Contemporanul » Polemice » Gelu Negrea: Prezentul ca operă a viitorului (Însemnări la vreme de caniculă)

Gelu Negrea: Prezentul ca operă a viitorului (Însemnări la vreme de caniculă)

Fiecare român se crede altfel decât ceilalţi români şi astfel şansa omogenizării sociale este ratată din start. De-⁠aia votăm în bătaie de joc, de-⁠aia demitizăm totul cu fervoare mistică, de-⁠aia nu ne recrutăm eroii decât din trecut.

„Fiinţa vieţii este, totodată, moarte. Orice lucru care intră în viaţă începe odată cu aceasta să moară, deja, să se îndrepte către moartea sa, şi moartea este, totodată, viaţă”, postulează Heidegger. Oare? Dacă viaţa este, într-⁠adevăr, şi moarte, reciproca nu mi se mai pare automat valabilă. Faptul că viaţa include moartea (ca presimţire, gând, teamă, obsesie…) este evident şi indiscutabil. Când spune: „Cred că m-⁠am îmbolnăvit de moarte/ în prima zi când m-⁠am născut” Marin Sorescu este heideggerian.

Dar moartea nu este absenţa vieţii, ci, în mod expres, absenţa vieţii de după viaţă. Există multe lucruri – pământ, pietre, mineralele, în general – lipsite de viaţă fără a fi moarte. Moarte sunt doar cele care au fost cândva vii.

Viaţa şi moartea nu sunt nici complementare, nici succesive, nici interşanjabile – parţial ori total. Sunt două regnuri diferite şi ireconciliabile, care nu se suprapun, nu se intersectează şi nu se comunică în termeni comuni. Viul există exclusiv în spaţiul propriu şi numai atâta timp cât nu s-⁠a produs transferul ireversibil în celălalt regn. Între viu şi mort nu există forme de tranziţie. Shakespeare, cel care s-⁠a dus să moară puţin, e o glumă literară de efect, dar atâta tot. Mai adevărat despre ireversibilitatea morţii vorbeşte eminescianul „morţi sunt cei muriţi”. Muritul şi fără viaţa nu-⁠s totuna.
*
Pentru Platon, 5.300 este numărul ideal, cel care permite funcţionarea optimă a gelu-negrea-nr-08-p20democraţiei. Dincolo de această cifră, mecanismele democraţiei tind să se deregleze, să se disperseze, devenind incontrolabile şi nefuncţionale. Cu cât comunităţile democratice sunt mai mari, cu atât coeficientul (concentrarea) de democraţie se diminuează, iar structura iniţială migrează spre alt­ceva (autocraţie, oligarhie, haos…). Democraţia reprezentativă este deja o formă coruptă de democraţie, chiar dacă, pe nivele de reprezentare, principiile (un om=un om/ un vot=un vot) se menţin.

Când iese de sub mistica numărului de aur platonician (5.300, nu şi multipli ai săi!), structura rezultată este una coruptă, îndepărtată de esenţa şi chiar de configuraţia iniţială. O divizie nu este un pluton reduplicat de zeci de ori, ci o altă structură, un alt tip de realitate organizaţională, aşa cum un atelier de fierărie nu reprezintă patternul unui combinat siderurgic.

Invers privind lucrurile, cei cinci peşti cu care Isus hrăneşte o mare mulţime constituie argumentul doveditor că legile vieţii şi ale democraţiei nu coincid.
*
Îndepărtarea democraţiei de propria esenţă se vădeşte şi în aceea că ea nu mai serveşte rostului iniţial. Dacă „scopul cetăţii este viaţa bună” a locuitorilor ei (Aristotel), atunci de ce democraţia repartizării bogăţiei a fost eliminată din metabolismul conceptului? Puterea poporului îndreptată împotriva binelui poporului nu poate fi imaginată în afara unui masochism ontologic aberant. Dimensiunea socială este imanentă democraţiei, altfel ea eşuează în demagogie politică. Polarizarea socială n-⁠are a face cu democraţia liberală care accentuează diferenţele, le face vizibile, inclusiv la nivel statal. Nu există doar indivizi bogaţi şi săraci, ci şi naţiuni bogate şi sărace. Cum distribuţia bogăţiei rămâne constantă, statistic vorbind, numărul beneficiarilor scade, în pofida aparenţei că lucrurile se petrec invers.
 *
Afirmaţia lui Lucian Boia: „Prezentul este opera trecutului” a fost aplaudată complet aiurea pentru că e, fundamental, falsă. Comodă şi neproblematică, dar falsă. Prezentul este, de fapt, opera viitorului – a dorinţelor, aspiraţiilor, speranţelor, a gândirii prospective, capacităţii de a visa şi de a înfăptui vise; pe scurt, opera proiecţiei către înainte a timpului şi a proiectelor aferente. Prezentul nu este capătul dinspre finish al trecutului, ci capătul dinspre start al viitorului.

Nu facem nimic pentru trecut pentru că el este finit şi imuabil; nu poate fi schimbat, nici îmbogăţit sau sărăcit. Este inert şi steril; nu poate produce nimic şi în nici un caz, prezent. Poate doar nostalgie, însă nostalgia este banala întoarcere sentimentală în trecut şi nimic mai mult.

Doar aparent oamenii trăiesc în prezent. În realitate, gândurile noastre, intenţiile, chiar şi gesturile cotidiene ţin de viitor. Tot ce facem vizează obţinerea unui rezultat care, în primă instanţă, nu este altceva decât gând despre ce va fi. Cât este prezent şi cât este viitor în cuvântul mâine şi în tot ce se leagă de el?

Prezentul este partea intenţională din viitor care devine trecut şi anume este segmentul de timp necesar viitorului pentru a deveni trecut.

Ce se întâmplă însă cu partea din viitor preconizată care rămâne la stadiul de intenţie, proiect, speranţă, iluzie, năzuinţă? Există un seg­ment din viitor care nu se schimbă niciodată, nu fel de viitor etern, virtual – partea neîmplinită din destinul fiecăruia.

Prezentul nu este rezultanta istorică a trecutului, opera sau oglinda lui, ci povestea felului în care un om sau un popor îşi gândeşte şi îşi făureşte viitorul.
 *
Cât de română este literatura română? Acea literatură în care s-⁠a născut (sau care a născut – la alegere!) protocronismul. Dar este aceasta dimensiunea fundamentală şi specifică a literaturii noastre? Mai curând contrariul: ceea ce o defineşte este lipsa noutăţii, absenţa vocaţiei pionieratului. Suntem, mai degrabă, cosmopoliţi decât naţionali. Trăim din împrumuturi repetate şi asta ne face să semănăm cu alţii mai mult decât cu noi înşine. Paradoxal, tocmai excesul asemănării cu ceilalţi, mimetica nici măcar fardată decent interzice literaturii române accesul la universalitate. Mai mult decât o face nula sa contribuţie la literatura lumii (G. Ibrăileanu) ori împrejurarea că este, în fond, mediocră (apud Eugen Negrici).

Marele orgoliu al scriitorului român nu este să spună: uite, eu pot face acest lucru mai bine decât oricine altcineva! Nu, exclamaţia lui supremă sună aşa: uite, şi eu pot face, domnule, ce face franţuzul, sau neamţul, sau – mai nou – englezul! Ar putea fi calificată drept neîncredere în sine, dar şi mândrie prostească a imitatorului incapabil să adopte criteriul corect.

Din păcate, românii (între ei, şi scriitorii) nu vor să se definească prin ei înşişi, ci doar la concurenţă şi în competiţie cu Ceilalţi – marota naţională dintotdeauna şi per toujours, vorba europenistei Ziţa din comedia lui Caragiale.

Nu avem vocaţie de model, doar de artizan – eventual, genial. Dezlănţuirea de ură împotriva protocroniştilor, încă vie după atâtea decenii, traduce exact acest sentiment subaltern: oroarea de nombrilism forjată într-⁠o lungă experienţă istorică perdantă. Paremiologicul „nu suntem noi buricul pământului” nu este expresia realismului ontologic şi funciar al naţiei, ci forma de capitulare apriorică în faţa unei fatalităţi imaginare, incapacitatea de situare deasupra evenimentelor punctuale. Rareori am învăţat ceva din puţinele noastre triumfuri. Relativişti cu asupra de măsură şi copleşiţi de un ascuţit simţ al perisabilităţii, am ales să învăţăm aproape exclusiv din eşecuri îngurgitate voluptos, lecţia supremă, însuşită ca Weltanshauung etnic, fiind aceea că înfrângerea ne este consubstanţială şi că salvarea nu poate veni decât din afară, de la eternii Ceilalţi. Firesc, într-⁠un fel, pentru o ţară a cărei etnogeneză s-⁠a consumat, conceptual, în cancelarii străine. Noi nu ne-⁠am născut, ca naţiune, pe cale naturală; am fost concepuţi in vitro de părinţi necăsătoriţi legal. Nici turcii, nici austro-⁠ungarii, nici sovieticii nu ne-⁠au impus dependenţa – au venit doar în întâmpinarea fricii noastre de independenţă.

La fel stau lucrurile şi cu Uniunea Europeană în zilele noastre. Ne lăsăm conduşi nu numai din lene, pasivitate şi neobosită aşteptare a unei providenţe izbăvitoare, cât mai ales fiindcă îi detestăm pe ceilalţi români, îi considerăm răi, incapabili, necivilizaţi etc. Nici un nativ carpato-⁠danubian nu şi-⁠ar recunoaşte pentru nimic în lume apartenenţa la românismul etnic curent. Fiecare român se crede altfel decât ceilalţi români şi astfel şansa omogenizării sociale este ratată din start. De-⁠aia votăm în bătaie de joc, de-⁠aia demitizăm totul cu fervoare mistică, de-⁠aia nu ne recrutăm eroii decât din trecut. Cât priveşte prezentul…

Este manifestă oroarea românilor care merg în excursii peste hotare de a întâlni alţi români. Voiajul extern fără posibilitatea de a da nas în nas cu un conaţional a devenit condiţia sine qua non a unei excursii reuşite. Plecarea în călătorie în altă ţară nu mai are, de cele mai multe ori, raţiunea firească de cunoaştere a unor realităţi diferite de cea de-⁠acasă. Scopul (adesea, declarat) este de a scăpa de România şi de românism(e). Teleologia se schimbă fundamental: nu mai e expresia dorinţei de a intra într-⁠o lume, ci de a ieşi din alta – a noastră – fie şi temporar. Nici cunoaşterea nu mai e targetul, ci posibilitatea de a abandona, prin substituţie temporară, cunoscutul. Sau, mai precis, datul.

Marin Preda scria: „Un ţăran care vine la Bucureşti tot ţărani caută”. Un român care se duce la Veneţia îşi doreşte orice altceva decât să întâlnească alţi români. Am devenit, dacă n-⁠am fost întotdeauna, un popor schizofrenic: ne detestăm conaţionalii şi vrem să ne delimităm de ei, dar ne iubim la nemurire pe noi înşine.

Au a face toate acestea cu românitatea sau neromânitatea literaturii române? Din nefericire, da.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest