Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: De la şocurile electrice la terapia de şoc (I)

Theodor Codreanu: De la şocurile electrice la terapia de şoc (I)

Experimentele diabolice ale psihiatrului Ewen Cameron au fost demascate de presă în anii ’70, cazul emblematic al torturilor sale cu electroşocuri, dar nu numai (laboratoarele psihiatrice naziste şi comuniste, se vedeau concurate, aşadar, în chip nesperat!), a fost tânăra studentă Gail Kastner, supravieţuitoare în urma a nu mai puţin de 63 de şedinţe cu electroşocuri, plus alte metode de însingurare agresivă, în camera obscură

Vă vom goli de conţinut,
după care vă vom umple cu noi înşine.
(George Orwell, 1984)

Memoria umanităţii este scurtă: s-⁠a uitat că invazia comunismului în Rusia ţaristă a fost finanţată de concernele şi finanţele transnaţionale, ca experiment întru realizarea unei dominaţii globaliste, promiţând utopia aducerii paradisului pe pământ, în numele victimelor istoriei, identificate de Marx şi Lenin în SAM_6188proletariatul chemat a se uni din toate ţările. În vederea atingerii ţelului, trebuia inventată metoda deconstructivistă, care nu a întârziat să apară (având, altminteri, precedent în Marea Revoluţie Franceză), mai întâi sub forma ei violentă (revoluţia), apoi, în varianta „paşnică” a marxismului cultural, pe linie psihanalitică şi ideologică, având drept corolar ceea ce astăzi se numeşte corectitudine politică. Deconstrucţia violentă a vizat organismul social, politic şi economic, trebuind să creeze, pe această tabula rasa cvasiaristotelică, o nouă minte umană, eliberată de tabuurile societăţii tradiţionale prin apariţia unui om nou (homo sovieticus). S-⁠a constatat însă că omul vechi nu dispare de la sine, pe cale paşnică, încât se cuvenea să-⁠i fie deconstruită mintea şi construită alta. Cel care a surprins, în chip genial, ştergerea memoriei (tabula rasa) şi crearea alteia, fără dimensiunea trecutului, pusă în slujba globalismului internaţionalist bolşevic, a fost Cinghiz Aitmatov, în celebrul său roman O zi mai lungă decât veacul (1980). Este aşa-⁠numitul fenomen al mancurtizării. În spaţiul românesc, varianta violentă a mancurtizării este simbolizată de faimosul „fenomen Piteşti”.

Numai că, după şapte decenii de experiment bolşevic, omul, chiar mutilat sufleteşte, nu s-⁠a schimbat esenţial, iar sistemul s-⁠a prăbuşit în 1989, ceea ce devenise previzibil cu mult mai înainte. De aceea, corporaţiile transnaţionale şi finanţele aferente şi-⁠au luat din timp măsuri pentru o nouă formă de transformare a lumii, dar de la extrema cealaltă, „anticomunistă”, autobotezându-⁠se neo-⁠liberală (cu preţul eliminării principiului prin noi înşine), apoi zicându-⁠şi „neo-⁠conservatoare”, distrugând, în acest fel, şi conservatismul/conservatorismul tradiţional. Va intra în arenă deconstructivismul postmodernist, la nivel cultural, având corespondent, mai întâi, în unul economic, capabil să facă, de astă dată, trecerea de la economia hipercentralizată la cea „privatizată” a pieţei libere, în numele unui capitalism pur (de felul celui protestant, însuşit şi de catolicism, Max Weber), concentrând, în realitate, proprietăţile naţiunilor în mâinile unei minorităţi corporatiste transnaţionale, singura capabilă să niveleze civilizaţiile şi culturile la nivel global. Capitalismul pur este, de facto, o formă de fundamentalism, rău ca orice fundamentalism. S-⁠a constatat însă că nu poate exista deconstrucţie „paşnică”, nici la nivelul individului uman, nici la nivelul economiei. Mecanismul a fost surprins, cu o bogată risipă de argumente, de Naomi Klein, în masiva ei carte Doctrina şocului (2007), apărută şi-⁠n versiune românească un an mai târziu. Şi ca o imensă ironie a sorţii, la scurt timp după traducerea din engleză, regimul Traian Băsescu şi al lui Emil Boc a trecut la „implementarea” unei noi etape terapeutice a doctrinei şocului, ca răspuns la „şocul” crizei economice declanşate la nivel financiar global, cu punct de pornire în Statele Unite. Calea: austeritate, tăieri de salarii şi pensii, TVA mărit, împrumuturi masive, privatizări etc.

Cum se ştie, doctrinarul „terapiei de şoc” este celebrul economist „american” Milton Friedman (1912-⁠2006), răsplătit cu Premiul Nobel (1976) şi considerat „cel mai influent economist al ultimei jumătăţi de secol” (1). El s-⁠a afirmat ca emul şi contestatar al britanicului John Maynard Keynes (1883-⁠1946), adeptul unui capitalism temperat, capabil să preîntâmpine crizele economice majore (cea din 1929 l-⁠a ruinat şi pe el), prin politici intervenţioniste din partea statului, el urmând, ca şi Eminescu al nostru, organicismul economic al fiziocraţilor de tip François Quesnay (1694-⁠1774). Preşedintele Franklin Delano Roosevelt (1882-⁠1945) a ascultat keynesismul când a instituit strategia New Deal, strategie care nu convenea concernelor transnaţionale, dar care l-⁠a ajutat să aibă sprijinul naţiunii americane şi să înfrângă, în alegerile din 1932-⁠1933, pe adversarul său Herbert Hoover. Planul generalului american George Marshall (1880-⁠1959), care a refăcut economiile ruinate ale Europei Occidentale, după Al Doilea Război Mondial, a fost conceput tot în spirit keynesian (nicicum friedmanian, cum aberant susţin unii contaminaţi de Şcoala de la Chicago), Keynes însuşi fiind discipol al celuilalt Marshall, Alfred (1842-⁠1924).
Interesant de observat că, exportată masiv din America, „doctrina şocului” n-⁠a fost experimentată în Statele Unite decât parţial, exemplul cel mai cunoscut fiind cel al „reformei învăţământului de la New Orleans”, aceasta survenind pe fondul unei crize provocate însă de o catastrofă naturală, uraganul Katrina (23 august 2005), care a distrus cea mai mare parte a oraşului, inclusiv şcolile. Atunci s-⁠a trecut la privatizarea masivă a învăţământului de aici, urmările adâncind ceea ce începuse dezastrul natural (2), totul făcându-⁠se în beneficiul structurilor corporatiste, care însă staţionau pe teritoriul Statelor Unite, nu în străinătate (asupra chestiunii voi reveni).

„Doctrina şocului” s-⁠a născut în laboratoarele Universităţii/Şcolii de la Chicago, dar cu punct de plecare în psihiatrie, sub umbrela financiară a CIA (care a susţinut proiectul cu 25 de milioane de dolari, până în 1961). Asta se întâmpla în anii ’50, la Institutul Allan Memorial, de la Universitatea McGill din Montréal, unde medicul psihiatru Ewen/Ewan Cameron (acompaniat, paralel, şi de medicul Donald Hebb, directorul Departamentului de Psihologie al aceleiaşi universităţi) a făcut experimente, cu pacienţii lui, în scopul de a găsi o nouă formă, spectaculoasă, de terapie, prin ştergerea din creier a memoriei traumatizante (amintiri freudiene care declanşează crizele psihice). Ideea i se părea „genială”: dacă reuşeşti să elimini toate amintirile din capul „bolnavului”, încât să creezi o tabula rasa, atunci poţi să rescrii personalitatea individului, una nouă, optimistă, sănătoasă, redând-⁠o societăţii, cu o memorie proaspătă, neîntinată. Altfel zis, pacientul redevine „liber” faţă de trecutul său, gata să se integreze într-⁠o altă ordine a lumii. Surpriză: experimentul trimite, anticipator, la romanul celebru al lui Cinghiz Aitmatov din 1980 (O zi mai lungă decât veacul). Reţeta mancurtizării aitmatoviene, altminteri, o formulase încă din 1949 George Orwell: „Vă vom goli de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine.” (1984).

Se găsesc, în experienţele lui Ewen Cameron („un geniu al distrugerii oamenilor” (3)), toate ingredientele din romanul orwellian şi din cel aitmatovian: în locul ştergerii memoriei identitare cu ajutorul pielii proaspete de cămilă, înfăşurată pe capul ras al tânărului (4), construirea unui aparat special (Page-⁠Russell) care să acţioneze cu electroşocuri capabile să şteargă toate amintirile pacientului. Odată dispărute, se poate crea noua identitate, în „armonie” cu lumea din jur, „multiculturală”, corporatist-⁠globalistă. Unii „specialişti” din CIA credeau că prin metoda lui Cameron pot fi „recreate” persoanele recalcitrante, atinse de ideologia comunistă sau de gânduri teroriste (5). Iată o formă stranie de deconstructivism, care, altminteri, va fi de regăsit şi-⁠n deconstruirea şi reconstruirea utilizate de doctrinarii „corectitudinii politice”, pe o cale mai rafinată, ca în cazul schimbării mentalităţii privitoare la respingerea legalizării căsătoriile de tip gay. Metoda dă rezultate remarcabile, de vreme ce tot mai multe ţări occidentale legiferează căsătoriile gay, considerându-⁠le ca normale. În laboratoarele Hollywood-⁠ului, se produc filme care au efecte similare cu ale electroşocurilor aparatului Page-⁠Russell: scoaterea din mintea oamenilor a memoriei cetăţilor biblice Sodoma şi Gomora. De altfel, feminiştii şi homosexualiştii pledează pentru eliminarea din Biblie a versetelor despre cele două cetăţi. La noi, a devenit notoriu experimentul de la Muzeul Ţăranului Român (spaţiu sacru pentru memoria neamului românesc), cu proiecţia filmului Copiii sunt bine-⁠mersi, operă a regizoarei Lisa Cholodenko (scenariu creat împreună cu Stuart Blumberg). Teza filmului, realizat cu umor „rafinat”, insidios, e că, într-⁠o familie de lesbiene, copiii pot fi „bine-⁠mersi”, infinit mai fericiţi, scăpând de traumele pe care le rezervă un cuplu heterosexual. Proiecţia filmului a fost programată la începutul lui ianuarie 2012, în campania „Luna istoriei LGBT”, în sala-⁠studiou care poartă numele lui Horia Bernea! Protestele studenţilor creştin-⁠ortodocşi au făcut ca prezentarea şi rularea filmului să se amâne, evenimentul refiind însă programat pe 26 februarie (6), la insistenţele ambasadei americane. Ca în orice reclamă, repetată obsedant, mesajul se impune, încât lumea se obişnuieşte şi cu acceptarea Sodomei şi Gomorei („merge şi aşa”!), chiar ajungând până la pragul infernal din romanul Marchizului de Sade, Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784), conceput sub idealul fundamentalist al libertăţii sexuale pure. Să se observe că filosofia sexuală a Marchizului se fundează tot pe o doctrină a şocului, a violenţei: echivalentul libertăţii sexuale absolute este piaţa liberă, cu eliminarea totală a statului din economie. Freudo-⁠marxismul lui Herbert Marcuse (Eros şi civilizaţie, 1955) se sprijină, de asemenea, pe libertatea sexuală, devenită biblie a mişcărilor studenţeşti din Parisul anului 1968 şi una dintre bibliile „corectitudinii politice”.

Experimentele diabolice ale psihiatrului Ewen Cameron au fost demascate de presă în anii ’70, cazul emblematic al torturilor sale cu electroşocuri, dar nu numai (laboratoarele psihiatrice naziste (7) şi comuniste, se vedeau concurate, aşadar, în chip nesperat!), a fost tânăra studentă Gail Kastner (8), supravieţuitoare în urma a nu mai puţin de 63 de şedinţe cu electroşocuri, plus alte metode de însingurare agresivă, în camera obscură. În Vietnam, comuniştii nu procedau altfel cu soldaţii americani luaţi prizonieri şi „determinaţi”, prin provocarea stării schizofrenice, să condamne public capitalismul american. Metodele acestea „noi” sunt descrise de Naomi Klein ca eficiente înlocuitoare ale celor inventate de Inchiziţie, menite a-⁠i sili pe eretici să se lepede de ideile şi de „păcatele” lor, sub ameninţarea arderii pe rug.

Studentă eminentă, la 18 ani, dar suferind de anxietate, Gail Kastner a fost supusă, în 1953, la „terapia” cu şocuri electrice, asociate cu doze mărite de insulină, cu droguri, cu provocarea de come după injecţii, cu izolare în încăperi fără lumină etc. Ewen Cameron aştepta deconstrucţia structurii psihice „traumatizante” pentru a putea trece la construcţia alteia noi prin atingerea, mai întâi, a stării de tabula rasa a creierului. În pofida remarcabilei memorii, Gail ajunsese să nu mai ştie a număra decât până la şase, infantilizată aproape de limită. Şi-⁠a revenit cu greu, după ce a fost scăpată de experiment, pentru ca, în urma dezvăluirilor din presă, să recurgă la justiţie, care a compensat-⁠o, abia în 1994, cu 100 000 de dolari, cazul ei fiind socotit mai puţin grav comparativ cu altele, de aceeaşi speţă. A reuşit chiar să obţină fişele de tratament din sanatoriu, descoperind întreaga grozăvie prin care trecuse.

Numai că ipoteza terapeutică a lui Ewen Cameron, cu totul „revoluţionară”, fondată pe ideea eliberării memoriei de propriul trecut, a ajuns la urechile eminentului profesor de economie Milton Friedman de la Chicago. El s-⁠a iluminat brusc, ca pe drumul Damascului, având revelaţia aplicării metodei Cameron la economie. Aşa s-⁠a născut „geniala” idee economică a pieţei libere. Friedman însuşi s-⁠a autodefinit ca prieten al libertăţii. Utopia libertăţii pure a fost lansată prin celebrul slogan al Revoluţiei Franceze: Liberté, Egalité, Fraternité! Lozinca era menită să se înalţe pe ruinele creştinismului, Iisus autodefinindu-⁠se ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa, toate încununând Viaţa, împotriva oricărei Utopii subminatoare de Adevăr. Libertatea vine după prioritatea Vieţii, ca liber arbitru. Or, în fruntea utopiei franceze este aşezată Libertatea, rezultată din art. 1 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, din august 1789. Dar numai cu trei ani mai înainte se produsese o altă celebră Declaraţie, cea a Independenţei Statelor Unite (4 iulie 1776). Părinţii Americii însă pun ca prim fundament al noului stat nu Libertatea, ci Viaţa, deci creştinismul. În ordine, cei trei piloni ai Americii sunt: Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii. Cu aceste fundamente, Statele Unite au devenit cea mai prosperă ţară din lume. Steve Forbes (dar nu numai el) a observat că, îmbolnăvită de ideologia political correctness (în ultimele decenii), America riscă să-⁠şi pericliteze temeliile prin schimbarea ordinii celor trei fundamente din Declaraţia de Independenţă, schimbare ce duce la haos şi nenorocire. Arătam, după tragedia de la Clubul „Colectiv” din Bucureşti, că patronii au violat ordinea celor trei piloni ai democraţiei, punând în prim-⁠plan, în conformitate cu postmodernismul „corect politic”, „fericirea” (divertismentul), iar nu viaţa, declanşând haos şi moarte, în pofida intenţiei patronilor. În mod eronat demonstranţii din Piaţa Universităţii au scandat Corupţia ucide, căci corupţia celor trei acţionari este rezultatul direct al ideologiei „corecţilor”, marcaţi fiind, cei trei, de mania capitalismului pur al pieţei libere. Altfel spus, au răsturnat ierarhia viaţă, libertate, fericire, lăsând viaţa pe ultimul plan, sub fascinaţia profitului cu investiţii minime, ideal al pieţii libere. Or, toate laudele care i s-⁠au adus şi i se aduc lui Milton Friedman vin de acolo că el a pus, ca şi Revoluţia Franceză, pe locul întâi, libertatea, prin doctrina pieţei libere.

Neîndoielnic că orice economie are contingenţă cu piaţa, că este… de piaţă. Dar există primejdia de a fetişiza piaţa, de a o fundamentaliza ca piaţă liberă. Primejdia a fost presimţită încă de Henry David Thoreau care a contrapus conceptului economiei de piaţă admirabila formulă economie de viaţă, ridicând disciplina la rang de filosofie. O făcea, altfel spus, restabilind prioritatea vieţii, în spiritul Declaraţiei de Independenţă. În acest spirit interpretează formula lui Thoreau şi unul dintre exegeţii săi, Michel Onfray (9). Fetişizarea pieţei libere nu-⁠i altceva decât reversul economiei centralizate, fiindcă, în realitate, piaţa liberă este la fel de centralizată precum cea comunistă. Doar că, de astă dată, centralizarea se face în mâinile câtorva concerne multinaţionale, pe când în comunism stăpânii erau nomenclatura de partid, proprietarii nefiind poporul, cum striga propaganda oficială.

Meritul lui Naomi Klein e că demistifică, pentru întâia oară, în mod convingător, utopia mutilatoare a doctrinei economice friedmaniene. Iar începutul grozăviei e că această doctrină a crescut pe modelul cumplitului experiment psihiatric al lui Ewen Cameron. Terapia de şoc se bazează pe crearea din nimic (ca şi cum omul ar fi Dumnezeu!) a unei prosperităţi economice pentru o minoritate corporatistă transnaţională sau naţional-⁠oligarhică, în defavoarea naţiunilor şi a majorităţii cetăţenilor. Sanatoriul lui Cameron a fost transformat de Friedman într-⁠un laborator laissez-⁠faire, aspirând la o „sănătate «naturală»” a economiei: „Cameron visa la reîntoarcerea minţii la acea stare imaculată, Friedman visa la destructurarea societăţilor, la întoarcerea lor la stadiul pur al capitalismului, curăţat de toate întreruperile. (…) Cameron folosea electroşocurile în acest scop, Friedman strategiile politice, tratamentul de şoc pe care-⁠l recomanda politicienilor din ţările aflate în dificultate.” (10) Şi: „Ca toate credinţele fundamentaliste, economia Şcolii de la Chicago este, pentru adevăraţii ei credincioşi, un cerc închis. Se porneşte de la premisa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect, în care indivizii, acţionând conform propriilor dorinţe egoiste, creează un beneficiu maxim pentru toată lumea.” (11)

După marxismul economic, al utopiei muncitoreşti, Friedman a adus „utopia antrepenorilor, ambele pretinzând că, dacă le sunt urmate preceptele, vom trăi în perfecţiune şi echilibru” (12). Cu asemenea promisiune, doctrina „terapiei de şoc” a avut o fascinaţie similară cu a marxismului, la vremea lui. Marxiştii au recurs la purificarea societăţii prin revoluţie, friedmaniştii – la şocul pieţei, la purificarea ei. Nu marxiştii sunt adevăraţii adversari ai friedmanismului, cum se pretinde, ci Keynes (dar şi urmaşul său, John Kenneth Galbraith), adepţi ai economiei organice, capabile a îmbina generalul cu particularităţile naţionale. Atât dinspre „lumea a treia”, cât şi din sânul Tratatului de la Varşovia (de după eşecul Planului E.B. Valev) bătea vântul economiilor naţionale. America Latină ameninţa cu naţionalizarea economiei, moment în care corporaţiile se opun vehement, colportând că naţionalizarea duce la… comunism! De atunci, doctrina şocului intră în acţiune. Încep loviturile de stat, în Guatemala, Iran, Chile, Indonezia etc. Şcoala de la Chicago ajunge în avangarda intereselor corporatiste, şcolind masiv studenţi din America de Sud. Friedmaniştii au pretins o nouă Reformă Protestantă a capitalismului, ocultând faptul că la începuturile acestuia (dacă e să-⁠i dăm crezare lui Max Weber) a stat etica protestantă, iar nu asasinii economici (v. John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, 2004), agenţi ai capitalismului dezastrelor, care n-⁠au întârziat, altminteri, să apară. Nu întâmplător, economistul american Perkins vorbeşte de două feluri de economii: a morţii şi a vieţii, readucându-⁠ne, ca şi Henry David Thoreau, pe terenul Declaraţiei de Independenţă. Şi economia (mai ales) se cuvine a fi pusă în slujba vieţii, nu a corporaţiilor care au inventat specia asasinului economic, precum a procedat compania Bechtel, care s-⁠a angajat să construiască 450 km de autostradă în România, cu 2,5 miliarde de euro, pentru ca, finalmente, să ducă la bun sfârşit doar 52 km la un preţ de 1,3 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, România a plătit pentru 230 km, dar s-⁠a ales cu… 52! Bineînţeles, asasinii economici ştiu să se baricadeze în contracte fără cusur în faţa celor naivi şi care, pentru un comision, îşi vând ţara fără să clipească.

Economia organică, sprijinită pe o clasă de mijloc, aduce prosperitate la nivel naţional, pe când friedmaniana „terapie de şoc” e mana cerească a corporaţiilor, adâncind ruptura între oligarhi şi majoritatea naţiunii, deşi se pretinde garanţia libertăţii, cum proclamă şi celebra carte a lui Friedman, Capitalism şi libertate, manualul economiei de piaţă şi program al mişcării neo-⁠conservatoare, la care au aderat „corecţi” marxisto-⁠troţkişti, precum Vladimir Tismăneanu al nostru. Clocită în cuibul Universităţii de la Chicago, având ca adversare universităţile Harvard, Yale, Oxford, până ce corporaţiile au întrevăzut ce avantaje se ivesc, dat fiind că acestea plăteau taxe mai mari decât cetăţenii obişnuiţi, doctrina a fost rapid asumată: taxe egale cu ale tuturor, ieşirea/eliminarea statului din economie, reducerea cheltuielilor sociale, fără impunerea unui salariu minim pe economie, privatizarea masivă în sănătate, învăţământ, poştă, sistem de pensii, parcuri naţionale, servicii publice etc., toate declanşând un adevărat război împotriva developmentismului.

De menţionat că doctrina şocului nu este aplicabilă la economiile organice decât prin provocarea de crize care, se zice, îmbolnăvesc economia. Aşa se explică de ce metaforele medicale au invadat limbajul politicienilor şi al economiştilor. Acest limbaj l-⁠a ghidat şi pe Augusto Pinochet, care argumenta: „Dacă un braţ este cangrenat, atunci trebuie să-⁠l tai, nu?” Experimentul şocului a pornit de la un medic, Ewen Cameron, pentru ca acestuia să i se substituie un alt „medic”, Milton Friedman, care a găsit tratamentul miraculos: terapia de şoc. Friedman şi Arnold Harberger au impus teoria luptei cu maladia, vorbind de „epidemia inflaţiei”, de „anticorpii care combat ideile şi politicile anti-⁠economice”. La fel ca naziş­tii care se apucaseră să declare război „bolnavilor” din societate. Doctorul nazist Fritz Klein găsise şi bolnavul ideal: „Evreul este acel apendice cangrenat din corpul umanităţii”. Khmerii Roşii au întrebuinţat, în Cambodgia, aceleaşi metafore medicale: „Ceea ce este infectat trebuie extirpat.” (13) Pare o logică „ştiinţifică” impecabilă: trupul cancerizat, pentru a nu ajunge la metastază, trebuie supus chimioterapiei. Asemenea, se impune intervenţia chirurgicală, vorba lui Pinochet.

Sper că memoria noastră nu este atât de scurtă, încât să nu ne amintim de limbajul medical al economiştilor şi politicienilor noştri, timp de un sfert de veac. În realitate, boala nu a fost niciodată în economie, ci în capul îndoctrinaţilor „corect politici”, deveniţi, se-⁠nţelege, şi friedmanieni, ca Domnul Jourdin, prozator de elită! Aceşti „medici” (plagiatori cu doctorate, unii, sau de-⁠a dreptul slugi ai marilor „licurici” şi asasini economici, alţii) au agresat şi mutilat corpul cât de cât sănătos al economiei (scăpată de datorii externe), privatizând pe nimic, dând la fier vechi fabrici peste fabrici, scufundând o flotă comercială aflată între primele din Europa, nimicind un sistem de irigaţii care costase enorm (60 de miliarde de dolari), tăind pădurile şi lăsând munţii ca după un cataclism planetar, vânzând pe nimic resursele energetice ale ţării, devalizând băncile şi eliminând capitalul autohton, alungând milioane de români din ţară pentru ca aceştia să poată supravieţui aiurea etc. Dacă în anul de graţie 2015, economia românească încă nu a sucombat şi dă semne de viaţă, e fiindcă, după atâtea lovituri ucigaşe, pe sub centură, corpul social şi natural rezistă şi renaşte ca pasărea Phoenix. Acesta este războiul nemilos dintre Friedman şi economiile naţionale condamnate să producă libertate, profit şi prosperitate pentru corporaţiile globaliste, dar şi comisioane grase pentru cleptocraţii interni. Sărăcia, în schimb, e pentru naţiuni, care ar trebui să dispară, să li se spele creierul conştiinţei de sine, pentru ca mancurţii rezultaţi să fie cele mai fidele braţe de muncă, masă amorfă, răsplătită, cel mult, cu divertisment sans rivages. Adică, în sfârşit, cu „fericire”, ca la Clubul „Colectiv”.

Note:

1. Naomi Klein, Doctrina şocului: naşterea capitalismului dezastrelor, trad. din engleză, de Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea, Editura Vellant, Bucureşti, 2008, p. 9.
2. Ibidem, pp. 12-⁠13.
3. Ibidem, p. 50.
4. Lăsat sub arşiţa stepei, pielea de cămilă se strânge draconic, încât firele de păr, în creştere inversă, se adâncesc în creier, ştergând memoria tânărului care devine mancurt, capabil, adică, să-⁠şi uite tot trecutul şi să devină slugă absolută a noilor stăpâni, gata să-⁠şi ucidă mama care-⁠l caută deznădăjduită prin stepă şi pe care nu o mai recunoaşte.
5. Pe baza experimentului Cameron, CIA a redactat manualul de „formulă Kubark”, aplicat la Guantanamo, după 11 septembrie 2001 (Naomi Klein, pp. 45-⁠50).
6. Pentru amănunte, vezi Corectitudinea politică: „religia” marxistă a noii ordini mondiale (coordonatori William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon), Editura Rost, Bucureşti, 2015, pp. 212-⁠243.
7. Profesorul austriac Gerhard Tinter îi compara pe Friedman şi Pinochet cu tehnocraţii lui Hitler, pentru ca Friedman, la rândul său, să-⁠i acuze pe criticii săi de… nazism şi comunism!
8. Naomi Klein, op. cit., pp. 30-⁠37.

9. Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei. Radicalităţile existenţiale, vol. 6, trad. din franceză – Tereza Culianu-⁠Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 82.
10. Naomi Klein, op. cit., p. 56.
11. Ibidem, p. 57.
12. Ibidem, p. 58.
13. Ibidem, pp. 120-⁠121. Comentând maladia maladiei, Susan Sontag spunea: „Folosirea cuvântului cancer în discursul politic încurajează fatalismul şi justifică întreprinderea de măsuri «severe», întărind totodată semnificativ ideea că această boală este în mod necesar fatală. Conceptul de boală nu este niciodată inocent. Dar, totodată, se poate argumenta că toate aceste metafore ale cancerului sunt intrinsec fatale.” (Illness as Metaphor, 1977, loc. cit., p. 155).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest