Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Dictatura mediatică

Adrian Dinu Rachieru: Dictatura mediatică

Globalizarea mediatică (văzută ca „industrializare secundă”, cum a şi fost definită) înseamnă, într-⁠un sens, reîntoarcerea la tribalism. Satul planetar, anunţat profetic de McLuhan, s-⁠a ivit şi rolul media a fost decisiv. Iată, aşadar, că mass-⁠media nu reprezintă doar un vehicul cultural, ci chiar produc o nouă cultură. Va înlocui ea (fraudulos) Cultura?

Constatarea că „lumea a căzut în mâinile mass-⁠media”, lansată cândva ca sumbră profeţie a devenit azi un angoasant adevăr obştesc, îngrijorător, fireşte, prin consecinţe. „Masa planetară” despre care amintea E. Morin (1962) e o evidentă realitate; prin convergenţa pieţelor şi „eroziunea electronică” a planetei asistăm la instalarea unui perfid totalitarism media, căpătând accente nebănuite în epoca iconismului, dictatura-mediaticaimpunând o unică civilizaţie prin invazia culturii media. O cultură, aşadar, de rang mediu şi extensie planetară prin transconsumerism. Teletropismul epocii, stimulând neoanalfabetismul TV, face din cultura media un eficient agent al globalizării; altfel spus, mass-⁠media nu sunt doar un vehicul cultural, ci propun o nouă cultură, subjugată de ideologia divertismentului.

Sub pecetea epocii pe care o traversăm, confuză şi crizistă, generând avalanşa anxietăţilor post­modernităţii, „hibridarea culturală a omului global”, cum scria Z. Bauman, nu ni se pare o falsă alarmă în contextul proliferării haotice a comunicării mediatice. Mai ales că noi purtăm o dublă ereditate, codul cultural fiind, observa cândva E. Morin, echivalentul sociologic al codului genetic. Şi dacă influenţa asupra „stocului ereditar” nu poate fi tăgăduită, e indiscutabil că substituţia nici nu poate fi gândită, chiar mărşăluind spre o unică civilizaţie (world culture). În pofida uriaşei audienţe, a bombardamentului informaţional sufocând planeta, mijloacele de comunicare în masă „fabrică”, s-⁠a zis, noncomunicare; feedbackul e anemic, interacţiunea comunicativă slăbeşte pe măsură ce ne instalăm, deloc confortabil, în Evul Media. Fenomenul mediatic, deschizând accesul „la lume”, transformă realitatea în „fenomen discursiv”, fabulatoriu, scenarizat, spectacularizat. Evident, nimeni nu ar putea nega rolul mass-⁠media în fortificarea modernităţii, devenind acum, în lumea simultaneităţii, chiar mediu de existenţă (mod de viaţă), modelând organizarea socială şi confiscând, hedonistic, cotidianul, punând în joc exersatele tactici ale seducţiei. Şi, în acelaşi timp, observând că suprainformarea coexistă cu dezinformarea, că rezistă întinse zone de „subdezvoltare comunicaţională” prin distribuţia inegală a puterii şi a resurselor, că, în fine, difuzarea, chiar planetară fiind (prin globalizarea pieţelor), ascultă orbeşte, odată cu creşterea presiunii competiţionale, de logica vitezei şi a profitului. Intră, aşadar, în cursa frenetică a consumului, bucurându-⁠se de o largă penetranţă şi adresabilitate. Devenind, însă, comercială, epidermică şi „culinaristică”, propunând – pe suportul high-⁠tech – un şuvoi de modele şi imagini-⁠ghid, sfârşind prin a infantiliza publicul, îndobitocit prin soap-⁠operas şi publicitate stupidă. Şi dacă Terry Eagleton visa la o improbabilă cruciadă morală, J. Baudrillard nu ezita să observe că, „fantasmatică” azi, comunicarea este „victima unui exces de comunicare”. Dar cultura comercială îl îngrijora pe Leavis încă din anii ’30, dând tonul preocupărilor de Cultural Studies prin grupul din jurul revistei Scrutiny. Din păcate, globalizarea mediatică, plonjând în simultaneism, nu înseamnă şi restituirea / receptarea unei „societăţi comunicative”; animalul media („omul terminal”) este o „maşină de privit”, captiv al culturii media. Televizorul este medium-⁠ul predilect într-⁠un univers „dilatat”. S-⁠ar părea că C. W. Mills nu s-⁠a înşelat când anunţa, cumva profetic, că „istoria care îl afectează în prezent pe fiecare om este istoria mondială”. Şi dacă, sub trendul mondializării, difuzarea este, inevitabil, supranaţională (civilizaţia fiind, astfel, o expansiune exterioară a culturii), comunicarea globală ne face părtaşi / victime la un insidios neocolonialism cultural (Michel de Certeau), sincronizarea însemnând, îndeosebi, un cosmopolitism ieftin, păgubos, culturaliceşte alienant.

„Prinsă” în năvodul reţelelor informatice, tehnice, financiare şi comunicaţionale, omenirea a conştientizat puterea mass-⁠media. Or, producţia de mesaje a devenit o adevărată industrie culturală. Să aibă ea doar un rol narcotizant, înţelegând că ceea ce ni se oferă sub eticheta de cultură de masă (pentru mase) funcţionează ca sistem propriu, nu doar cumu­lând efectele mijloacelor de informare? Oricum, dacă media a remodelat societatea şi sensibilitatea generaţiilor, transformând comunicarea într-⁠un „fenomen de civilizaţie totală”, şi celelalte canale se redefinesc brutal în raport cu televiziunea. Fiindcă dictatura audiovizualului în societatea mediatică, în păienjenişul multimedial, este o evidenţă, sfidând diatribele antitehnologiste; saltul de la logocentrism la imagocentrism înseamnă accesul la un limbaj universal, placat, e drept, pe fundamentalismul pieţei. Leo Bogart, încă în 1956 (v. The Age of Television), avertiza că expansiunea TV (teletropismul) înseamnă şi invazia culturii „de mijloc”. Microbul TV generalizează „sindromul de duminică” (J. Friedman) şi ne invită în societatea „de spectacol” (Guy Debord). Or, spectacolul mediatic, sub aparenţa omogenizării, ne condamnă la sedentarizare. Şi să nu uităm, TV (văzut de unii ca drog) este un medium prin excelenţă nonselectiv (Noelle-Neumann). Iar mass-⁠media trebuie înţelese ca „mediator universal” (Edgar Morin), „prescriind” lumea de azi.

McLuhan vorbea de „trei ere comunicaţionale”, predominanţa unui medium fiind, se ştie, criteriul periodizant (era tribal-⁠orală, cea tipografică şi cea a circuitului electronic). Nu e aici locul de a-⁠i discuta opera şi de a stărui asupra uriaşei sale influenţe, după cum, reparatoriu, ar trebui redescoperiţi „strămoşii” săi ideatici (uitatul Harold Innis, în primul rând). Cert e că limbajele noilor media provoacă, direct şi indirect, un cumul de efecte schimbând sensibilitatea umană; implicit, modul nostru de a percepe şi de a asimila lumea. Deloc întâmplător L. Mumford era de părere că modificarea raportului dintre simţuri provoacă o revoluţie culturală.

Globalizarea mediatică (văzută ca „industrializare secundă”, cum a şi fost definită) înseamnă, într-⁠un sens, reîntoarcerea la tribalism. Satul planetar, anunţat profetic de McLuhan, s-⁠a ivit şi rolul media a fost decisiv. Iată, aşadar, că mass-⁠media nu reprezintă doar un vehicul cultural, ci chiar produc o nouă cultură. Va înlocui ea (fraudulos) Cultura?

Suntem, să recunoaştem, martorii acestui declin. Iar tabloidizarea, ascensiunea jurnalismului popular (pathosul people), interesul pentru indivizi şi evenimente futile, nu pentru teme publice, violarea intimităţii, exhibarea vieţii private (transferată zgomotos în spaţiul public) flatează apetitul publicului „de consum”. Cum trăim într-⁠o societate „de informaţie”, „branşată” la mass-⁠media, evident că tele-⁠existenţa întreţine această seducţie, aplatizând exigenţele. Neoteleviziunea (U. Eco) se manifestă pulsional, cvasi-⁠hipnotic, prelungeşte o relaţie afectivă, subminează puterea decizională şi cultivă, pe fundalul infantilizării, o atenţie lipsită de critică. Să nu uităm apoi de acea participare imaginară (prin proiectare şi identificare), denunţată demult de E. Morin şi, desigur, de persuasiunea publicitară, inducând opinia că fericirea ar fi la îndemâna fiecăruia în universul consumist. Seducţia mediatică ne aruncă, aşadar, prin efectele escapiste, într-⁠o servitute voluntară, denunţată ca atare, beneficiind de un tratament de izbitoare virulenţă criticistă, fără consecinţe notabile însă.

Cu deosebire, comercializarea imaginii face ravagii. Flatând gustul jos şi seducând prin cultivarea plăcerii, mass-⁠media livrează în flux producţii escapiste, serializate, imagini emblematice (îndeosebi din lumea frivolă a starurilor), în fine, produce dezinteres pentru viaţa publică, fiind, s-⁠a spus, o sursă majoră de pasivitate. Maşinăria people face comerţ cu emoţii şi sentimente încurajând voyeurismul publicului, generând efecte uniformizatoare, evazioniste. Star-⁠systemul propune „domnia mercantilă a VIP-⁠urilor” şi face din starizare o nouă mitologie. Celebritatea acestor personalităţi „glamour” le transformă, în febrilul context publicitar, în modele de identificare (atitudini, roluri), de mare succes în imageria publică. Imaginea publicitară, prin supraexpunere, beneficiază de „aură mediatică” (A. Rouillé) şi creează iluzia proximităţii. Publicizarea vieţii acestor staruri (Lady Di, de pildă) întreţine o copleşitoare emoţie colectivă, chiar la scara planetei. Fiindcă, orice comunicare este o încercare de a influenţa. Ceea ce publicultura, animată de vectorul publicitar, o confirmă din plin. Oricum, mitul comunicării transparente trebuie abandonat; omniprezentă, generalizată, comunicarea este asimetrică, ambiguă / ambivalentă, cu numeroase capcane, obstacole, mize ascunse. Iar receptarea, ca proces interpretativ, inferenţial, trezind rezonanţe emoţionale rămâne, nota Xavier Molénat o enigmă sociologică.

*

Recent, profesoara Lăcrămioara Cocîrlă, a fructificat editorial o solidă teză de doctorat, abordând – din perspectivă semio-⁠lingvistică – discursul televizual, transdisciplinar prin natura lui (v. Interacţiuni comunicative în dezbaterea culturală, Editura PIM, Iaşi, 2015). Ideea ar fi mijit la un seminar, în vremea studenţiei, recunoştea. Interesată, chiar pasional, de comunicarea mediatică, autoarea construieşte un demers analitic blindat metodologic, saturat informaţional, satisfăcând standardele unei riguroase cercetări ştiinţifice, la conjuncţia ştiinţelor limbajului cu cele ale comunicării, pe trei axe (semiotică, mediatică, discursivă). Structurată în cinci capitole, lucrarea, dacă va beneficia de ecoul mediatic meritat, va fi, neîndoios, una de referinţă în domeniu, impresionând prin bibliografia luxuriantă şi analizele punctuale, conduse cu rigoare, inovative conceptual (precum: text-⁠discurs televizual, imaginar televizual), acordând un rol determinant dimensiunii afective în desfăşurarea interacţiunilor comunicative. Subliniind, desigur, şi rolul comunicării nonverbale, cu spectrul manifestărilor corporale ale interactanţilor; sau fenomenul didacticităţii, implicit, eliminând decalajul semio-⁠cognitiv între instanţa productivă şi cea receptivă.

O carte grea, indiscutabil, rod al unor investigaţii întinse, „tehnice”, constituind, etapizat, un corpus de studiu, selectând un grupaj de dezbateri culturale (TVR 1), cu un puternic grad de interactivitate. Echipată cu un util Index de termeni, lucrarea d-⁠nei Cocîrlă se dovedeşte o contribuţie originală, interdisciplinară, filtrând critic şi prelucrând varii sugestii din bogata literatură de specialitate, cercetată acribios, inclusiv prin stagii de documentare în Franţa. Învingând un şir de dificultăţi, inventariate cu sinceritate (caracterul multicanal şi plurisemiotic al discursului televizual, ca să pensăm doar un exemplu), autoarea sistematizează savant, cum nota Felicia Dumas, pachetul concluziv. Dar porneşte, dezvoltând o viziune hiperoptimistă, de la o premisă doar pe jumătate adevărată: că Televiziunea, ca producător de texte specifice, ar fi un posibil suport educativ în masă. Nu putem ignora, credem, robi ai fotoliului, suportând cotidian bombardamentul mediatic, supremaţia divertismentului ca nouă ideologie, infantilizarea („şi imbecilizarea”) publicului, reculul lecturii, amorţirea spiritului civic în societatea spectacolului. Ceea ce ar îndreptăţi, complementar, un examen al peisajului mediatic în ramă sociologică, impunând o distanţă igienică, reflexivă, protectoare faţă de invaziva şi seductiva cultură media. Dar cum Lăcrămioara Cocîrlă a decupat un grupaj de dezbateri culturale (şapte), de cert rafinament intelectual, evident că mizează pe şansa contracarării acestui rol alienant, manipulativ al TV. Şi nu excludem ca, în viitorul apropiat, tot domnia-⁠sa să întreprindă o amplă cercetare şi din unghiul „păcatelor” televiziunii, devenită, demultişor, un tiranic membru al familiei. Prin survolul competent asupra literaturii de specialitate, manevrând dezinvolt aparatul conceptual, propunând contribuţii originale în analiza limbajului mediatic, autoarea oferă toate garanţiile unor viitoare exegeze de răsunet, devenind vizibilă. Deocamdată, ne-⁠a bucurat cu această carte care, vorba profesorului sucevean Ionel C. Corjan, „trebuia să apară”, ajutându-⁠ne să ne descurcăm în hăţişurile lumii televizioniste. Şi încercând a împiedica, prin goana după rating, scufundarea în mlaştina subculturii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest