede această acţiune:

„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” – vers programatic, vers memorabil – urmat în poemele următoare de altele:

„nu ucid cu mintea tainele ce le-⁠ntâlnesc”,
„stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge”…

Însă liniştea nu-⁠i regimul său statornic şi taina nu-⁠i unica virtute pe care o cultivă. Curând poemul său anunţă „setea de păcate, de daruri, de-⁠avânturi, şi de patimi” şi ritmurile şi peisajele se schimbă numaidecât. Lumina, alt element din ecuaţia liminară a poetului, devine explozivă şi simţurile rup zăgazurile tainei şi ale liniştii şi se dezlănţuiesc în poemul cu o structură elastică. El este capabil, astfel, să primească un registru larg de stări de suflet (sau stări de spirit), de la sugestia misterului primordial al creaţiei la manifestările senzoriale ale erosului. Un spaţiu vast, aşadar, în care impresiile, temele, senzaţiile se întâlnesc într-⁠un nou discurs al corespondenţelor în care nu culorile, sunetele şi parfumurile simboliste se cheamă şi se întrepătrund, ci lumea materială şi lumea spirituală şi, odată cu ele, patimile – cum zice Blaga – şi melancoliile, anxietăţile sale. Toate, vreau să spun, fuzionează în poemul blagian: erosul cu metafizicul, bucolicul cu spiritualul, vitalismul nietzschean cu fantasma tainei şi a liniştii, recurentă în toate cărţile. Nu-⁠i uşor, de aceea, să determini miturile dominante, miturile lirice personale în aceste poeme în care obsesiile se amestecă şi, de cele mai multe ori, se condiţionează. Ele exprimă, voit şi nevoit, un mod de a primi lucrurile din afară, la nivel, întâi, senzorial şi, în al doilea rând, intelectual. Panismul, de pildă, trece de la un volum la altul şi, ca o umbră fidelă, însoţeşte metamorfozele spiritului însetat de nemărginiri şi nedesluşiri… Un mit, dar, liric, un mit personal, care are în spate o filosofie (panteismul) şi, în chip evident, o mitologie pe care, cu mijloacele de expresie ale modernităţii, poetul o resuscitează şi o înnoieşte. Nu-⁠i singura fantasmă care-⁠l obsedează. Să încercăm să le depistăm pe acelea ce se repetă mai des.

O artă poetică construită din „linişti”,
„taine” şi „nedesluşiri”

Cea dintâi fantasmă (temă, imagine) care vine în întâmpinarea lecturii este chiar aceea care-⁠i defineşte arta poetică. O artă poetică definită, evident subiectiv, nu însă prin convenţiile artei (esteticii), ci prin elementele firii, adică printr-⁠un număr de elemente ce aparţin universului din afară. Din această fuziune iese poetica (metoda) şi rostul poeziei pe care Blaga o scrie. Am citat deja câteva versuri elocvente din poemul liminar Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi din poemele ce-⁠i urmează. Poezia este gândită aici ca o programatică „întăinuire a universului” (să admitem) care, şi aşa, este o sumă de taine şi mistere. Poezia nu este o desluşire, o risipire a misterului originar, o sugrumare prin mijloacele raţiunii a nepătrunsului, ci o sporire a nedesluşirii ce înconjură acest univers de mistere.
O estetică exprimată în câteva versuri emblematice a căror frumuseţe se bazează pe o comparaţie ce pare a fi la îndemâna oricui. Dar cât de elocventă în ordine poetică:

„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-⁠ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister,
şi tot ce-⁠i ne-⁠nţeles
se schimbă-⁠n ne-⁠nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Arta poetică, ca artă a potenţării misterului, liniştii şi tainei, caută argumente noi şi, de bună seamă, le descoperă. Un poem se cheamă Linişte şi, printr-⁠o singură comparaţie liminară – „Atâta linişte-⁠i în jur, de-⁠mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lumină” – a intrat în repertoriul liric al mai multor generaţii… Sugestia tainicului din univers şi a tăcerii care stăpâneşte duhul poetului „ca un ascet de piatră”, peste care cad din cer picuri de lumină (Stalactită), se repetă şi se îmbogăţeşte cu referinţe noi (comparaţii, analogii, reflecţii) luate din domenii diferite.

Blaga este, nu mai încape îndoială, un mare poet al tainicului şi al misterului şi, dacă punem la un loc toate nuanţele şi sugestiile ce apar în versurile sale în legătură cu această idee, vedem că se configurează un mit fundamental în poezia sa: mitul luminii ca sumă de mistere şi, în vecinătatea lui şi în complicitate cu el, mitul poeziei care, prin exerciţiul ei, sporeşte lumina tainei, misterului şi a liniştii din univers. O artă poetică şi un mit, aşadar, care nu se bizuie pe convenţiile formale ale artei, ci pe rosturile ei. Iar rosturile creaţiei lirice se hrănesc cu nedesluşiri programatice, cu amurguri şi „minunile întunericului” (Mi-⁠aştept amurgul), cu „zvonul unei mări necunoscute” (Scoica), cu murmurul astrelan care, ajuns pe pământ, sporeşte zum­zetul tainelor:

„Călugării şi-⁠au închis rugăciunile în pivniţele pământului. Toate-⁠au încetat murind sub zăvor.

Sângerăm din mâni, din cuget şi din ochi. În zadar mai cauţi în ce-⁠ai vrea să crezi. Ţărâna e plină de zumzetul tainelor, dar prea e aproape de călcâie şi prea e departe de frunte. Am privit, am umblat şi iată cânt: cui să mă-⁠nchin, la ce să mă-⁠nchin?”

Fac un salt în cronologia poeziei blagiene şi citez din La cumpăna apelor (1933) un distih care, cu o nuanţă nouă („nesfârşirea”), sugerează poetica şi mitul de care vorbim:

„Sporim nesfârşirea c-⁠un cântec, cu-⁠o taină”.

Să conchidem: un mit fundamental, un mit personal care defineşte o artă poetică nu prin elementele ei formale, ci pe iscodirea tainicului din lume. Rimbaud cerea poetului modern, mai citez o dată, să viziteze nevăzutul, neauzitul, nepipăitul, nemirositul din lume, adică negativităţiile universului, Blaga vrea să iscodească şi să inspecteze umbrosul, nedesluşitul, tainicul, luminile nopţii şi vrăjile crepuscului, adică ceţurile care acoperă lumea materială şi lumea spiritului.

Bucolismul spiritualizat. Panteismul.

A doua temă fundamentală sau, în termenii eseului de faţă, al doilea mit personal în poezia lui Blaga este acela proiectat de un bucolism spiritualizat. O formulă pe care o folosesc aproape toţi criticii literari care discută viziunea agrestă a poetului şi raporturile lui, în micile acte de viaţă, cu natura. Mitul acoperă şi particularizează o bună parte (poate cea mai mare parte) a unei poezii care nu fuge de tradiţie, dar nici nu-⁠i conservă stereotipurile. E. Lovinescu şi G. Călinescu cad de acord, la acest capitol, că Lucian Blaga a restructurat şi a salvat, printr-⁠un proces de spiritualizare şi, evident, printr-⁠o tehnică poetică nouă, ceea ce semănătorismul compromisese, se părea, definitiv în literatura română: lirica rurală. Blaga a făcut ceva mai mult: a dovedit, alături de Arghezi, faptul că modernitatea – produs spiritual al aglomerării şi complexităţii urbane – poate trăi, confortabil, şi în mediul ţărănesc. Cu o condiţie, când este vorba de marea poezie: să privească semnele naturii din unghi metafizic. Şi, să nu le povestească şi nici să le exprime prin clişee. Este ceea ce face în mod curent Blaga, renunţând la poezia descriptivă şi, în genere, la retorica tradiţională. Centrul liric al poemului nu este le dehors, ci le dedans – eul care meditează ceea ce vede, simte şi gândeşte le dehors, adică natura în complexitatea ei cosmică, pe scurt firea lumii. Întins pe iarbă, poetul ascultă tăcerea asurzitoare a pământului şi observă cum, în arşiţa de vară, văzduhul se topeşte ca o ceară. În trupul gorunului de la margine de codru creşte sicriul său „cu fiecare clipă care trece”. La ţărmul mării simte în faţa răsăritului de soare că sufletul s-⁠a pierdut pe o cărare nesfârşită şi nu mai găseşte semnele de întoarcere (La mare). Tot la mare ascultă, în labirintul scoicii, „zvonul unei mări necunoscute”. În Martie, presimţind primăvara, mugurii lacomi de lumină „îşi zgulesc urechile în guler”. Pe cer, „trec norii cu ugerile pline” (splendidă imagine!) şi, privind acest spectacol măreţ, poetul este încercat de „tristeţi nedesluşite”, tristeţi verlainiene (Melancolie). În dimineţi de vară se simte „un picur de dumnezeire pe pământ” (Pax Magna), toamna contemplă îngândurat „amurgurile grele şi pustii” şi gându-⁠i fuge spre ideea morţii (O toamnă va veni) etc. Spiritul este agresat de „oarbe năzuinţi” şi, contemplând stelele (reflex romantic!), are intuiţia singurătăţii şi nemărginirii, a pierderii în univers:

„Fiori, ce vin din ţara voastră, îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul
şi-⁠nmărmurit vă-⁠ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag, cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet
şi străbătut de-⁠avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur gând mi-⁠e rază şi putere:
O, stelelor, nici voi n-⁠aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.”

Aceste false pasteluri sunt, după cum se vede, scurte meditaţii lirice care elimină sistematic decorativul, idilismul, retorica literară a grandorii naturii pe care le aflăm, de pildă, în poezia lui Alecsandri, poet cu o optică, în esenţă, clasică, adică aceea de contemplare obiectivă a naturii. Blaga nu contemplă, el iscodeşte, interpretează, citeşte în calendarul anotimpurilor semnele misterioase ale marelui univers şi le raportează la propriul destin.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Eugen Simion

Eugen Simion este autorul a 30 de cărţi originale dintre care semnalăm: Proza lui Eminescu (1964); Eugen Lovinescu, scepticul mântuit (1971); Scriitori români de azi, I-IV (1974-1989), Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian (1977, ediţia a V-a – text integral [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest