Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Cioran în scrisori, linii la un profil

Constantin Coroiu: Cioran în scrisori, linii la un profil

Exerciţii de filosofie a existenţei, epistolele lui Cioran sunt deopotrivă, dacă nu chiar într-⁠o mai mare măsură, şi exerciţii de filosofie a istoriei, în primul rând a istoriei Europei secolului XX. Lui Cioran viitorul Europei ca, de altfel, şi al Americii (e vorba de America de Nord) nu i se pare deloc roz.

Cioran, de la naşterea căruia s-⁠au împlinit 105 ani,  nu poate fi înţeles, consideră Eugen Simion, în afara corespondenţei sale. Cu atât mai mult cu cât el, apreciază criticul, este „unul dintre marii epistolieri ai epocii”. O atestă o dată în plus corpusul de scrisori aflat la Biblioteca Naţională din Viena: 158 de misive ale lui Cioran, la care se adaugă două, tulburătoare, privind boala şi sfârşitul celui ce a scris Inconvenientul de a te naşte, ale Simonei Boué, acestea toate avându-⁠l ca destinatar pe Wolfgang Kraus (1924-⁠1998), personalitate complexă, autor de studii şi eseuri filosofice, editor, coordonator de prestigioase instituţii culturale în spaţiul european. Descoperirea preţioasei mape cu aceste texte ce cuprinde şi 5 epistole ale austriacului, precum şi pagini din jurnalul lui Kraus referitoare la Cioran, la aproape un deceniu şi jumătate de la moartea acestuia, o datorăm cercetătorului George Guţu, care este şi traducătorul lor din limba germană într-⁠un volum publicat la Humanitas. Cei doi au corespondat de-⁠a lungul a peste 18 ani, în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut. Scrisorile către Wolfgang Kraus conţin reflecţii, confesiuni, comentarii pe diverse teme, profeţii. Dincolo de toate acestea, însă, cei care nu l-⁠au cunoscut direct pe Cioran au posibilitatea şi satisfacţia să pătrundă cât de cât în intimitatea sa. Datorită lui Wolfgang Kraus, mai tânăr cu 13 ani decât partenerul său de dialog epistolar, desprindem profilul unui Cioran comunicativ, cu un comportament lipsit de orice urmă de extravaganţă sau trufie. După una dintre vizitele pe care i le face la Paris, austriacul îi schiţa în jurnalul său, la 8 octombrie 1984, acest portret: „Ieri, la orele opt, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mişcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-⁠i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzeşte, amărăciunea care străbate din scrierile sale este bine păstrată acolo. Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Nu se lamentează – coboară şi urcă şapte etaje zilnic, de cel puţin patru ori pe zi, cu sacoşele de cumpărături, deseori foarte grele, uneori cu geamantane pentru călătorii, ştiu că are dificultăţi de vedere, temeri imaginare etc. Râsul lui încurajează, oricum, are 73 de ani, iar moartea nu e prea departe. E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi şi gratitudinea, indiferent cum scrie şi cum a scris… Un om fericit, modest, înţelept din naştere – care însă şi-⁠a exteriorizat consecvent toate emoţiile… Înainte era altfel şi cu siguranţă că nu e întotdeauna aşa cum a fost ieri cu mine: un exemplu pozitiv, cum rareori mi-⁠a fost dat să întâlnesc”. Peste aproape zece ani acelaşi Wolfgang Kraus nota în jurnalul său: „Ionesco vorbea la telefon chiar şi de 12 ori pe zi cu Cioran, pentru ca, în starea sa depresivă, să capete mângâiere şi încurajare. De la Cioran! Trebuie să fi fost un scheci apocrif al lui Ionesco”.

În corespondenţa lui Cioran există ceea ce am numit altădată o jovialitate gravă care îl face mai uman şi mai fascinant. Este mereu preocupat de beteşugurile lui trupeşti şi, desigur, de binefacerile sau de ineficacitatea vreunui medicament, îşi priveşte cărţile, destinul lor, cu o detaşare şi cu scepticismul filosofului care ştie că până la urmă totul este efemer, zadarnic şi că nimic nu e mai relativ ca eternitatea, refuză premii prestigioase de zeci de mii de dolari şi sute de mii de franci sau de şilingi („Personal, am acceptat cadourile în bani, dar în mod particular, fără surle şi trâmbiţe şi fără reclamă”), citeşte mult („cititul e marele meu viciu”), scrie puţin („Neajunsul de a fi om nu trebuie amplificat de grafomanie”), călătoreşte împreună cu Simone, dar nu într-⁠atât încât să nu aibă mereu nostalgia unor ţări şi oraşe pe care nu le-⁠a văzut încă, ori pe care nu le va vedea niciodată („Mi-⁠e dor de Veneţia şi încă şi mai mult de Cremona pe care de fapt nu o cunosc – datorită viorilor la care se cântă zilnic, fără public, ca să li se păstreze sunetul”), este îngrijorat de situaţia sa locativă, primeşte mulţi musafiri, inclusiv din România, care îi ocupă timpul şi îl agasează, îşi face zilnic obişnuita plimbare în „foarte frumoasa” Jardin du Luxembourg tânjind după linişte şi singurătate, de care însă nici acolo nu se poate bucura pe deplin, „căci sunt nevoit să întâlnesc în fiecare zi pe cineva, ceea ce face parte din comedia pariziană” („Marea eroare a vieţii mele a fost aceea că am ales Parisul ca primul meu acasă, o viaţă fără zăpadă, fără puritate exterioară şi, ceea ce este şi mai rău, fără singurătate. E adevărat că aici eşti însingurat, dar niciodată singur”), nu-⁠i plac ceremoniile, festivităţile de orice fel, evită pe cât posibil să răspundă invitaţiilor de a ţine conferinţe, nefiind un vorbitor şi temându-⁠se de ridicol. La 1 noiembrie 1982 îi scria lui Wolfgang Kraus: „Acum câteva săptămâni am fost la Köln, nu pentru a ţine o conferinţă – nu sunt capabil de aşa ceva – ci pentru a purta o discuţie la Centrul European (predare de limbi străine). Mi s-⁠au pus întrebări referitoare la… concepţia mea despre lume, iar o prietenă care are o voce fermecătoare a citit aforisme tenebroase. Am avut sentimentul că sunt autorul unor inscripţii funerare”. Scepticul basculează între sentimentul ratării ori al inutilităţii şi o discretă satisfacţie a împlinirii: „Am devenit – îi mărturisea prietenului vienez, la 13 iulie 1988 – propriul meu elev. Nu poţi nega la infinit. La ce bun să tot ponegreşti universul? Nu mă pot converti la nimic, şi totuşi nu-⁠mi consider viaţa un eşec”. Epistolarul ne relevă însă şi un Cioran conec­tat la istorie, la istoria politică în act; un Cioran care nu poate, deşi sunt momente când ar vrea, să abdice din condiţia de contemporan. De contemporan cu evenimentele la zi şi cu istoria universală care – din punctul său de vedere – „este suportabilă numai dacă o priveşti ca un spectacol”.

Exerciţii de filosofie a existenţei, epistolele lui Cioran sunt deopotrivă, dacă nu chiar într-⁠o mai mare măsură, şi exerciţii de filosofie a istoriei, în primul rând a istoriei Europei secolului XX. Lui Cioran viitorul Europei ca, de altfel, şi al Americii (e vorba de America de Nord) nu i se pare deloc roz. Frapant este că ideile şi predicţiile lui sunt astăzi mai convocante, aş zice mai actuale (iar unele chiar adeverite) decât erau în anii ’70 şi ’80, când au fost redactate cele 158 de scrisori. E aproape un truism a spune că Cioran, dincolo de scânteietoarele şi pentru mulţi derutantele lui paradoxuri, de scepticismul său, era/este un vizionar. Comentariile lui privind evenimentele, stările cărora le este martor dovedesc nu doar o înţelegere profundă a lor, ci şi o intuiţie a efectelor acestora pe termen mediu şi lung. Citim în scrisoarea din 5 mai 1973: „Libertatea nelimitată, deşănţată pe care o savurează cei din Occident este, pe termen lung, dăunătoare şi chiar periculoasă. Libertatea are o valoare pozitivă numai în măsura în care există prejudecăţi care o îngrădesc. Însă în momentul în care prejudecăţile sunt înlăturate, instinctul de conservare este distrus şi te cuprinde ameţeala”. Ne aflăm, atenţie, în 1973, înainte deci cu doi ani de Actul de la Helsinki! Şi cu mult mai înainte de, aşa-⁠zicând, intrarea în acţiune a corectitudinii politice. E limpede că ameţeala de care vorbea Cioran a început să fie resimţită din ce în ce mai acut după căderea cortinei de fier. Şi nu numai în ţările din Vestul Europei, la care se referă el, ci peste tot. „Expertul decăderii” a văzut şi a prevăzut bine. O altă frază a lui Cioran pare a fi fost inspirată de realitatea Europei şi mai ales a României de azi: „În perioadele de criză pot fi observate foarte bine laturile negative ale democraţiei”. Cioran sesizează motivaţia profundă a unor fenomene ce se petrec în contemporaneitatea sa şi formulează uneori profeţii teribile privind evoluţia lor. De pildă, faţă de ceea ce îi relatează Wolfgang Kraus, care, vizitând Bucureştiul, în 1976, fusese impresionat de faptul că bisericile erau aici pline de credincioşi, românul îi explică: „Bisericile din Bucureşti sunt pline, dar mai mult din motive politice decât religioase”. De altfel, soarta creştinismului în Occident şi în Europa în general este pentru Cioran una dintre temele principale de reflecţie şi de îngrijorare, întrucât creştinismul a fost şi ar trebui să rămână baza civilizaţiei europene. În ianuarie 1987, îi scria europeanului pur sânge Wolfgang Kraus: „Nu există salvare pentru civilizaţia care nu mai crede în ea însăşi. Îmi îngăduiţi să fac o profeţie? Peste cincizeci de ani, Notre-Dame va fi o moschee”.

Mi se pare, apoi, interesant ceea ce îi spunea prietenului său de la Viena la începutul anilor ’70: „Evoluţia recentă a lumii este atât de deprimantă, încât, din laşitate, nu mai citesc de două săptămâni nici un ziar. Am obosit de atâtea catastrofe pe care le-⁠am prezis. V-⁠a interesat în general Talleyrand? Eu am citit până acum cel puţin douăzeci de cărţi despre el. O personalitate fascinantă, un escroc genial. Foarte actual. Am avea nevoie de un asemenea om”. Incitante sunt opiniile lui Emil Cioran din epistolarul de la Viena despre unii scriitori (de exemplu, Musil e „prea plictisitor, prea lăbărţat, prea puţin succint, prea reflexiv”); despre roman şi alte genuri literare („…un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-⁠un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai puţin o confesiune, o atitudine, ba chiar un program”); despre intelectuali („În istoria intelectualilor au existat aproape întotdeauna trădători şi martiri, în ambele cazuri oameni pe care nu te poţi bizui”); despre propriile cărţi (Inconvenientul de a te naşte – este sumbră, prea frivolă pentru a merita să fie tradusă. Este o carte tipic franţuzească”, îi comunică el lui Wolfgang Kraus, în legătură cu traducerea amintitei cărţi în limba germană ce tocmai se pregătea); despre raporturile sale cu cultura, în context admiţând că „un păstor, un ţăran, un muncitor poate avea cultură, chiar dacă are cunoştinţe sumare”; despre Marx (Dacă Marx ar fi fost un Luther „astăzi am fi avut la Roma un «papă roşu»”) ori despre condiţia sa de dezrădăcinat („E o experienţă stranie să trăieşti fără limba ta maternă”).

Am afirmat că cele 160 de scrisori, ca şi evocările şi însemnările din jurnalul lui Wolfgang Kraus ne apropie mai mult de omul Emil Cioran, fără a proiecta cine ştie ce lumini inedite asupra operei. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să ţinem cont de ele la o nouă lectură a literaturii sale care e una a unui mare scriitor şi a unui folosof cu o seducătoare imaginaţie a ideilor. Bunăoară, din jurnalul lui Kraus aflăm că Cioran, care probabil că uneori credea că nu e înţeles cum trebuie, considera că este o eroare „să fiu luat ad litteram. Scriu paradoxuri, stări de spirit. În ultima mea carte (Sfârşitul istoriei) scriu: Când ies pe stradă şi văd oamenii, nu-⁠mi vine în minte decât cuvântul «exterminare». Ceea ce nu trebuie luat ad litteram”. Un episod povestit de el şi repovestit de diaristul vienez, deşi unul anecdotic, are o anumită relevanţă privind forţa de contagiune a „paradoxurilor şi stărilor de spirit” cioraniene. În 1985, în Italia, la Lecce, unde Cioran împreună cu Simone poposiseră la întoarcerea din Grecia, în foaierul hotelului unde erau cazaţi, la o remarcă a lui Cioran un domn i se adresează: – „Vorbiţi ca Emil Cioran” – „Păi, chiar sunt Cioran”. – „Imposibil, sunteţi nebun!”. Cioran îi replică: „Ceva similar am scris şi în Demiurgul cel rău”. Omul, cam ciudat zice Cioran, era un pensionar vienez. Încântat că l-⁠a cunoscut în carne şi oase, i-⁠a adresat invitaţia de a petrece o vacanţă, împreună cu Simone, la casa sa din Burgenland. Nu ştim dacă i-⁠a dat curs, dar asta are mai puţină importanţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest