Contemporanul » Polemice » Crişu Dascălu: Strategii identitare şi politici culturale

Crişu Dascălu: Strategii identitare şi politici culturale

O naţiune fără identitate este sortită dispariţiei. Încheind propoziţia precedentă, mi-⁠am amintit involuntar de avertismentul pe care Talleyrand l-⁠a dar primului consul, Napoleon Bonaparte, îndată după asasinarea ducelui d’Enghien, de care cel avertizat nu era deloc străin:  „E mai mult decât o crimă, e o greşeală!”. Dar poate că mi-⁠am amintit aceste cuvinte nu întâmplător. Poate că ele mi-⁠au răsărit în minte tot ca un avertisment:  în privinţa identităţii naţionale nu se pot admite greşeli. Fie şi pentru simplul motiv că orice asemenea greşeală ar putea fi precedată aici de o crimă

În urmă cu un an, am publicat un articol în care afirmam necesitatea elaborării unei deocamdată inexistente Strategii de apărare a identităţii naţionale, complementară existentei Strategii de apărare a ţării, în care prima chestiune este trecută, inexplicabil, cu vederea. Argumentul meu era acela că, înainte de a ne apăra cât mai bine ţara, trebuie să avem pe cine apăra, adică pe români, pe cei care poartă în fiinţa lor amprentele identităţii noastre naţionale: limba şi cultura şi care asigură transmiterea lor din generaţie în generaţie. Nimeni, cred, nu se poate îndoi de nevoia apărării ţării, numai că în războaie nu sunt cucerite naţiuni, ci teritorii şi nu se înfrâng naţiuni, ci armate. Supravieţuirea unei naţiuni este condiţionată de capacitatea şi de încăpăţânarea de a-⁠şi apăra identitatea. Istoria, mai îndepărtată ori mai recentă, este plină de exemple care dovedesc că teritoriile statelor pulsează între limite niciodată previzibile. În toate cazurile însă precaritatea geografică a fost salvată de stabilitatea culturală şi lingvistică a locuitorilor. Aşa se şi explică faptul că în mai toate conferinţele de pace cu care se încheiau conflictele militare, lupta pentru teritorii s-⁠a dus cu argumente lingvistice şi etnice.

Limba şi cultura sunt principalele mărci care definesc identitatea unei colectivităţi numite naţiune. Amintesc aici, nu fără satisfacţie, că primul român care a folosit cuvântul naţiune într-⁠un text tipărit a fost bănăţeanul Paul Iorgovici, în scrierea sa Observaţii de limba rumânească, din 1799. Mai mult, învăţatul nostru a dat o definiţie mereu actuală naţiunii ca însemnând „oameni mai mulţi născuţi într-⁠aceeaşi limbă” (p. 196).

Dacă limba şi cultura ne definesc identitatea etnică şi dacă vorbim în continuare româneşte şi ne simţim acasă în cultura română, se poate pune îndreptăţit întrebarea de ce mai e nevoie de o strategie care să ne apare distinctivitatea, căci a invoca apărarea ei înseamnă a admite că asupra ei planează o ameninţare. Din nefericire, aşa şi stau lucrurile şi permiteţi-⁠mi să mă opresc în câteva rânduri asupra acestei teme.

Să începem cu limba, mai precis cu limba literară, folosită în ştiinţă şi în artă, în presă şi în administraţie, în şcoală şi în justiţie etc. În principiu, ea este apărată prin reglementări gramaticale, lexicale, ortografice, de punctuaţie. În principiu. Pentru că de buni ani încoace, ele sunt ignorate de cei care nu le cunosc pentru că şcoala nu pune mare preţ pe ele sau sunt sfidate de cei care le cunosc, în numele unei democraţii nelalocul ei aici. Cei din urmă, pornind de la adevărul că limba este un organism viu, ce evoluează în timp, proclamă dreptul regulator al uzului ca fiind deasupra oricăror alte reglementări. De acord că uzul poate îndeplini un asemenea rol, numai că cei în cauză par să şteargă orice diferenţă între uz şi abuz, considerând că normele în vigoare, oricât de noi, sunt deja depăşite de realitate în momentul în care sunt recunoscute ca atare, de unde desconsiderarea a înseşi ideii de normare. Cu alte cuvinte, să scriem aşa cum vorbim şi să vorbim aşa cum auzim că se vorbeşte. Rezultatul este o uşă larg deschisă greşelilor flagrante, abuzării logicii elementare, mitocăniei şi trivialităţii, o pseudolimbă pe care şcoala nu o corectează şi pe care presa audio-⁠vizuală o acreditează, cu perspectiva generalizării unui idiom de Ferentari. Din păcate, sub presiunea acestei libertăţi de expresie transpusă în planul limbii, chiar cei care sunt chemaţi să stabilească normele unui comportament lingvistic corect au început să introducă în lucrările academice principiul normelor ezitante, adică pe cel al lui „se poate şi aşa şi aşa”, uitând că o normă ezitantă este o contradicţie în termeni. Observ, în treacăt, că vorbitorii unui grai nu fac niciodată greşeli când folosesc graiul respectiv; ei încep să greşească numai atunci când încearcă să folosească limba literară. Dorindu-⁠se eliberaţi de orice constrângeri, semenii noştri nu îşi dau seama că devin victimele unei constrângeri mai puţin evidente, dar cu atât mai perfide: victimele ignoranţei şi ale ridicolului. Cred că în acest context nu este inutil să revin la învăţatul bănăţean pomenit, la Paul Iorgovici, îngrijorat şi el, cu două veacuri în urmă, de aceeaşi situaţie când scria, citez: „Căci aşa se chiteşte fiecare limbă, ca cei proşti de la cei învăţaţi, iar nu cei învăţaţi de la cei proşti să ia învăţătură”. Să luăm aminte!

Nici cultura noastră nu a scăpat de vulnerabilităţi generate de factori agresori. Fără a intra în detalii, voi enumera acum doar câteva dintre ele. Regretabilă este dispariţia culturii tradiţionale, a cărei autenticitate a fost compromisă prin retragerea ei din ambianţa care a generat-⁠o, cea a satului românesc, şi exilarea ei pe scenă, sub formă de spectacole, cu solişti şi dansatori formaţi în şcoli populare de artă şi cu costume confecţionate în fabrici sau deportarea ei în muzee etnografice, în care se poate contempla ceea ce nu mai există sau, mult mai grav, în care sunt adăpostite, ca în veritabile conserve, relicvele care mai pot fi salvate ale unei culturi pe care de dispariţie. Şi astfel, satul nostru apune sub povara veşniciei pe care a născut-⁠o!

O altă vulnerabilitate este divorţul dintre cultura elitelor şi cultura de consum a unei majorităţi tot mai evidente. Este de bun simţ să se admită că nivelul cultural al unei naţiuni se reflectă în cultura medie pe care naţiunea respectivă a reuşit să o creeze, tot astfel cum nivelul învăţământului este dat de elevii situaţi între olimpici şi repetenţi. De fapt, această polarizare a culturii se înscrie perfect în paradigma lumii contemporane în care ne este dat să trăim. Recent am citit într-⁠un articol din „Spiegel” că primii opt bogătaşi ai lumii au o avuţie egală cu cea a unei jumătăţi din populaţia globului. Fără a fi economist, mă întreb totuşi cum, în aceste condiţii, se mai poate spera la apariţia mult aşteptatei clase de mijloc. Iată însă că la sărăcia economică se adaugă o sărăcie culturală la fel de mare şi nimeni nu pare să fie tulburat de această situaţie cu consecinţe incalculabile în viitor. Mai mult, presimt că indiferenţei de azi îi va lua locul aversiunea de mâine. Ca şi în cazul limbii, şi în cel al culturii se invocă cu sânge rece dreptul la libertatea de opţiune şi la libertatea de expresie. Ce se uită însă este că exercitarea acestui drept implică şi asumarea consecinţelor care rezultă din exercitarea lui. Mai rea decât cea mai rea lege, este absenţa legii.

Elaborarea Strategiei de apărare a identităţii naţionale de către instituţiile abilitate ale statului, adică de cele care ar trebui să-⁠şi asume acest rol, implică riscul caducităţii, generat de periodicele schimbări politice, fiecare schimbare aducând cu sine o nouă viziune şi noi soluţii, îna­inte ca cele precedente să fi apucat să fie puse în practică. De aceea cred că Academia Română este singura instituţie capabilă să o realizeze şi să-⁠i confere stabilitate pe termen lung, deşi nu trebuie ocolit, nici aici,  pericolul ignorării durabile a elaboratului ei de către autorităţile politice, care au scuza perpetuă de a fi nevoite să accepte alte priorităţi, mult mai importante. Pentru cei care împărtăşesc acest discutabil punct de vedere, amintesc că, în condiţii istorice incomparabil mai vitrege, Consiliul de Miniştri a emis, în martie 1944, Decretul pentru apărarea demnităţii naţionale şi a intereselor româneşti de peste hotare. Mă întreb oare ce condiţii istorice ar trebui să mai aşteptăm, pentru ca această demnitate şi aceste interese să redevină de actualitate.

Scopurile strategiei pe care o propun trebuie să fie acelea de a păstra şi afirma identitatea noastră naţional, de a identifica vulnerabilităţile la care este expusă şi de a recomanda politicile adecvate pentru a anula sau, măcar,  de a atenua efectele acestor vulnerabilităţi. Identitatea naţională are grade diferite de vulnerabilitate, în funcţie de condiţiile fiecărei comunităţi şi de nivelul cultural, de atitudinea şi de interesele indivizilor componenţi. În principiu, este de acceptat că vulnerabilitatea identităţii naţionale este invers proporţională cu omogenitatea etnică şi cu coeziunea identitară, dar şi cu gradul de cultură al românilor (deşi nu există nicio garanţie că un spor de cultură reduce sau chiar anulează vulnerabilitatea. Naţiunile dominatoare ignoră această temă, lăsând-⁠o pe seama ţărilor vulnerabile economic şi politic. Mai mult, din ele răzbate periodic ideea că naţiunea nu mai este azi decât o noţiune lipsită de referenţialitate. Deocamdată, mă mulţumesc să constat că se ridică tot mai multe voci care denunţă globalizarea şi convergenţa europeană ca fiind străine de interesele naţionale.

Realitatea este aceea că identitatea naţională, ca şi cea individuală, este o fatalitate, căci nu există grup etnic şi nici individ fără identitate. În plus, a renunţa la propria identitate nu înseamnă lipsă de identitate, căci renunţarea este inevitabil însoţită de acceptarea alteia.

Strategia va trebui să ia în considerare cele două forme de existenţă a neamului românesc: autohtonia şi diaspora, pentru că fiecare dintre ele relevă particularităţi care pretind abordări specifice.

Apartenenţa la autohtonie este naturală, involuntară şi profundă, pe când apartenenţa la diasporă este asumată şi efemeră. Românii autohtoni sunt cei care trăiesc între graniţele actuale ale statului nostru şi cei limitrofi, care trăiesc în state vecine, dar uneori şi distanţate. Comunităţile lor au un grad mai mare de coeziune şi o vitalitate mai ridicată a tradiţiilor ling­vistice şi culturale, ceea ce le permite să-⁠şi conserve pe termen îndelungat identitatea. Românii diasporeici sunt risipiţi practic pe întreg globul, trăiesc distanţaţi şi se reunesc aleatoriu în comunităţi precare, ceea ce face ca identitatea lor să fie mult mai vulnerabilă. Statul român are datoria să se ocupe şi de unii şi de ceilalţi, evaluând însă cu luciditate şansele de păstrare a identităţii, căci în funcţie de aceste şanse urmează să fie stabilite politicile  culturale adecvate.

Identitatea etnică nu are o genă a ei, care să-⁠i asigure perpetuitatea de la o generaţie la alta. Ea nu este purtată de ereditatea biologică, ci de o ereditate culturală, care trebuie cultivată şi întreţinută instituţional. Când spun instituţional, nu am în vedere numai şcoala, biserica, presa şi nici măcar numai forurile specializate: ICR, celelalte institute de cultură (din Veneţia, Roma, Berlin, New York etc.), ci, poate în primul rând, instituţia familiei, fundamentală pentru a insufla urmaşilor conştiinţa propriei identităţi. Nu întâmplător în acest act sunt implicate cele două persoane care alcătuiesc nucleul unei familii, invocate prin expresia limbă maternă şi  prin cuvântul patrie! Rolul acestor instituţii este acela de a decide care sunt politicile culturale cele mai potrivite pentru a se asigura definirea, cultivarea şi transmiterea identităţii etnice, prin mijloacele pe care fiecare dintre ele le deţine, dar care adeseori sunt ignorate. Copiii români, abandonaţi în captivitatea informaţiei electronice, nu mai aud poveştile româneşti, tot astfel cum părinţii lor, seduşi de altfel de interese, nu mai cunosc expresiile specifice limbii române şi nici proverbele care spun întotdeauna adevărul. Manualele plutesc tot mai departe de ţărmul identitar, iar presa de toate felurile nu mai este câinele de pază, rămas doar într-⁠o definiţie imprudentă.

O naţiune fără identitate este sortită dispariţiei. Încheind propoziţia precedentă, mi-⁠am amintit involuntar de avertismentul pe care Talleyrand l-⁠a dar primului consul, Napoleon Bonaparte, îndată după asasinarea ducelui d’Enghien, de care cel avertizat nu era deloc străin:  „E mai mult decât o crimă, e o greşeală!”. Dar poate că mi-⁠am amintit aceste cuvinte nu întâmplător. Poate că ele mi-⁠au răsărit în minte tot ca un avertisment:  în privinţa identităţii naţionale nu se pot admite greşeli. Fie şi pentru simplul motiv că orice asemenea greşeală ar putea fi precedată aici de o crimă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest