Contemporanul » Polemice » Bogdan Creţu: Ce înseamnă să fii moldovean (I)

Bogdan Creţu: Ce înseamnă să fii moldovean (I)

Ce este Europa? Cum este Europa? Extrem de neprimitoare. Rece. Nepăsătoare. Chiar dacă sărăcia din spaţiul est-⁠european pare o poveste tristă şi îndepărtată, Occidentul are mijloacele sale de a-⁠l umili pe intrus. Totul se oferă câtă vreme totul se plăteşte; în cele din urmă, această abundenţă ostentativă te transformă din om în client. Ideologia nu mai este una politică, ci una a consumatorismului. Dar tot una care caută să modeleze un „om nou”, chiar dacă prin metode şi ispite infinit mai catifelate. Europa dezamăgeşte teribil pentru că, în esenţa ei, nu este altfel.

Ce înseamnă să fii moldovean? Răspunsul cel mai banal ar fi următorul: cetăţean al statului Republica Moldova! Numai că, deşi comode, aceste răspunsuri simple sunt şi cele mai ineficiente. Actualul stat moldovenesc apare pe hartă după destrămarea URSS-⁠ului, în 1991, dar istoria sa este lungă şi zbuciumată; în 1812, Imperiul Rus anexează partea românească dintre Prut şi Nistru, pe care o numeşte Basarabia (o provincie care nu avusese niciodată statut independent). Urmează colonizarea teritoriului, interzicerea limbii române şi, abia în 1918, o unire cu celelalte provincii istorice româneşti, alcătuindSAM_6201 statul modern România. Din 1940 însă, ca urmare a unei înţelegeri din cadrul pactului Molotov-Ribbentrop, Basarabia devine parte a Uniunii Sovietice. După o scurtă disputare a teritoriului, din 1945, acesta devine una dintre numeroasele republici sovietice şi este supusă procedeelor consacrate de diluare a identităţii naţionale, lingvistice şi culturale: deportări (în urma cărora mor peste 2 milioane de moldoveni, adică români), mutări de populaţii, impunerea limbii ruse şi a alfabetului rusesc. Pe 27 august 1991, Republica Moldova îşi proclamă independenţa, când unirea directă cu România, şi ea abia ieşită din comunism, ar fi fost soluţia care ar fi restabilit adevărul istoric. Traumele sunt însă de neacoperit: deşi teritoriu românesc, acest stat a suferit transformări evidente în cele aproape două secole de separare. În plus, după 1991, din motive ideologice, este revitalizat modelul sovietic, diversionist, care stabilea că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română (culmea aberaţiei, în Constituţia Republicii Moldova, „limbă de stat” este încă numită, în pofida împotrivirii repetate a mediului academic, „limba moldovenească”; or, limba moldovenească nu există, ea este un subdialect al limbii române). Locuitorii din Republica Moldova sunt numiţi de români „fraţii noştri de peste Prut”, ceea ce înseamnă totuşi o separare netă: moldoveanul e un străin pentru românul de rând: graiul său, cu accent rusesc, stârneşte nu o dată amuzamentul. Pentru europeanul occidental, oricum toţi emigranţii din răsăritul continentului sunt la fel: români, moldoveni, bulgari, sârbi etc.

De data aceasta, cititorul are ocazia de a privi realitatea şi din partea cealaltă: or, contemplată şi mai ales trăită ca atare de pe poziţia celui învins din start, această realitate este mult mai dură. Cum era de aşteptat, literatura scrisă în Moldova nu a putut ocoli această dramatică problemă, care e una a identităţii: naţionale, culturale, existenţiale, în cele din urmă. Toate cele trei piese de teatru din acest volum, scrise de autori cunoscuţi în spaţiul cultural românesc şi integraţi, prin burse, traduceri, festivaluri literare, în cel european, propun cazuri disperate, din care se caută o ieşire salvatoare. Nu e vorba de cazuri particulare, ci de tragedia unui întreg popor: cel care e nevoit să trăiască într-⁠o cumplită sărăcie, printre ruinele fostului imperiu sovietic, într-⁠o orânduire în care tot sechelele comunismului impun legea, prin puternicii îmbogăţiţi ai zilei; e vorba de un teritoriu situat între două civilizaţii diferite: pe de o parte, Rusia, cu ambiţiile sale expansioniste şi autoritare, pe de alta – Uniunea Europeană, cu promisiunile sale legislative, care împiedică abuzurile şi discriminările de orice fel.

FUCK YOU, Eu.ro.Pa! (2005), piesa Nicoletei Esinencu, este un monolog tensionat, adus mereu în acelaşi punct prin intermediul unui leitmotiv („Tata, trebuie să-⁠ţi spun ceva…”); de fapt, un amplu poem, un posibil manifest al unei întregi generaţii. Acea generaţie care nu are repere, care poartă pe umeri vina părinţilor, care nu poate uita compromisurile lungilor decenii petrecute sub comunism, acea generaţie traumatizată de trecut, care se iluzionează că viitorul există în afară sau nu există deloc, pentru a descoperi apoi că nici Europa nu este Tărâmul făgăduinţei; în fine, acea generaţie care a căpătat, cel puţin, libertatea de a-⁠şi striga tare şi strident deznădejdea, dezamăgirea, descurajarea. „Ce mi-⁠a dat ţara mea şi cu ce am răsplătit-⁠o eu?” – acest clişeu patriotard, inculcat în copilărie, capătă, de această dată, un răspuns dramatic, dur nu numai prin limbaj, ci mai ales prin disperarea autentică de a admite un adevăr dureros: „Tata, trebuie să-⁠ţi spun ceva… Se pare că eu n-⁠am avut ţară în copilărie.” Este o constatare dureroasă, a celui care, pentru a reuşi să întrezărească ceva înainte, este obligat să privească atent înapoi. Or, înapoi există numai constrângere, frică, absurd, mult absurd. Şi mai ales umilinţă. Umilinţa de a fi drastic admonestată de învăţătoare pentru că şi-⁠a uitat cravata de pionier acasă; umilinţa de a fi certată de o vecină pentru că nu vorbeşte în limba rusă, când limba sa nativă este, totuşi, româna. Şi, mai ales, umilinţa de a da semne că iubeşte ceea ce nu iubeşte, că, nesmintit, crede ceea ce nu crede, că are o ţară mare şi mereu victorioasă, când, de fapt, despre ţara sa cea mică nu are dreptul să vorbească nici măcar în şoaptă. De aici începe nevoia unui dincolo idealizat, care este Europa. Europa, căreia îi simte cu raţia gustul în copilărie: „Aşa au început întâlnirile mele cu tine, Europa! Când făceam câte patru ore coadă la magazinul din colţ. Nu ne vedeam foarte des. Pentru că doar o dată în două luni, acolo, aduceau gume din Italia, biscuiţi din Franţa şi ciocolată nemţească. Atunci puteam să te cumpăr cu 7 ruble, Europa! Să fi vrut să dau mai mulţi bani pentru tine, nu era posibil. Vânzătoarea nu dădea mai mult de 20 de gume, 8 pachete de biscuiţi şi 10 ciocolate. 7 ruble pentru Europa!” Spargerea U.R.S.S. nu a însemnat însă şi intrarea în Europa. Nici măcar intrarea în normalitate. Aceeaşi suspiciune, aceeaşi sărăcie, aceeaşi teamă de K.G.B. şi, în cele din urmă, mult visatul contact cu Europa.

Ce este Europa? Cum este Europa? Extrem de neprimitoare. Rece. Nepăsătoare. Chiar dacă sărăcia din spaţiul est-⁠european pare o poveste tristă şi îndepărtată, Occidentul are mijloacele sale de a-⁠l umili pe intrus. Totul se oferă câtă vreme totul se plăteşte; în cele din urmă, această abundenţă ostentativă te transformă din om în client. Ideologia nu mai este una politică, ci una a consumatorismului. Dar tot una care caută să modeleze un „om nou”, chiar dacă prin metode şi ispite infinit mai catifelate. Europa dezamăgeşte teribil pentru că, în esenţa ei, nu este altfel. E o lume a automatelor, o lume în care compromisul este preţul supravieţuirii; se mănâncă, în fond, acelaşi rahat, după cum acuză proaspăta… europeană: „Au! Imposibil! Ăştia şi cu rahat pot să mă îndoape. Un kilogram e suficient pentru astăzi, dar ştiţi, vreau rahat din ţara mea. Aveţi? Eu nu mănânc decât rahat din ţara mea. Să nu credeţi că e o manifestare a patriotismului. Nu! Mai curând e o obişnuinţă.” Europa e, pe scurt, o lume în care nu mai există „acasă”, în care străinul rămâne, orice ar face, străin. O lume lipsită de compasiune, o lume devitalizată. Una în care nu te vindeci de traumele trecutului, ci ţi le adânceşti, realizând că, în fond, peste tot e la fel. Ceea ce nu te face să-⁠ţi doreşti mai puţin acest altfel la fel…

Pentru ca totul să capete accente şi mai tensionate, acest monolog debitat cu sufletul la gură, care nu ocoleşte limbajul direct, disperat (mereu la locul lui, deloc strident) este un fel de discurs de adio, rostit la moartea tatălui; singurul fel posibil de discurs de adio… Rostit, sfâşietor, în momentul în care dispare până şi ultima legătură cu ţara de baştină. Ruptura devine definitivă, conştientizează personajul: ţara non-⁠ţară, ţara hidoasă în care a copilărit, dar pe care nu o poate urî, pe care nu o poate smulge din sine, se dizolvă iremediabil odată cu moartea părintelui.

Ce îi rămâne tinerei, către ce se îndreaptă ea? Către Europa… Dar nu mai e vorba de acea Europa salvatoare, a plăsmuirilor frustrate, a dorinţelor din copilărie şi adolescenţă, ci de cea reală, pe care o cunoaşte atât de bine şi în care nu-⁠şi găseşte locul: „Tata, trebuie, trebuie, trebuie să-⁠ţi spun ceva. Eu nu pot să rămân aici. Mâine te vom îngropa. Iar poimâine mă întorc… la ea, tata… Fuck you, Europa! Fuck! Mergi pe stradă şi n-⁠ai în ce da cu piciorul. E ca şi cum ai merge pe nisip fără să laşi urme. Într-⁠o zi am să ajung să nu mai am umbră.” Altfel spus, într-⁠o zi va ajunge să-⁠şi piardă sufletul.
Iar ziua aceea nu e departe.

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest