Contemporanul » Lecturi » Florin-Corneliu Popovici: Rebeli în guerrilla urbană

Florin-Corneliu Popovici: Rebeli în guerrilla urbană

O umanitate modestă, simplă, cu o educaţie lacunară, insipidă, sub standard, underground, cifre în statistici seci şi masă de manevră electorală, fără pretenţii metafizice sau la înnobilare sufletească, care are ca unic obiectiv trăitul de pe o zi pe alta, ieşitul la liman.

Ideea de a face un doctorat în manele (sintagmă oarecum oximoronică), ,,muzică de ghetou, interzisă la TVR şi pe radiourile FM”– p.153, poate părea pe cât de năstruşnică, pe-⁠atât de insolită, nu însă şi pentru Adrian-schiop-soldatii-copAdrian Schiop, indubitabil un scriitor ,,exotic”, un Pipăruş Pătru redivivus care reuşeşte să se strecoare abil pe un subiect de nişă, controversat, neaprofundat încă (după ştiinţa noastră) de comunitatea academică (tocmai din cauza nivelului ridicat de tabu şi de ,,potenţial subversiv”– p.152 pe care-⁠l conţine), deşi fenomenul în sine (manelizarea – percepută cu încărcătură negativă – extinsă şi consecinţele ei) se resimte acut pe toate palierele (social, politic, economic etc.) într-⁠o Românie cu năzuinţe euro-⁠atlantice, dar, paradoxal, încă extrem de tributară năravurilor, metehnelor şi pandaliilor balcanice. Căci să nu uităm, manelele nu sunt o invenţie autohtonă, ci una turcească, mani însemnând, după cum se ştie, ,,cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată.” (D.E.X ’98)

Soldaţii. Poveste din Ferentari (care nu conţine însă nimic oriental, duios sau tărăgănat) este un preambul la doctoratul în cauză care preia subiectul, translatându-⁠l în sfera romanescului (unde scriitorul are o mai mare libertate de acţiune), este o relatare autentică, veridică şi necosmetizată, o radiografie a unei lumi ,,altfel”, din care lipseşte aspectul ficţional, care fixează cadrul, toposul-⁠izvor-⁠de-⁠inspiraţie – Ferentariul, mahalaua bucureşteană (ce poartă anatema surogatului existenţial şi a umanităţii declasate, de tip second-⁠hand), în permanentă opoziţie cu Centrul, cu lumea pretins civilizată, cu pretenţii.

În sine, subiectul nu e fundamental nou, despre mahala au scris pagini antologice I.L.Caragiale sau Eugen Barbu, Adrian Schiop nefăcând altceva decât să ,,updateze” o temă delicată, despre care, în viaţa de zi cu zi, se vorbeşte destul de puţin şi se face nici pe atâta. Cartea în sine este una dură (nu se poate surprinde realitatea mahalalei – mahala care există oriunde în lume, în preajma marilor aglomeraţii urbane – decât scriind implicat, în cunoştinţă de cauză, pe limba ei, trăind pe propria piele şi experimentând, exclus la modul seren, superfluu sau dimpotrivă, de la distanţă, profitând de confortul oferit de masa de scris), nerecomandată celor slabi de înger sau pudibonzilor, care ar vedea în ea doar un mârşav atentat la adresa valorilor perene sacrosancte, la fel de bine o ,,erezie” sau blasfemiatorii ,,fluierături în biserică”.

Profitând de imensul câştig oferit de democraţie, anume libertatea de exprimare, Soldaţii. Poveste din Ferentari se doreşte un apel la detabuizare, la renunţarea la ipocrizie şi la discutarea (şi la găsirea unor soluţii palpabile, pertinente) sub semnul firescului, al toleranţei şi al acceptării, cu cărţile pe masă, a subiectelor delicate, gen condiţia de proscris a locuitorului de la periferia societăţii, homosexua­lita­tea, dihotomia Centru-⁠Mahala, atitudinea celor din lumea pretins civilizată faţă de cei care nu au avut şansa la o viaţă mai bună, problemele de integrare socială a celor care populează un mediu social aparent refractar la schimbare, parazitismul, lipsa educaţiei, alcoolismul, drogurile, prostituţia, filierele mafiote, infracţionalitatea extinsă etc.

Structurată pe două mari părţi, Trecut şi Prezent (deliberat lipseşte cea de a treia, Viitorul, semn al unui destin pecetluit, al unei viziuni pesimiste, sumbre, semn că mahalaua bucureşteană nu-⁠şi poate permite ,,luxul” de a visa la intrarea ,,în rând cu lumea”, la antipodul sărăciei şi al stigmatelor de orice fel), Soldaţii. Poveste din Ferentari este echivalentă cu o autentică relatare de pe front, un front al supravieţuirii zilnice, unde nu există bătălii câştigate şi nici învinşi şi învingători, ci doar un permanent joc de-⁠a v-⁠aţi ascunselea cu viaţa, o încercare de driblare/fentare a ei şi, de cele mai multe ori, o atitudine de tip kamikaze, văduvită însă de orice urmă de eroism. Căci fenta, driblingul, băşcălia, atitudinea de frondă (a se citi băgatul picioarelor), refugiul în alcool, în droguri, şmenăreala, datul cu tifla muncii şi relaţiilor interumane consfinţite de Biserică, absolvirea, cu brio, a şcolii vieţii sunt toate condiţii necesare şi obligatorii pentru a rezista Ferentariu­lui-⁠Harlem, el însuşi un personaj de proporţii, învestit cu toate tarele posibile.

Personajul narator, un alter ego al scriitorului, Adi, ziarist de profesie, lucrător pe la fel de fel de O.N.G.-⁠uri cu preocupări sociale, dar şi doctorand în manele, ardelean din zona Sibiului, dar naturalizat în şi acaparat de leviathanul-⁠Capitală (până la anularea propriei identităţi), se integrează (parţial) în lumea rău famată a Ferentariului unde-⁠şi găseşte un sordid apartament de închiriat, în scopul documentării, la faţa locului, pentru doctorat. În realitate însă, autoexilul său are la bază răni sentimentale necicatrizate (şi o ereditate labilă – a se vedea depresiile curente ale mamei naratorului) pe care nu a ştiut să şi le trateze la timpul cuvenit (despărţirea de Ana), dilemele personajului vizavi de sexualitatea sa (separarea de Ana, anxietatea, lipsa unei personalităţi puternice, solitudinea, tentaţia fructului oprit, eternul balans între incertitudini, lipsa reperelor clare îl fac să experimenteze relaţii de natură homosexuală cu Alberto-⁠smardoiul, ,,soldat” din ,,armata” proscrişilor din Ferentari, puşcăriaş cu un cazier impresionant, altfel un om cu slăbiciuni, cu sentimente şi cu vulnerabilităţi, dar şi cu un caracter dual, aşa cum se va vedea la finele romanului).

Lipsa de bărbăţie a lui Adi – avem aici disoluţia mitului bărbatului omnipotent, etern învingător – e vizibilă şi prin prisma patimii sale pentru alcool (refugiu iluzoriu), deşi personajul nu duce la beţie, nu e un băutor de cursă lungă, la fel ca muşteriii de pahar din crâşmele de cartier Boieru sau Zeicani, un fel de Axis Mundi proiectat în negativ, toposuri înAdrian-schiop-afis-foto care kitsch-⁠ul, spectacolul uman al degradării (ce nu seamănă defel cu carnavalul caragialesc), adunătura pestriţă, rejectată de către Centru (un fel de Big Brother), manelele, poveştile din puşcării, duelul orgoliilor şi al ierarhiilor în găştile de cartier conturează o lume crepusculară. Pentru Adi, Ferentariul e mina de aur de unde poate extrage filoane pentru doctoratul său, e oportunitatea de a trăi printre soldaţii de mahala, loiali propriilor interese, dar şi boşilor, cu ale lor mâini pline de ghiuluri care hrănesc şi oferă protecţie. Toate acestea într-⁠un Bucureşti de mileniu trei, la periferia căruia acţionează cu totul şi cu totul alte legi decât cele din tribunale sau de la kilometrul zero, în care ,,fauna umană” (p.18) îşi conţine speciile şi subspeciile, în care se trag copios ţepe, se fac farse şi se poartă sâmbete, se joacă barbut pe apucate şi păcănele în draci, se consumă alcool, se injectează în vene fel de fel de substanţe halucinogene, unde se comemorează la priveghiuri în corturi militare, cu salam şi cu vin de proastă calitate, unde se fac destăinuiri de un melodramatism telenovelistic ieftin, dar unde se şi încing spiritele, unde boschetarii şi cocalarii reprezintă nivelul cel mai de jos al umanului, opus şmecherului, descurcăreţului, oportunistului, iutelui de mână, de minte şi de picior: ,,Barul nu are angajaţi, mesele sunt debarasate şi podeaua măturată de boschetarii care prestează gratis ca să poată goli paharele care rămân nebăute de clienţi – sunt vreo trei-⁠patru boschetari care-⁠şi fac veacul acolo. Clienţii principali ai barului sunt muncitori între două vârste, angajaţi sau pensionaţi anticipat care se fac praf cu vin dulce la bidon de plastic sau tărie ieftină şi încep să vorbească foarte tare unul cu altul, ca ţăranii la telefon. Femei nu sunt, locul e pentru masculi exclusiv – mai apar, când şi când, două-⁠trei babe beţive, scoase din uz ca femei, pentru care un popas la crâşmă nu mai e compromiţător; buda turcească din curte e îngrozitor de murdară, ca-⁠n autogările din anii ’90 – alungă din start orice femeie. Mai sunt şi ceva puştani sau bagabonţi, care de obicei joacă la aparate sau cască gura la tovarăşii care au bani să bage; doi bagă şi alţi patru fac galerie, cam asta e proporţia.“ (p.18)

Aşadar, o umanitate modestă, simplă, cu o educaţie lacunară, insipidă, sub standard, underground, cifre în statistici seci şi masă de manevră electorală, fără pretenţii metafizice sau la înnobilare sufletească, care are ca unic obiectiv trăitul de pe o zi pe alta, ieşitul la liman. Ei sunt soldaţii (mai degrabă mercenari neplătiţi, dar şi neinstruiţi, căliţi în baza selecţiei naturale pe care o operează Comandantul Suprem numit Viaţă) care, înainte de toate, îşi supravieţuiesc lor şi propriilor eşecuri şi neputinţe, sunt împăcaţi cu destinul neprieten şi cu o zodie-⁠conjunctură nefavorabilă. ,,Armele” le sunt şmecheria, băşcălia, luatul prin învăluire, dar şi pumnul, şişul, trec prin baionetă normele de convieţuire, privaţiunile şi opulenţa citadină şi împuşcă banul prin învârteli şi prin combinaţii oneroase. Nu soldaţi, ci membrii de găşti, nu combatanţi, ci rebeli în guerrilla urbană. Când se revoltă, o fac fără remuşcări şi fără regrete, uneori contondent, hübric, lărgind clientela puşcăriilor, neţinând seama de sentimentalisme ieftine, fiindcă legea junglei şi a pumnului le impune ochiul pentru ochi şi dintele pentru dinte. De aceea sunt mereu în alertă, au un hiperdezvoltat simţ al autoconservării, se adaptează uşor (nu este însă şi cazul lui Adi ce pătimeşte şi criza inadaptării – de unde nevoia imperioasă a regăsirii sinelui – într-⁠o lume pe care o înţelege până la un punct şi care, oricât s-⁠ar strădui, îl percepe invariabil ca pe un intrus: ,,[…] prin Ferentari nu vezi măcar oameni cu facultate – cu atât mai puţin vreo urmă de străin.” (p.97) Din universul uman al naratorului se individualizează chelnerul Florică, Vasi, homosexualul Andrei, Malik, sexagenarul logoreic, şmecherul Borcan, alcoolicul Bibi, ,,interlopul falit” (p.101) şi gaşca sa de copii-⁠soldaţi cerşetori, lăutarii Fane şi Petrică Dinte ş.a.

Un alt reper forte al mahalalei bucureştene, bine conturat de scriitor, este şaormeria din Piaţa Ferentari, loc în vogă al zilelor noastre, de consumaţie a pseudohranei, de tip junk food, dar şi al întâlnirilor de ,,afaceri” ale şmenarilor şi ale pipiţelor din cartier, al încropirii relaţiilor ad-⁠hoc, cu unică destinaţie sexul pe bani, al ,,combinaţiilor” avantajoase, dar şi loc de etalare a muşchilor şi a maşinilor bengoase: ,,Îmi amintesc de una din femeile astea, o violonistă 30+ fascinată de manele, pe care am dus-⁠o la şaormerie. Cu tipa asta am fost o dată la Balkan, care e cel mai scump şi mai exclusivist club de manele din Bucureşti, adunând toată crema high class-⁠ului mafiot din Bucureşti; i-⁠am zis fata mea, îmbracă-⁠te frumos, că lumea se duce acolo la ţol de duminică, mai ales femeile. Mi-⁠a apărut la un taior negru cu fustă mini – doar că în picioare avea nişte cizme vintage, kaki, jurai că-⁠s de vânător.” (p.20)

Sinceritatea dezarmantă a naratorului e detectabilă în pasaje ,,soft”, dar şi ,,hardcore”, apanaj al unui jemanfişism al omului care nu are nimic de pierdut, care nu mai are nicio miză serioasă în viaţă, dar şi a inconştientului care joacă la ruleta rusească: ,,fetişul meu sunt graşii (genul bodyguard sau interlop)” (p.22) sau ,,Eram în blocaj. Am plătit şi un băiat hetero (majoritatea escorţilor din Bucureşti sunt băieţi săraci) – dar nici aşa nu a mers. I-⁠am dat 150 (când un băiat mai grăsuţ şi mai puţin sexos putea fi scos lejer şi la 50 de lei muia) să mă lase să-⁠l ţin două ore în braţe; în timp ce-⁠l ţineam în braţe ca pe o păpuşă mare de cârpe, mă gândeam absurd că tipul, la cei 24 de ani ai lui, aştepta resemnat să termin circul cu păpuşa de cârpe şi să-⁠şi ia dracului banul, să ajungă la nevastă şi copii.” (p.23) Dincolo de ridicolul situaţiei, de eticheta ipocrită de libertinaj, de minte bolnavă sau de apucături pidosnice, există, în subteran, o acută nevoie de afecţiune, o imensă alienare şi o dezrădăcinantă scindare ce caracterizează omul de mileniu trei. Dacă se alege cu ceva sau nu din contactul cu Ferentari, cert este că naratorul Adi se ,,uceniceşte” în perfidie şi în arta de a cultiva şi împrăştia iluzii (un soi de ,,machiave­lism” de Ferentari à la longue): ,,Fiindcă nu mă pricep la sex, experienţele mele, cu excepţia episodului cu Ana, au fost diafane şi rarefiate, cele mai multe consumate telepatic – iar intimitatea fizică nu e între competenţele mele. Şmecheria mea să fac oamenii dependenţi de mine e alta, să-⁠i ascult; de fapt, la primele trei beri îi ascult, apoi, la următoarele, le dau încredere în ei şi speranţe, le demonstrez cu claritate matematică că, dacă fac aia şi aia, ies la liman şi se scot pe viaţă, fiindcă au un potenţial nemaiîntâlnit. Pe scurt, e vrăjeala mea. Nu contează că a doua zi, la lumina zilei, soluţiile mele fanteziste se descompun ca ceaţa-⁠n vânt, pe moment, discuţia le-⁠a făcut bine şi din când în când simt nevoia să revină să mai ia o doză; chit că nu cred în soluţiile cu care îi vrăjesc, vor să le mai audă o dată şi înc-⁠o dată.” (p.135-⁠136)

■ Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, 2013, 247 p.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest