Contemporanul » Polemice » Visul unei nopţi de coşmar

Visul unei nopţi de coşmar

Din clipa aceea s-⁠a spulberat în cele patru zări liniştea vacanţei mele estivalo-⁠neptuniene, m-⁠au apucat iar durerile nevralgiei de trigemen, iar în fiecare noapte am visat-⁠o pe Monica Macovei aranjându-⁠şi bretonul.

Dintre toate mijloacele de locomoţie inventate de geniul uman de-⁠a lungul şi de-⁠a latul secolelor, preferatul meu este trenul. Chestie oarecum ciudată având în vedere că, în urmă cu circa 33 de ani – vârstă christică, dacă înţelegeţi ce vreau să insinuez –, trecusem printr-⁠o întâmplare care, în limbaj de specialitate, se cheamă catastrofă feroviară. Plecat din Bucureşti spre Turnu Severin, pe o căldură toridă la început de iulie (erau anii în care anotimpurile n-⁠o luaseră razna…), prin zona staţiei CFR Zăvestreni, puţin înainte de Videle, garnitura se rupsese-⁠n paişpe exact în locul unde dracul mă trimisese pe mine să mă uit pe geam şi să pot contempla calmul cu care locomotiva îşi continua netulburată drumul urmată de jumătate din vagoanele din dotare – respectiv, cinci – în vreme ce cealaltă jumătate – recte, de la al şaselea încolo – îşi făcea de cap fără pic de jenă sărind de pe şine, proptindu-⁠se de stâlpii de înaltă tensiune plantaţi prin preajmă şi arătând curioşilor de ce sunt în stare nişte osii şi boghiuri lăsate de capul lor. Nu s-⁠au înregistrat morţi şi răniţi, dar orşicât, un accident de cale ferată tot se cheamă că trăisem, iar el putea fi luat drept avertisment: nu insista, a doua oară s-⁠ar putea să-⁠ţi reuşească… Or, până în prezent, mă ferise cel de sus de orice altfel de catastrofă: aviatică, maritimă, automobilistică, ciclistică, trotinetistică etc. aşa că logic ar fi fost să evit cu încrâncenare trenul în favoarea Boeingului, Antonovului, autoturismului Dacia 1310, ultimul an de fabricaţie, bricului Mircea, submarinului Nautilus sau zmeului din cartea lui Mircea Cărtărescu (veţi vedea sau nu mai la vale ce-⁠au a face toate astea cu prefectura la care lucrează Sonia în timpul liber).

Ce concluzie tragem noi de aici? Noi de aici tragem concluzia că eu sufăr de masochism. Prefer trenul, deşi…, am fost însurat 20 de ani cu o femeie şi de 10 ani sunt pe punctul de a recidiva (şi tot cu o femeie!), la vila Zaharia Stancu a Uniunii Scriitorilor de la Neptun am rezervat şi anul acesta tot camera nr.14 cu toate că anul trecut, exact în aceeaşi ultimă decadă a lunii august, în camera cu pricina situată la parter am fost jefuit în chip profesionist şi cu o eficienţă materială medie constând în: una bucată laptop, două telefoane atât de mobile încât de-⁠atunci nu le-⁠am mai văzut, un ceas de mână foarte aspectuos (aici băieţii au cam luat ţeapă: obiectul doar părea de firmă, în realitate fiind achiziţionat contra sumei de lei 13, de la un chioşc situat în gura de metrou Piaţa Sudului), portmoneul cu ceva acte şi ceva bani (nu spun câţi fiindcă nu despre condiţia socială a scriitorului român e vorba în acest articol), un cartuş Kent lung (provizia Soniei pentru cele 10 zile de sejur marin), un glucometru (recuperat ulterior în împrejurări dramatice). Cred, de asemenea, că pe apa mării de pe-⁠ntinsul litoral s-⁠au mai dus unele bunuri şi valori pe care le-⁠am uitat. Dacă mă-⁠ntrebaţi atunci, imediat după eveniment, reconstituirea listei pagubelor ar fi fost mai completă şi mai riguroasă. În procesul verbal încheiat de echipajul de poliţie sosit celer la locul faptei – mai precis, peste vreo 6-⁠7 ore – sper că am fost măcar mai sugestiv. Sigur, asta nu mi-⁠a folosit la mare lucru pe linia recuperării pagubelor. De fapt, nu mi-⁠a folosit la nimic, dar nici nu m-⁠am aşteptat la altceva, de vreme ce N. Grigore-⁠Mărăşanu şi Valentin Hossu-Longin care, în aceeaşi săptămână luminată, o luaseră şi ei în barbă şi-⁠n pungă în chip identic, fuseseră măcar înştiinţaţi de poliţie că, hoţii fiind prinşi cu laptopurile în sac, se puteau constitui în parte civilă în procesul intentat vizitatorilor intempestivi de la vila Zaharia Stancu, Neptun, 2013. Din câte am înţeles, ambii refuzaseră cu demnitate propunerea organului. În ce mă priveşte, a trebuit să mă mulţumesc cu anume explicaţii pe care mi le-⁠am oferit singur după o matură chibzuinţă: probabil că ăia care-⁠o păţesc duminica sau în zilele însemnate cu roşu în calendar vor fi răsplătiţi corespunzător pe lumea cealaltă. Pe mine, efracţioniştii mă călcaseră pe 23 august, ziua sfântă în care Majestatea Sa Regele Mihi I al României le-⁠a tras clapa nemţilor, trecând cu eroism de partea foştilor inamici. Se pare că doamna Angela Merkel a reţinut temeinic în memorie acest episod pitoresc din istoria Germaniei reunite. În fine…

Să ne întoarcem, aşadar, la masochismul nostru cel de toate zilele, că de-⁠aici plecaserăm pe 21 august a.c. cu trenul de ora 9 fix, de la linia 14 a Gării de Nord, către Constanţa. Pentru cunoscători, e vorba de acel Interregio blagoslovit la purtător cu viteza necesară şi suficientă pentru parcurgerea monica-macovei-crede-ca-este-nelson-mandela-fotocelor cca. 220 de kilometri dintre Capitală şi bătrânul Tomis nu în 5-⁠6 ore, după tradiţia milenară cunoscută, ci în numai două ceasuri fără ceva. Miracol şi alt nimic! Pentru necunoscători, oricâte detalii tehnico-⁠tactice ori de altă natură aş oferi eu în generozitatea matinală care mă animă, ar fi tot în zadar, aşa că mai bine mă las păgubaş.

Buun… Mă aflam, prin urmare, în trenul minune, într-⁠o dispoziţie excelentă, cu mintea ocupată exclusiv de gânduri tonice şi mobilizatoare cum ar fi, de pildă: Doamne, cât de bine poaate fi pe lume fără Bucureşti, fără obligaţiuni de serviciu, în faţă cu unsprezece zile de oblomovism (pentru ideea de lene netulburată nici măcar de intenţia de a face ceva, oricât de simplu, mi se pare o exprimare îndeajuns de intelectuală), cu speranţa că va fi soare în fiecare zi şi lună în nopţile prevăzute de manualul de astronomie etc., etc. O aveam alături, ca în fiecare vară neptuniană, pe partenera mea de viaţă şi de alte avantaje colaterale, numita Sonia, cea îndrăgostită de răsăritul de soare şi de pescăruşii chicotitori cu care îmi scurta somnul de fiecare dimineaşă şi despre care începuse să-⁠mi povestească deja cu entuziasm încă de pe la Ciulniţa. Eram, pe scurt vorbind, într-⁠un asemenea hal de beatitudine vilegiaturistică încât eludam cu voioşie inconştientă anumite detalii pentru care calificativul suspecte reprezenta un suav eufemism. De exemplu, în acest an, spre deosebire de anul trecut, de acum doi ani şi de când mi-⁠aduc aminte, stabiliserăm de comun acord – e adevărat, la propunerea mea – să nu mai cărăm după noi tot felul de tricouri, pantaloni, rochii de zi şi de seară, pantofi, adidaşi, papuci ş.a.m.d. fiindcă oricum nu ne servesc la mare lucru, iar, în plus, eram siguri că nu vom rezista ispitei de a mai cumpăra câteva exemplare din fiecare sortiment cu ocazia vizitelor prin oraş. Zis şi făcut, dar să vezi drăcia dracului: per ansamblu, bagajele noastre păreau la fel de voluminoase ca anul trecut, ca acum doi ani etc. ba, aş putea spune chiar că geamantanul principal – crucişătorul Potemkin al Invincibilei Armada de gemăntănaşe, rucsacuri, genţi, pungi şi plase –, respectabilul obiect care îmi revenea de drept întru manipulare prin gări, taxiuri, staţii de autobuz, metrouri etc. era sensibil mai greu decât atunci când deciseserăm să cuprindă mai puţină încărcătură. Ca să nu mai vorbim că în dimineaţa plecării, Sonia nu mai găsise nici paletele de ping-⁠pong, nici mingile aferente. Nu că astea ar fi atârnat cine ştie cât, dar anul ăsta paletele negăsite, anul trecut şahul uitat, încep să mă întreb dacă e vorba despre o simplă întâmplare ori de o conspiraţie în toată regula. În schimb, când am ajuns la Neptun şi Sonia a despachetat, misterul geamantanului principal şi a greutăţii sale inexplicabile s-⁠a dezlegat de o manieră capabilă să insulte inteligenţa oricărui oligofren. Ca să fie clar, voi spune doar atât: cele maximum două tricouri bărbăteşti, asupra cărora căzuserăm de acord că vor cunoaşte mângâierea brizei mării, erau nu mai puţin de opt. Proporţia se păstra şi la celelalte obiecte vestimentare – în special, cele de încălţăminte.

Dar despre această bucurie aveam să iau cunoştinţă abia peste câteva ore – nu multe: cam două-⁠trei, într-⁠o evluare optimistă. Deocamdată, eram la capitolul beatitudine despre care v-⁠am amintit. Numai că, la fel ca orice lucru bun, nici beatitudinea asta n-⁠avea cum să dureze prea mult: nu cred că parcurseserăm 50-⁠60 de kilometri de la ieşirea din Bucureşti când…

Ei nu, de data asta trenul nu s-⁠a mai rupt în două, vecinii de compartiment nu ne-⁠au atacat, ca-⁠n filmele americane, nici tavanul vagonului nu ne-⁠a căzut în cap, ca-⁠n filmele româneşti şi, în general vorbind, nu s-⁠a întâmplat nimic rău. Aş putea spune chiar că din contra, dacă cuvintele mele n-⁠ar putea fi interpretate ca un compliment circumstanţial la adresa doamnelor. Ca să nu lungesc povestea mai mult decât se cuvine, voi spune că abia trecusem de… (aici pot să pun orice localitate că n-⁠o să se apuce nimeni să verifice), când telefonul meu lansă în aerul condiţionat al compartimentului melodia lui Adriano Celentano „Amore, no” pe care mi-⁠a plasat-⁠o ca semnal competentul de Bogdan, nepotul meu de la Facultatea de fizică, ştiind două lucruri: 1. că toate cântecele macaronarului care prestează de peste o jumătate de secol ca şi când ar avea un fierăstrău în gât îmi plac la ne­bunie şi 2. că şi dacă, printr-⁠un miracol, „Amore, no” nu mi-⁠ar fi plăcut şi aş fi vrut s-⁠o schimb, la priceperea mea în materie de telefoane mobile, cel mai pro­babil este că l-⁠aş fi lăsat pentru totdeauna şi fără semnal, şi fără şansa ca cineva să mai poată instala vreodată unul. Cum însă nu eram convins că şi aleatorii mei tovarăşi de drum erau fani Celentano (după vorbă, după port arătau mai mult a iubitori de Tudor Gheorghe sau, hai, treacă de la mine, de Richard Claidermman) m-⁠am grăbit să bag mâna-⁠n buzunar şi să extrag de-⁠acolo dihania cântătoare. Înainte însă de a apăsa butonul verde, mi-⁠am aruncat privirea pe ecran, am citit numele apelantului – Aura Christi – şi am încremenit: uitasem din nou de textul pentru Contemporanul de luna viitoare, iar Aura avea, ca de obicei, duioasa gentileţe să-⁠mi amintească.

Din clipa aceea s-⁠a spulberat în cele patru zări liniştea vacanţei mele estivalo-⁠neptuniene, m-⁠au apucat iar durerile nevralgiei de trigemen, iar în fiecare noapte am visat-⁠o pe Monica Macovei aranjându-⁠şi bretonul, strigând: „Eu sunt Nelson Mandela de România!”, agitând o pancartă pe care scria: „Votaţi Victor Ponta!” şi râzând sardonic.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest