Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Dictaturile

Nicolae Breban: Dictaturile

O dictatură, mai abitir decât o răzmeriţă populară, aduce lumea în stradă, adică le permite unora, ba îi şi încurajează, să-⁠şi manifeste deschis şi sincer, pasiunile, frustrările, pretenţiile, oricât ar părea ele de nebuloase

Ce interesant îmi pare şi ciudat de actual acest prăfuit principiu al autonomiei artei. Sunt în stare a-⁠l compara – în haosul mediatic şi în dezordinea teoriilor literare care domină azi continentul, y compris post-⁠modernismul! – cu lupta bisericii catolice – a bisericii creştine tout court! – contra modernizărilor şi actualizărilor de orice fel pe care vor să i-⁠o impună unii reformatori. Poate că nu l-⁠am fi re-⁠descoperit şi arborat pe oriflamele noastre literare, eu şi grupul literar căruia îi aparţineam, dacă grosolana doctrină marxistă aplicată de noii stăpâni comunişti ai României anilor cincizeci şi şaizeci, nu ne-⁠ar fi împins în SAM_6188braţele ei, revelând-⁠o ca singura posibilitate nu numai de luptă contra dogmatismului stalinist, dar şi de salvare a noastră în turbionul curentelor şi modelor culturale care au potopit perioada post­belică – modernismul excesiv, surrealismul invadant, le nouveau roman, tel-⁠quel-⁠lismul, textualismul, autenticismul şi altele din aceeaşi făină.

În anii post-⁠stalinişti, zeci şi zeci de mii de oameni s-⁠au hrănit – şi nu numai estetic! – din puţinele creaţii care îl afirmau, acest principiu al artei pentru artă şi nu arta aservită vreunei morale, oricât de apăsătoare sau de luminată. Pe noi, pe câţiva care credeam în acest principiu esenţial al creaţiei şi îl practicam cum puteam noi mai bine, ne-⁠a ajutat, printre altele, şi faptul de a ne deosebi nu numai inamicii literari sau politici, dar şi să ne definim maeştrii. Şi nu a fost întâmplător că i-⁠am revendicat pe Titu Maiorescu sau pe Lucian Blaga, interzişi şi calomniaţi, batjocoriţi de oricine avea chef, răsfoind nopţile şi comentând în lungi discuţii textele lor, pe cei care voiam şi credeam noi a ne fi maeştri – români sau europeni. Tot dictatura, probabil, dar şi o nesiguranţă a criteriilor, atunci, la începuturi, ne-⁠a făcut să cercetăm şi să-⁠i invocăm mereu pe acei magiştri posibili, cei vii sau cei de hârtie, nu conta! Nu ne păsa de interdicţii şi nici de mode – e adevărat, în plin stalinism şi apoi în ceea ce s-⁠a numit cvasi-⁠liberalizarea care a durat vreun deceniu, nu mai mult, modele culturale nu bântuiau cu puterea cu care reuşesc azi să-⁠i ameţească pe unii! – trăiam un fel de uşoară şi stabilă frenezie de tip paşoptist, dacă vreţi, da, entuziasmul celor ce descoperă lucruri deja ştiute, dar care se află într-⁠o luptă totală cu realitatea. Nu numai cu cea politică şi românească, dar şi cu cea a continentului, plaga realismului socialist se întinsese pe zone mari şi în Vest. Nimic nu era adevărat şi nu avea valoare în artă şi creaţie dacă nu vehicula ideile transformării societăţii, ale omului nou, ale luptei contra capitalului şi contra Bisericii. Contra oricărei tradiţii naţionale, în fond, contra bunul simţ moştenit de la înaintaşi, presupunându-⁠se ferm că aceştia fuseseră naivi sau stupizi, în diferite şi colorate forme, în cel mai bun caz.

Nu e greu de observat că otrava îmbietoare a dictaturii şi a dictaturilor secolului trecut e departe de a se fi risipit; o regăsim, ca o apă freatică, mereu vivace şi prezentă în multe, foarte multe reprezentări, afecte şi forme ale gândirii sau creaţiei. De parcă nostalgia după sloganurile extremiste ar fi mai puternică decât ceea ce au îndurat generaţiile de sute de mii, de milioane care le-⁠au trăit. Visul despre omul nou, de exemplu! Sunt nu puţini comentatori inteligenţi în România de azi care constată că acest om nou, mă rog, poate altfel decât l-⁠au imaginat doctrinarii marxist-⁠leninişti, există cu adevărat. S-⁠a născut şi trăieşte printre noi, în forma unui fel de marţian ideatic, abil şi truculent, ignorându-⁠se uneori el însuşi în această postură! Confundând, aceşti exegeţi, individul contemporan care, evident, nu mai poate în nici un fel să semene cu acel Roman postbelic care ar fi evoluat normal dacă n-⁠ar fi apărut perioada comunistă – cu cel ce populează azi teritoriul patriei. Ca şi ideile de patrie sau patriotism, miturile României vechi ridiculizate de ultima dictatură care multor tineri, azi, li se par false sau inutile; dacă nu ridicole de-⁠a dreptul.

Poate şi credinţa unora că… nimic din ce s-⁠a întâmplat nu e adevărat, totul prăbuşindu-⁠se într-⁠o mascaradă: revoluţia, schimbarea conducătorilor, a instituţiilor, a Constituţiei, realitatea şi activitatea parlamentului, libertatea presei etc. Nu, noi nu negăm că dictatura – mai bine zis dictaturile comuniste – şi-⁠au pus efigia pe multe dintre reflexele şi modul nostru de a gândi. Deoarece, ea, tipul de dictatură aşa-⁠zis comunistă, deşi părea fundamental nouă, importată cum era de aiurea şi aplicată de inşi ieşiţi din lumpenul proletariatului, corespundea poate unor deziderate şi fabuloase speranţe ale acelor indivizi care, cum o spuneam, vor oriunde şi oricând să se realizeze iute şi cu orice preţ, inşi profund frustraţi de necazuri reale sau false şi pentru care ideologia resentimentară de tip marxist-⁠leninist-⁠stalinistă sosea la una din cele mai potrivite şi fericite întâlniri cu istoria! Cu existenţa lor!

Dictaturile – unele dintre ele, cele curate, revoluţionare, profund umaniste mai ales! – separă decis destinele şi urcă şi aduc la suprafaţa conştiinţei multora adevăruri despre ei înşişi şi despre cei din jur pe care nu le-⁠ar fi bănuit niciodată, poate. O presiune puternică şi durabilă social, chiar dacă nu-⁠i schimbă total pe oameni, dar, ca o boală gravă sau o catastrofă, îi împinge să-⁠şi acomodeze firea şi reflexele; în primii ani, cu speranţa că totul e trecător şi că lucrurile se vor normaliza. Apoi, cum nu apare nici un alt fel de catastrofă, fericită de astă dată, ei, bieţii oameni, înţeleg că normalitatea este cea care tocmai s-⁠a instalat. Dacă toată lumea spune că eşti beat, te duci să te culci!…

Acomodarea, adaptarea la situaţii noi, abrupt apărute, sunt procese extrem de complicate, de dureroase, seamănă cu o tortură ne-⁠aparentă, dar instinctul supravieţuirii e mai puternic – al tău şi al familei care depinde de tine, al bătrânilor tăi care, cu capul înfundat în vechiul aparat de radio, ascultă posturi străine care ne încurajează. O dictatură, mai abitir decât o răzmeriţă populară, aduce lumea în stradă, adică le permite unora, ba îi şi încurajează, să-⁠şi manifeste deschis şi sincer, pasiunile, frustrările, pretenţiile, oricât ar părea ele de nebuloase! Partidul va da speranţe oamenilor, cele mai îndrăzneţe visuri se vor realiza! Strâns uniţi în jurul lui şi al Tovarăşului! Era singura condiţie pentru realizarea tuturor dorinţelor, nota bene – ale celor consideraţi oameni juşti, de-⁠ai noştri şi nu lifte păgâne, exploatatori fără inimă, setoşi de sângele poporului! Profitorii neruşinaţi ai istoriei şi ai avuţiei naţionale etc., etc.

Cine ar putea spune cât adevăr şi câtă minciună – obraznică sau abilă, totodată, se amesteca în aceste sloganuri, unele importate direct de la Ruşi, altele confecţionate ad-⁠hoc. Uneori, se ştie, minciunile cele mai grosolane, într-⁠un anumit context, înscenat cu o anume experienţă şi abilitate, prind conturul unor adevăruri de mult aşteptate şi absolut iluminatorii. Vezi fantastica maşină de propagandă a naziştilor germani, autori principali: Hitler şi Goebbels, care, excelenţi regizori ai unui astfel de entuziasm comandat, preluând semne şi forme ale imperiului roman, ale legionarilor şi centurionilor care paradau cu semne ale puterii şi justiţiei – cum erau fasciile purtate de lictori, dar şi steagurile metalice, coloanele nesfârşite de stindarde, unifomele negre sau brune cu vulturi şi cap de mort, marşurile cadenţate şi nesfârşite, braţul ridcat în salutul de tip roman, ca şi altele ce s-⁠au numit apoi o estetică a puterii şi care era cu adevărat dificil să nu-⁠i inflameze pe unii. Pe mulţi, pe foarte mulţi tineri şi tinere, antrenaţi cu ani înainte în grupuri specifice, susţinuţi în pasiunile şi sporturile lor, speculându-⁠se cu o formidabilă abilitate şi insistenţă nemulţumirea eternă a tânărului faţă de prezent, cel dominat de adulţi, frustrările sale din cercul îngust al familiei sau al şcolii. Sau al atelierelor, al fabricii.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest