Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi » Bogdan Creţu: Cezar Ivănescu şi armonia celor sfinte

Bogdan Creţu: Cezar Ivănescu şi armonia celor sfinte

Apariţia, în 1983, a volumului Doina venea cumva firesc, împlinind o direcţie din ce în ce mai accentuată a poeziei lui Cezar Ivănescu: aceea a contopirii cu muzica. Tot ce a scris poetul după aceea a avut această intenţie de înscriere într-⁠o tradiţie ancestrală, pre-⁠literară: aceea a poeziei concepute ca rostire sacră. Autorul şi-⁠a explicat opţiunea în zeci de interviuri şi într-⁠un curs de poezie, nedus până la capăt (Cezar Ivănescu este scriitorul proiectelor paranoide, exorbitante, neduse până la capăt, pentru că sunt omeneşte imposibil de desăvârşit.): „Poetul trebuie să-⁠şi recâştige condiţia sa intermediară, intercesoare iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuţile muzicii şi ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice şi la rându-⁠i emisie de pneumă…”# Prima observaţie: titlul cărţii Doina, este înşelător. Modelul nu este cel folcloric, decât, cel mult, cum observă Gheorghe Ghrigurcu, la nivelul emulaţiei, „al aşezării în originar”.# Poetul este, în fond, un erudit, un rafinat care a asimilat tradiţia arte sale şi, sastisit de alexandrinismul în care a sucombat, de solipsismul ei, decide să se reîntoarcă la formele primitive, pre-⁠literare. Doina îi foloseşte ca tipar de artă sincretică. Pentru Cezar Ivănescu, arta supremă este muzica şi marea reuşită a acestor texte, marele lor rafinament constă în puterea de sugestie, în recuperarea muzicalităţii prin mijloace neputincioase, mult mai reduse, cele ale cuvântului scris. Există, în poezia lui Cezar Ivănescu, o tensiune între două tradiţii total diferite: una orală, în care poezia nu este o artă cu un statut bine definit, autocefală, cu un trecut conştientizat ca atare şi care lucrează creând emulaţie, ci un mijloc de identificare şi stimulare a sacrului; şi alta cultă, care are luciditatea propriului eşec la care a dus-⁠o rafinamentul şi perfecţionarea tehnică, transformând-⁠o într-⁠o artă versatilă, capabilă de o mare virtuozitate, dar care, nemaiavînd acces la sacru, se autodescrie, îşi propune propia realitate. Cezar Ivănescu este un mare poet pentru că are curajul de a se pune împotriva modelor, de a încerca imposibilul: ieşirea din nombrilismul poeziei moderniste nu prin ironie, intertextualitate, parodie, ci exact prin mijloace opuse acestor soluţii postmoderniste: prin spiritualizarea artei poeziei, prin purificarea ei de tot ceea ce o poate macula; în fine, prin regresiunea către preistoria ei. Experimentul nu mai este unul strict literar, ci mai ales unul de ordin spiritual. Poetul devine un sacerdot, un mijlocitor al sacrului în lume. Atitudinile vehemente ale lui Cezar Ivănescu împotriva postmodernismului aşa trebuie înţelese, nu ca lupte literare pornite din ambiţii mărunte sau din neînţelegere.

Modelul Doinelor, apoi ale textelor intitulate Jeu d’Amour sau Rosarium nu este doina populară, ci poezia trubadurilor. Nu poate fi vorba la Cezar Ivănescu de un „erotikon lăutăresc”, cum consideră Gheorghe Grigurcu.# Doinele sale îşi extrag sevele din Doina eminesciană. „Primitivismul” poemelor sale, despre care s-⁠a tot vorbit, este efectul unor decantări de ordin livresc. Autorul nu imită formele poeziei populare, ci aspiră la simplitatea lor şi caută, orgolios (!), să se topească în anonimat, sacrificând autoritatea sa auctorială de dragul autorităţii mesajului pe care îl transmite. Există două mize ale acestor poeme: prima ţine de instaurarea în şi prin text a perfecţiunii formale specifice muzicii. Subliniez: în şi prin text. Ceea ce presupune un experiment-limită, care constă în realizarea, cu mijloace infinit mai austere, a unui efect armonic desăvârşit. Sugestia este singurul intrument aflat la îndemâna poetului. Într-⁠o conferinţă din 1996 dedicată lui Mihai Eminescu, Mihai Ursachi nota originalitatea frapantă şi unicitatea autorului Muzeon-⁠ului: „Cezar Ivănescu a dus până la extrem latura incantatorie, muzicalitatea ca obiect liric în sine. În acest fel poetul, trecând prin Eminescu, făcea legătura cu tradiţia ancestrală a invocaţiei sacre, a poeziei-muzică, a poemului-cântec sau melopee, autorul însuşi interpretându-⁠şi vocal cu acompaniament de chitară poemele. Cu timpul, Cezar Ivănescu a introdus în poeziile sale, a căror trăsătură esenţială rămâne incantaţia melodică, subiecte cu nuanţe arhaice, religioase, orientale sau naţionale.”# Într-⁠adevăr, primul lucru care frapează la lectura acestor poeme este muzicalitatea lor: nu mai sunt texte care se cer citite, ci partituri care trebuie cântate; lectura este nevoită să devină interpretare melodică. Numai că nu cred că finalitatea lor este una strict muzicală. Cezar Ivănescu nu face experimente instrumentaliste, precum, în literatura română, Macedonski. El nu urmăreşte să realizeze un simbolism al sunetelor. Poezia sa nu vizează perfecţiunea formală în sine. Puritatea ei armonică, forţa de sugestie, zbaterea către muzicalitate reprezintă doar o parte a unui întreg în care mai intră şi un mesaj puternic spiritualizat. O astfel de formulă nu poate exista în afara religiozităţii. Muzicalitatea nu este decât o metodă de recuperare a accesului la sacru. Cezar Ivănescu este, în poezia sa cantabilă, un poet religios. Cel mai mare poet religios din literatura română postbelică. Aceasta este cea de a doua miză, şi cea mai importantă, a poeziei sale incatatorii. Opţiunea de adopta, cu un efort care implică împingerea în pasivitate a unei prodigioase memorii culturale, forme literare cât mai simple, care aparţin unei tradiţii puţin frecventate sau chiar forme pre-⁠literare provine din nevoia de a găsi o cale cât mai eficientă de a strecura într-⁠un prezent secularizat, care a rupt legătura cu realitatea de dincolo de aparenţe, care crede că nu mai are nevoie de sacru şi se mulţumeşte să se auto-⁠venereze, un mesaj spiritual. Or, muzica este atemporală, ea se insinuează în lume mult mai firesc decât literatura şi mută într-⁠o realitate hidoasă o fărâmă din armonia celor sfinte.

Vorbeam mai sus despre topirea personalităţii creatoare a poetului, despre faptul că el se transformă într-⁠un mesager al sacrului. Multe dintre poeme au în miezul lor ipostaza christică. Iisus pare a fi şi chiar este sursa acestor bocete. Dar care Iisus? Cel capabil de suferinţă, de îndoială, Iisus omul, eroul tragic:

! voi ce mă priviţi la faţă
îndrăgiţi-⁠mi faţa mea,
mai îngăduiţi-⁠mi faţa
fiindcă mult va sângera,
mai îngăduiţi-⁠mi faţa
fiindcă mult va sângera !

! şi în mânuri şi-⁠n picioare
cuie îmi vor împlânta,
mai îngăduiţi-⁠mi mâna
şi-⁠n ţărână talpa mea,
mai îngăduiţi-⁠mi mâna
şi-⁠n ţărână talpa mea !

! vă iubesc dar lângă mine
nimărui n-⁠am spus să stea,
mai îngăduiţi-⁠mi locul
cât măsoară umbra mea,
mai îngăduiţi-⁠mi locul
cât măsoară umbra mea !

! bate vânt în pomul care
lemn de cruce îmi va da,
mai îngăduie-⁠l, săcure,
cât îi tremură frunza,
mai îngăduie-⁠l, săcure,
cât îi tremură frunza !

Curajul artistic este uriaş, căci poetul se distribuie în acest rol christic, din care scrie câteva extraordinare poeme dedicate Fecioarei Maria. Intitulate monoton, dar sugestiv Rosarium, acestea sunt de o sensibilitate neatinsă în poezia religioasă scrisă în limba română. Dar capodopera absolută mi se pare al cincilea poem intitulat Către discipoli, purtând subtitlul Symposion. Amintind, ca atitudine, de Rugăciunea unui dac, textul instituie regimul tragic inensificând slăbiciunea naturii omeneşti a lui Iisus, accentuând suferinţa fizică:

! cine vrea mă scuipă,
scuipă cine vrea,
eu mereu tot urcu,
urc Golgota,
pielea-⁠i sânge şi scuipat,
pielea şi ţărâna,
tu-⁠mi ungi trupul cu balsam
numai cât pui mâna,

pielea-⁠i sânge şi scuipat,
pielea şi ţărâna,
tu-⁠mi ungi trupul cu balsam
numai cât pui mâna!

! cine vrea-⁠şi înfige
gheara-⁠n carnea mea,
cine vrea mă scuipă,
scuipă cine vrea,

trupul care mi-⁠l mai port
roş ca trandafiru-⁠i,
tu cu ochii tăi mi-⁠l plângi
tu mi-⁠l plângi şi-⁠l mirui.

Suferinţa, acceptată cu demnitate, ca un destin salvator, este tensionată prin prezenţa feminină. Alinarea pe care o aduce femeia intensifică durerea şi complică scenariul, pentru că ea este străină de esenţa sacrificiului, pe care îl scoate din desenul său dogmatic, scriptural. Erotismul nu lipseşte din acest libret al calvarului, în care Cel care îşi dă viaţa pentru a mântui lumea are de luptat şi cu ispita, cu mulţumirea de a se vedea iubit. Prezenţa feminină, în toată graţia şi magnetismul ei, căruia, iată, nici măcar în ceasul suprem omul Iisus nu i se poate sustrage, relativizează răul, îl face acceptabil, îl extrage din registrul paroxistic. Dar, în acelaşi timp, umanizează teribil scena evanghelică:

! tu, muierea mea
şi balsamina mea,
tu-⁠mi faci suferinţa
cărnii şi mai grea,

că numa privirea ta
dacă mă priveşte
răul tot, pe cât socot,
nici el nu-⁠mi tihneşte,

că numa privirea ta
dacă mă priveşte
răul tot, pe cât socot,
nici el nu-⁠mi tihneşte!

! iaca nu-⁠mi tihneşte
binele deloc,
îl mănâncă răul
ca focul pe foc,

rău-⁠n care mă îmbrac,
rău-⁠n care zăcu,
tu mi-⁠l strici cu mâna ta
de izvor ca leacu,

rău-⁠n care mă îmbrac,
rău-⁠n care zăcu,
tu mi-⁠l strici cu mâna ta
de izvor ca leacu!

Aşa cum poemul sugerează continuitatea la nesfârşit, şi interpetarea este ispitită să gloseze îndelung pe marginea lui. Esenţa acestei poezii este în primul rând religioasă, cea estetică devenind secundară. Regimul ei este spiritual, nu artistic. În amintitul Curs de poezie, autorul despărţea clar domeniile: „arta tradiţională, ca şi religia, presupune o origine divină, revelată, şi efortul Maeştrilor se îndreaptă către o mai bună captare a murmurului divin, cum au făcut şi Buddha şi Iisus”.# Cezar Ivănescu a captat, fără discuţie, într-⁠un mod intens, creator, acest mesaj de provenienţă numenală. A ştiut să îl toarne într-⁠o poezie care adoptă când formele lirismului primitiv, elementar, când muzicalitatea psalmică, imnică, a textelor sacre. De aici provine originalitatea lui mereu surprinzătoare. Pentru că o atare experienţă nu e una care să se lase imitată, pentru că ea cere o angajare exitenţială liminală, dar şi posibilităţi artistice pe măsură, Cezar Ivănescu nu are discipoli adevăraţi în poezia contemporană, deşi formula discursului frust din prima parte a operei sale a fost urmată, poate nu conştient, de câţiva autori. E adevărat că rar la aceeaşi intensitate. Autorul Doinei este şi un mare poet religios, un nume obligatoriu pe lista scurtă a literaturii contemporane.

Note:
1. Cezar Ivănescu, Curs general de poezie, în Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu – un oaspete al Nirvanei, Editura Junimea, Iaşi, 2016, p. 108.
2. Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 276.
3. Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 277.
4. Mihai Ursachi, Eminescu şi noi, în vol. Cezar Ivănescu, Goana magilor. Poeme postume şi însemnări despre poezie, ediţie îngrijită de Magda Negrea şi Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 144.
5. Cezar Ivănescu, Curs general de poezie, p. 66.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest