Contemporanul » Modele » Mircea Platon: Sufletul românesc al lui Dan Puric

Mircea Platon: Sufletul românesc al lui Dan Puric

„Ce înseamnă să fii român astăzi în Comunitatea Europeană? România, o margine a  Europei, o margine, dar toate lucrurile tremură la margine, spune cu geniul observaţiei Titu Maiorescu. Şi apropo de această margine, îmi aduc aminte că am fost cândva invitat să ţin o conferinţă despre iubirea creştină în Galda de Jos, o minunată localitate din judeţul Alba. Am simţit, nu ştiu de ce, că mă ascultau oameni curaţi sufleteşte, neîntinaţi de vremurile actuale şi cu o inteligenţă remarcabilă.”

Am auzit varii persoane şi personalităţi spunând că în mărturisirea creştină a lui Dan Puric intră şi mult histrionism, că „să nu uităm că omul e actor, obişnuit să joace teatru”. Văzând, recent, (şi) ultimul spectacol al lui Puric, intitulat „Suflet românesc”, m-⁠am tot gândit cât de multă mărturisire creştină intră în teatrul lui Dan Puric. În mod paradoxal, pentru autenticitatea angajării creştine şi naţionale a lui Dan Puric stă mărturie tocmai teatrul său, unul care nu admite minciuna, care nu e „spectacol”, care adică nu te lasă, pasiv, în jilţul de spectator, de consumator al „actului cultural”. Teatrul lui Dan Puric nu ne momeşte în afara noastră, nu ne atrage să ne întâlnim, evazionist, în nicăieri, în u-⁠topie, ci ne trimite, prin introspecţie, către întâlnirea cu noi înşine, cu toţi noi înşine, în adâncuri, la rădăcinile noastre. Teatrul lui Puric îmi aduce aminte de istoricul teolog Romulus Cândea, care opunea „cosmopolitismului spiritual”, care ar uni umanitatea la nivel de elite, conştiinţa unei „tradiţii generale a omenirii” care ar uni-⁠o la nivel profund, de rădăcini. Teatrul lui Puric nu minte pentru că nu porneşte de la „idealuri”, adică de la ideologii, ci de la gest, adică de la memoria de lungă durată sedimentată în gesturile noastre, de la gestul tehnic sau ritual, de la gestul care uneşte realitatea văzută de cea nevăzută. Ca atare, reprezentaţiile lui Puric nu sunt alcătuite din „acte” împărţite în „tablouri”, ci din „icoane”, din reprezentări care unesc văzutul cu miezul lui de taină şi de viaţă. Forma de exprimare aleasă de Puric nu lasă loc cabotinismului, ochilor daţi peste cap, manierismelor recitative, alintăturilor. E o formă de teatru spartană, minimalistă, de maximă rigoare a partiturii şi execuţiei.

Dan Puric face acest lucru de unul singur. E singur pe scenă. „One-⁠man show”. Şi tace. Tace pentru că, la urma urmelor, în afară de cuvântul liturgic, restul riscă mai întotdeauna să fie doar vorbe. Doar gestul, adică fapta, poate salva, poate arăta calea ieşirii din starea de impostură generalizată în care s-⁠a scufundat România E.U.ropeană a zilelor noastre. Ca orice „icoană” în vremuri de ciumă, personajul lui Dan Puric, Charlot-⁠ul lui românesc e şi ţintă. Dan Puric, pe scenă, e ţinta privirilor noastre. E expus. Nu poate greşi. Nu poate minţi. Nu se poate împiedica. L-⁠am văzut „jucând” cu febră, bolnav, curgând apele de pe el, şi rămânând întreg, acolo, pe scenă, „icoană”, adică mediator către realitatea sufletului românesc, şi ţintă.

Dacă tăcerea scenică a lui Dan Puric face ca artistul să nu poată fi contrazis pentru că nu există sofişti ai pantomimei, cărţile, conferinţele şi interviurile lui au stârnit şi stârnesc, mai mereu, umorile acre ale unei anumite „elite” care, deşi altminteri se dă în vânt după „motivational speakers”, văzuţi ca motor al schimbării întru binele euroatlantic al României, nu gustă misionarismul naţional-⁠creştin al lui Dan Puric, căruia îi iau la puricat discursurile în căutare de erori factuale, de citate aproximative ş.a.m.d. La noi, de un tratament asemănător s-⁠a mai bucurat şi Petre Ţuţea (ba, şi prelegerile lui Nae Ionescu au fost scrutate cu ochi la fel de vrăjmaş). În Vest, publicistica politică a lui Noam Chomsky e frecvent atacată pentru citatele eronate etc. Neajunsul acestui tip de abordare e că el ratează, de fapt, ţinta pentru că românii care formează publicul lui Ţuţea sau Puric şi americanii care citesc volumele de interviuri ale lui Chomsky nu caută precizie scolastică în discursul public al acestor oameni, ci o direcţie, un sens pe care restul discursului public produs în masă de publicaţiile şi organizaţiile de mainstream sau de falsă „alternativă” îl ocultează. Degeaba îi spui florii că există pete în soare, dacă ea simte că trebuie să îşi întoarcă faţa spre acea sursă de energie ca să trăiască. Din ce în ce mai frecventele răbufniri electorale în direcţia a ceea ce intelighenţia de mainstream numeşte dispreţuitor „populişti de stânga/dreapta” nu face decât să confirme practic, la urne, nemulţumirea generală – planetară am putea spune, că tot trăim, din toate celelalte puncte de vedere, sub imperiul „globalizări” – cu privire la dependenţa în care sunt ţinute naţiunile cu ajutorul minciunii generalizate şi corupţiei semantice de sus în jos.
Dan Puric numeşte, în cărţile şi discursurile lui, multe din relele care bântuie trupul social şi sufletul României de azi. Şi face acest lucru cu o viociune a minţii, o inteligenţă asociativă şi o precizie a diagnosticului care trădează un om profund afectat de ceea ce se întâmplă României de azi.  Ceea ce face el e „pep talk”, un discurs menit să le sporească românilor încrederea în sine. Or, niciunui boxer sau niciunei echipe nu îi pasă dacă antrenorul, în pauzele dintre reprize, îi citează cu exactitate din clasici sau nu. Ceea ce îl interesează pe omul care luptă în ring sau în teren e să simtă că eşti în colţul lui, că eşti cu el, că îl ajuţi să reziste şi să învingă. Că îl înveţi să fie robust. E ceea ce face Dan Puric, pe care românii îl simt în colţul lor.

Şi cum să nu-⁠l simtă, când Dan Puric scrie, vorbeşte sau tace grăitor despre toate problemele care frământă văzut sau nevăzut, pe faţă sau pe dos, societatea românească, de la emigraţie, la distrugerea sistematică a învăţământului românesc, de la sărăcie, la mizeria produsă de nimicirea simbolică a galaxiilor de valori naţionale, de la prostituţia politică a intelectualilor de „elită”, la abolirea normalităţii în numele unor fantomatice şi lesne manipulabile principii „euroatlantice”. Doctorul Nicu Ioniţă, fost deţinut politic la Piteşti, supravieţuitor vertical al acelui cumplit experiment, vorbea despre „procesul de dezorganizare a universului psihologic” pus în mişcare de reeducarea de la Piteşti. Una dintre etapele cele mai importante ale acelei reeducări era critica: „Critica a fost una dintre operaţiile cele mai dificile care l-⁠au extras pe om din matricea lui socială  şi, secţionând cordonul ombilical, i-⁠a întrerupt comunicarea vitală cu lumea în care s-⁠a născut, a trăit şi s-⁠a format. Critica în care s-⁠au lansat colegii noştri, sub ameninţarea terorii, a completat şi adâncit fisura din sufletul lor, netezindu-⁠le calea pentru despărţirea definitivă de lumea din care proveneau. Nimic nu a fost cruţat, totul a fost pus în discuţie, totul a fost contestat şi pângărit: societatea, şcoala, biserica, familia” şi patria1. Cei supuşi cu succes acestui experiment, reeducaţii, îşi pierdeau, notează doctorul Ioniţă, „rezonanţa afectivă” şi se concentrau doar asupra propriei persoane „afişând un indiferentism agresiv faţă de suferinţele noastre, pe care tot ei ni le provocau”2.

Dan Puric observă şi el reeducarea în masă – sau, cum o numeau comuniştii, exerciţiul de „psihopedagogie socială – ştiinţa educaţiei permanente a maselor de adulţi” –  la care sunt supuşi românii astăzi: „Cineva m-⁠a întrebat când s-⁠au împlinit douăzeci de ani de la prăbuşirea zidului Berlinului dacă sunt fericit, iar eu i-⁠am răspuns că nu, pentru că s-⁠a dărâmat peste noi. […] Deodată am găsit în faţa noastră înfometată de libertate şi normalitate o altă Europă, o Europă cu tendinţe suicidare, agonică, un mare om bolnav îndreptându-⁠se sinistru spre propria lui prăbuşire. […] Europa de azi este o imensă clinică experimentală, unde se aplică pe o populaţie din ce în ce mai amorfă şi rătăcită ce-⁠şi pierde pe zi ce trece conştiinţa de sine, un strict program de reeducare în vederea alienării ei sub flamura perversă a libertăţii, democraţiei şi a drepturilor omului instrumentalizate cu atâta dibăcie”3. Efectele acestei reeducări sunt, ca şi în cazul celei de la Piteşti, smulgerea traumatică a românilor din matca lor, sterilizarea biologică şi spirituală a lumii româneşti, o rată de creştere demografică şi culturală negativă: „Suntem o regiune nenorocită, un penitenciar şi o colonie condusă din afară prin securişti autohtoni obedienţi. Acele minţi minunate ale perioadei interbelice voiau cu toată fiinţa lor să fim o voce românească în Europa […]. Noi nu putem s-⁠o luăm împotriva Europei. Problema se pune cum arată această Europă de astăzi şi care este preţul acestei integrări. Aici nu este vorba să ne izolăm, este vorba să ne păstrăm eposul, identitatea. Eposul înseamnă legende, poveşti, mituri. Cineva m-⁠a acuzat că eu legendarizez. Da, cum să nu legendarizez? Bunica mea e o legendă. Bunica dumneavoastră este o legendă. Putem noi să ne prezentăm în faţa istoriei numai cu CNP-⁠ul? Când legenda face parte din acea dimensiune transistorică a neamului nostru. Asta ne-⁠a ţinut pe noi. Nu numai o realitate penibilă […]. Destinul  spiritual al unui neam nu poate să naufragieze pe ţărmul mâlos al unui context istoric. Am fost reeducaţi să ne fie ruşine de condiţia noastră de român. Am început să ne şoptim cu frică identitatea. Să fim inhibaţi şi deranjaţi de ea. Acesta este rezultatul procesului viclean de permanentă culpabilizare a poporului român în scopul exploatării lui”4.

În acest context, Dan Puric înţelege să lucreze asumând marginalitatea României în context E.U.ropean şi a României profunde în România burgheziei de mall de astăzi: „Ce înseamnă să fii român astăzi în Comunitatea Europeană? România, o margine a  Europei, o margine, dar toate lucrurile tremură la margine, spune cu geniul observaţiei Titu Maiorescu. Şi apropo de această margine, îmi aduc aminte că am fost cândva invitat să ţin o conferinţă despre iubirea creştină în Galda de Jos, o minunată localitate din judeţul Alba. Am simţit, nu ştiu de ce, că mă ascultau oameni curaţi sufleteşte, neîntinaţi de vremurile actuale şi cu o inteligenţă remarcabilă. […] A venit la mine primarul localităţii respective să îmi mulţumească şi, conform tradiţiei româneşti, să mă omenească. A venit omul ţinând în braţe un coş mare împletit, plin cu bunătăţi, slană, cârnaţi, brânză, pâine, palincă şi vişinată. Şi înmânându-⁠mi-⁠l, îmi spune: Domnule Dănuţ, ştiţi ce faceţi dvs. cu noi? Am rămas blocat, căci nu mă aşteptam la o asemenea întrebare, după care, după un timp, din reflex de autoapărare, am dat un răspuns cât se poate de stupid: Ce să fac? Fac o conferinţă. Nu, nu faceţi nicio conferinţă, mi-⁠a răspuns primarul. Şi fiţi atent acum, inteligenţa asta unică românească! Mă întreabă brusc: Ştiţi ce face gospodina când i se taie maioneza? De data asta am rămas perplex, mă prinsese cu garda jos. Habar n-⁠am, i-⁠am răspuns. Sparge un ou şi o ia din margine, mi-⁠a răspuns primarul. Ce spirit fantastic de observaţie! Şi-⁠a dat seama că eu am luat-⁠o din marginea neîntinată a ţării ca să refac tonusul moral, maioneza aia tăiată”5.

Dan Puric e ascultat de popor pentru că ştie să asculte, are bucuria întâlnirii cu oamenii, nu e blazat, burtos şi îndesat cu eclere şi cârnaţi de Pleşcoi lăsând în urma-⁠i un damf de autosuficienţă. Nu caută să recruteze sofişti tineri pe care să-⁠i îmbătrânească rapid în rele. Succesul lui de public e, din punct de vedere artistic, o consecinţă a talentului pe care i l-⁠a dat Dumnezeu, iar din punct de vedere cultural, o consecinţă a lucrurilor, văzute şi nevăzute, pe care i le-⁠au furat poporului român două-⁠trei generaţii de oameni fără Dumnezeu.

Note:
1. Nicu Ioniţă, Experimentul Piteşti: Spălarea creierului şi reeducarea prin tortură în România Comunistă (Bucureşti: Eikon, 2016), 42-⁠43.
2. Ioniţă, Experimentul Piteşti, 47.
3. Dan Puric, Să fii român! (Bucuerşti: Compania Dan Puric, 2016), 38-⁠39.
4. Puric, Să fii român!, 137-⁠138.
5. Puric, Să fii român!, 156-⁠157.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest