Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Eminescu şi teza dublului referenţial

Adrian Dinu Rachieru: Eminescu şi teza dublului referenţial

Eminescu reprezintă, fără îndoială, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exclusivist doar referenţialul nebuniei.

Dacă lectura textuală, cu îndelungi, reluate şi rafinate popasuri exegetice, este în firea lucrurilor (cum, tacit, se admite), ea se cuvine întregită prin lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul lui Eminescu, epoca sa, cea care i-⁠a hrănit îmbelşugata operă ziaristică. O frază pe care o aşternea Eminescu-foto-1(imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, anunţând că Eminescu ar fi fost „deţinut politic”, a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, activând, însă, frontul celor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a marelui gazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu propunea, încă în 1994, o „altă viziune”, impunând în eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva prestigioase nume, aşa-⁠zişii „cercetători indisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rând, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptându-⁠ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditând, în pofida unor puncte de vedere în conflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-⁠au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil – „schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”. Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional, dar chemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P.P. Carp, cerând „potolirea” lui Eminescu), doresc a spulbera seria de mistificări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „râvnă rectificatoare”, cu ţintă biografică, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a genialului poet-⁠gazetar. Să fie vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-⁠o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru, începând cu D. Vatamaniuc şi M. Ungheanu) pledând pentru o conjuraţie anti-⁠Emi­nescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerându-⁠se un om abandonat. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurându-⁠se de girul unor autorităţi în materie. Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar fi vorba de o „boală născocită”, nedorind a-⁠l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu) – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (reprofilarea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje sus-⁠puse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-⁠au încumetat a reconstitui „filmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-⁠un „conformism docil”, manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi state de serviciu. În fond, în ziua în care Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al dr. Şuţu sub pretextul de a fi înnebunit subit, conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici (Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl anunţa că incomodul său chiriaş e „foarte reu”, gazetarul tipărea în Timpul un vitriolant editorial, denunţând intenţia guvernului, printr-⁠o „urâtă pornire”, „de a-⁠şi subjuga presa”. Şi cerând sprijinul caracterelor tari, ieşind la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” la acea casă de sănătate fără a fi fost vizitat de amici în perioada internării, cu un certificat medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat apoi la Viena, „tot pe ascuns” etc., tratat de un sifilis inventat, îndopat – totalmente contraindicat – cu mercur (mai apoi), invocându-⁠se drept factori cauzali zestrea ereditară ori epuizarea. Punând cap la cap documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale depozanţilor, contemporani ai poetului. Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre „greaua epocă Eminescu”; şi care ar fi devenit, astfel, nu doar orchestratorul conspiraţiei, ci, potrivit unor eminescologi în transă, chiar „călăul” lui Eminescu, scria maliţios-indignat C. Stănescu. Horst Fassel ne avertiza că afirmaţiile lui Titu Maiorescu deşi ins scrupulos, ambiţios, disciplinat, devenit o instituţie, „nu sunt totdeauna exacte”. Şi dacă celebra frază, trimiţând la „greaua epocă”, datează chiar din iunie 1879, ea priveşte, incriminator, relaţiile lui Eminescu cu Mite Kremnitz; or, Maiorescu, un om tare, calculat, atras, însă, de fericiri culpabile şi complicaţii sentimentale se simţea „răsfirat sufleteşte” în Mite, cum mărturisea în Jurnal, înlăturând ideea unui om glacial, abstras, ferit de frământări sufleteşti. Criticul unei mari epoci literare a fost, neîndoielnic, scria Eugen Simion, un „critic de hotare”; dar şi un „bun vânător de oameni”, întocmind liste cu oameni disponibili, de încredere, ca „falangă pentru viitor”, nu prea bun la suflet. Maiorescu a vegheat, cu discreţie şi devotament, cu „exploziune de iubire şi admirare”, încercările prin care a trecut genialul poet, preţuindu-⁠i „lucrarea literară şi politică”. Încât „ventilata teorie a conspiraţiei iudeo-⁠masonice”, cu asasinatul politic pus la cale de cei din tabăra conservatorilor se cere respinsă, opina ferm Radu Cernătescu, semnând un „recurs” masonic, Eminescu fiind, potrivit lui Slavici, „foarte iubit” de masoni. Maiorescu, intervenind ulterior în Jurnal, fără a menţiona data, face trimitere la incidentul diplomatic de la Iaşi (6 iunie 1883), cu ştiutele consecinţe ale discursului senatorului „Grădişteano”, vorbind – susţinea Eminescu – în numele guvernului. Or, conservatorul Titu Maiorescu a fost tocmai „teoreticianul” acelor înţelegeri secrete, parafate de guvernul liberal, asigurând „prietenia” lui Bismarck şi detensionarea situaţiei.

Categoric, paternalismul maiorescian, suferind de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu. Chiar dacă Titu Maiorescu a fost singurul editor în timpul vieţii poetului (V.G. Morţun doar intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând „schim­bările întâiului editor”); ulterior „debarcării” şi internării, criticul voia a-⁠l şti plecat, „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-⁠i manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl său. E limpede, gazetarul a plătit pentru un „delict politic”, fiind sacrificat. Războindu-⁠se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”, aprecia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, fisura imaginea oficială a anilor „eclipsei”, apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa coaliţie liberalo-⁠junimistă”. Polemica, fireşte, nu se va istovi curând. Scotocind arhivele, armata de eminescologi va produce, probabil, noi dovezi, reconfigurând stocul de informaţii, luminând hăţişurile epocii.

Unii l-⁠au considerat o implacabilă victimă a eredităţii. Titu Maiorescu era ferm: „cauza este exclusiv internă” şi această fatalitate ereditară, opina mentorul junimist, „se poate urmări în linie ascendentă”. Plus „lipsa de rânduială în traiul zilnic”, pe care o constatase şi amicul Slavici. De aici pornind, invocând „complicaţia bolii în familie”, putea fi anunţată, ca inevitabilă, degenerarea intelectuală. Nu e locul de a Mihai-Eminescu-Citat-11stărui asupra cercetărilor medicale, G. Călinescu deplângând chiar „cercetarea fiinţei fiziologice”; şi atacând broşura lui George Potra (Mihail Eminescu. Cauzele morţii sale, 1934), autorul fiind expediat în categoria „minarilor”. În timp, lucrările unor medici (printre ei, D. Cosmănescu, I. Vineş, Ion Nica, studiul patografic al lui Ovidiu Vuia) au adus noi informaţii în privinţa bolii, eliminând ipoteza sifilisului, iscat din „conexiuni de amor”, vinovată fiind acea „pacoste de femeie” (Veronica, bineînţeles), în optica lui G. Călinescu. Dar doctorul Şuţu asta trata în 1883, convins că „germenele alienaţiunii” s-⁠a activat printr-⁠o boală contractată, spirocheta subminând „minunatul său creer”. În treacăt, amintim şi de tabloul simptomatic, schiţat de medicul C. Vlad, „marele pacient” („al naţiunii întregi”) fiind examinat cu subtilităţi freudiste şi transferat în faza prepuberală, Eminescu fiind schizoid, homosexual, impotent, incestuos etc. Încât, conchide C. Vlad, „nici o femeie nu s-⁠a fixat violent de el”; şi, aflăm, Eminescu „n-⁠a putut petrece niciodată în vecinătatea lor”. Un recent demers patografic, adunând – sub coordonarea acad. Eugen Simion – contribuţiile unor somităţi ale lumii medicale, încerca a restabili un adevăr, recunoscând erorile de diagnostic (v. Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, 2015), în contextul în care „aberaţia se lăţeşte” (cf. E. Simion). Aberaţia în discuţie priveşte „diversiunea asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M.R. Iacoban, insinuată, prin zelul „conspiraţioniştilor”, în mentalul naţiei. Nu e vorba, desigur, de înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori şi limbuţi”) de a propune „conspiraţii infernale”, zicea E. Simion. Acceptând „preţul ridicat al geniului”, Barbu Cioculescu, indignat, găsea că noile scenarii, revărsate inflaţionar, nu fac decât să trădeze „diletantismul unor amatori ce se dădeau drept eminescologi”. Ceea ce, desigur, e o judecată flagrant nedreaptă, dincolo de orice entuziasm negativ, despre care pomenea Theodor Codreanu. Evident că reconstrucţia biografică, în efortul patografic, presupune, cum nota dr. Octavian Buda, a intra în posesia tuturor datelor istorice, sociale, ereditare, personale, neignorând „încărcătura familială”, evidenţiind importanţa dublului referenţial (patologic şi ideologic).

Cartea amintită a stârnit, inevitabil, comentarii aprinse; fie văzând în acest demers un model de abordare multi-⁠disciplinară, ca rezolvare „fundamentală şi definitivă” (cf. M.R. Iacoban, în Cronica veche, nr. 3/2015), fie, prin vocea lui N. Georgescu, lansând un atac violent (v. Eminescu în oglinzi medicale, în Convorbiri literare, nr. 2/2015), denunţându-⁠i slăbiciunile (evidente şi stridente). Cert, intoxicaţia iatrogenă (cu mercur) a fost un efect „supraadăugat” (cf. acad. V. Voicu) sindromului maniaco-⁠depresiv. Ceea ce îl îndreptăţea pe Paul Cernat să noteze limpede că „Eminescu a fost omorât, cu zile, de malpraxisul medicilor din România” (acelor ani). Ceea ce ne îndreptăţeşte să readucem în discuţie teza dublului referenţial, esenţială, credem, în descifrarea epocii şi a personalităţii eminesciene. Din „colţul huşean”, Theodor Codreanu ne invita, răspicat, la o citire corectă a celui care ne veghează dintr-⁠o clasicitate supratemporală, aşezat „în inima canonului naţional”. În rest, cum avertiza criticul, „despărţirea de Eminescu poate fi treaba personală a fiecărui creator, dar nu a culturii române”.

Cercetând „anii blestemaţi”, el propunea un şir de revizuiri, developând tragismul unui destin exemplar şi denunţând acribios mistificările de care a avut parte, în timpul vieţii şi în posteritate, acel „om dintr-⁠o bucată” (cum l-⁠a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, fără îndoială, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exclusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral” presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei. Evident, publicistica l-⁠a epuizat, procurându-⁠i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-⁠l fi condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, într-⁠o epistolă din 3 mai 1880), asumându-⁠şi soarta „bolnavului exemplar”. Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă asupra referenţialului secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante care se contrazic, încercând a face ordine într-⁠un „haos de informaţii”. În fond, prin această sinteză finală (cum o consideră însuşi autorul), el propune pedante rectificări, dezvăluie măsluiri (unele doar bănuite), sesizează inconsecvenţe şi inadvertenţe, repune în discuţie soarta „documentelor rătăcite”, iremediabil pierdute. Concluzia e limpede: „orientarea cercetării spre referenţialul secund nu presupune respingerea, da capo, a referenţialului nebuniei”. Doar prin metoda dublului referenţial putem desluşi mersul precipitat al evenimentelor, slalomând între adevăr şi legendă. Şi vom putea afla „poarta de intrare”, cum spunea N. Georgescu, spre infernul eminescian, luminând – cât de cât – tenebrele eminescologiei. Un Eminescu-⁠cobai, pus în „camisolul de forţă”, „protejat”, sechestrat, de fapt, printr-⁠o „arestare mascată”, considerat irecuperabil, constituie secvenţele unui „plan nefast”, vizând anihilarea incomodului ziarist, în război cu „bizantinii de la Românul”. Intră în ecuaţie, decisiv, criza, ca efect al surmenajului, a „epuizării salahorice”, dar şi conjunctura politică şi implicarea masonică. Mai mult, se ştie, referenţialul maladiei a amplificat gloria imediată, valorificând (emoţional, îndeosebi) tragismul destinului, mitul geniului etc. Până la urmă, sfârşitul lui Eminescu, fără a subscrie teoriei conspirativiste, poate fi privit şi ca o ucidere „din culpă”. E puţin probabil că, pe această linie exegetică, viitorul ne va oferi documente noi (precum şocul epistolar din 2000), mobilizând condeie şi influenţând judecata urmaşilor; destrămând, adică, supoziţii, risipind colecţia imaginilor prefabricate şi a reflexelor „leneşe”, recalibrând opinii etc. Totuşi, în biografia ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva adânc de aflat”. Antimitologul Lucian Boia, devenit – prin şarja de la Humanitas – un istoric „popular”, crede, dimpotrivă, că mitul eminescian „e pe cale de a se disloca”, poetul revenind la condiţia lui originară. Mai mult, într-⁠o proaspătă apariţie editorială (Mihai Eminescu, românul absolut, 2015), analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând, şi el, „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”, ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi, dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor, „destructurarea” e doar anunţată. Aşadar, „desfacerea” mitului se amână! Dl. Boia, contrazicând spusele lui M. Eliade, pentru care, prin Eminescu, era salvată identitatea neamului, ne rămâne dator cu o demonstraţie imposibilă!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest