Contemporanul » Lecturi » Constantin Coroiu: Un destin-simbol

Constantin Coroiu: Un destin-simbol

Un act de vandalism ce mi se pare emblematic pentru o epocă a demolărilor. Durerea cronicarului va fi întrecut-⁠o cu mult pe cea suportată acum 325 de ani când capul i s-⁠a prăvălit în ţărâna care îl ivise

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G.Călinescu acordă o atenţie deosebită biografiei scriitorilor. Făcând mereu distincţie între valoarea operei şi comportamentul social sau politic, între talent şi caracterul (noncaracterul) autorului, criticul şi istoricul literar, narator de o inegalabilă forţă, retrăieşte şi rescrie concomitent viaţa operei şi viaţa celui ce a creat-⁠o, cea dintâi din perspectivă estetică, cealaltă dintr-⁠una moral-⁠psihologică. Istoria… sa devine astfel o vastă frescă, în care fiecare autor, mare sau mic, fiecare scriere, fiecare personaj real sau imaginat, îşi găsesc locul pe care îl merită în constantinviziunea marelui critic. Călinescu îl convoacă totodată pe cititor, cu intuiţia şi sensibilitatea sa, spre a-⁠i continua gândul şi spre a completa, eventual, tabloul. Aerul de noutate perpetuă al monumentalei Istorii…, de atâtea ori remarcat, se datoreşte şi acestei formidabile deschideri care fascinează şi te implică aproape fără să-⁠ţi dai seama. Să fi fost oare imprevizibilul G.Călinescu atât de convins când îi scria marelui său editor Alexandru Rosetti, de la Iaşi, de pe şantierul Istoriei…: „Avem o literatură mică, dar să nu mai spui la nimeni”. Oricum, dincolo de această teribilă frază, literatura română, valoric, nu arată deloc mică, cu atât mai puţin în proiecţia spiritului genialului critic. Magda Ursache are, în replică, o nuanţă subtilă, formulată în stilul divinului: „O literatură mică, dar nu minoră”. Călinescu este primul care atrage luarea aminte că literatura nu e doar suma valorilor ei în sine, ci şi ecoul pe care acestea îl au în sufletul cititorului şi în conştiinţa posterităţii. Altfel spus, valoarea literaturii consistă şi în imaginea ei. O imagine pe care el ne-⁠a putut-⁠o revela şi acredita ca nimeni altcineva. Istoriile sau „panoramele” literaturii române de până şi de după Călinescu arată ca nişte muzee mai mult sau mai puţin interesante, didactice, destinate oricum unor grupuri restrânse, iar unele ca nişte cimitire de hârtie. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, deşi fatalmente datată, este mereu vie. Pentru crearea şi impunerea imaginii literaturii române, de care Călinescu fusese extrem de preocupat, inclusiv, fireşte, prin apelul la iconografie, dar şi prin realizarea unei hărţi în relief – aceasta rămasă pentru totdeauna, din cauza dificultăţilor tipografice şi nu numai, în faza de proiect – sunt „repovestite ” atât operele, cât şi biografiile, destinele autorilor români, unele de un tragism comparabil cu cele ale unor celebri scriitori din marile literaturi ale lumii.

Într-⁠o conferinţă rostită la data comemorării a 75 de ani de la moartea lui Eminescu, nu întâmplător Călinescu se referea la artiştii „sigilaţi de destin”, rari, spunea el, în comparaţie cu cei care „au o operă eminentă şi o biografie monotonă şi fără semnificaţie”. Dar criticul reface şi relevă în fond traiectoria unui destin colectiv. Forţa sa de a însufleţi, de a pune totul într-⁠o nouă mişcare şi într-⁠o nouă ordine aminteşte, cum observa Alexandru Paleologu, de marile epopei. Mai ales în ceea ce priveşte literatura (şi cultura) noastră veche, care i se înfăţişează ca „un bloc de marmură în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu”. Încât fapta lui Călinescu ne apare ca fiind a unui întemeietor şi nu o dată a unui reîntemeietor de mituri. De mituri fecunde. Graţie lui asistăm la marea geneză. Unghiul de privire este eminamente estetic, ceea ce, se ştie, a însemnat o adevărată revoluţie în istoriografia şi critica literară românească. Reliefând şi punând sub o lumină intensă valorile artistice ale literaturii noastre vechi, criticul aduce în scenă personajele principale, adică pe înşişi creatorii lor: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Antim Ivireanu. Despre aceştia şi despre mulţi alţii, Călinescu formulează propoziţii fundamentale, memorabile. Un exemplu îl constituie şi capitolul consacrat lui Miron Costin de la a cărui moarte se împlinesc 325 de ani. Contribuţia esenţială a celui ce a scris Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor şi poemul Viaţa lumii este în viziunea criticului: sintaxa. „Cunoscător al limbii latine, el a desfăşurat-⁠o în spiritul şi cu ajutorul limbii noastre, păstrându-⁠i toate registrele şi toate fluierele. Cu el sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Maestru el însuşi al portretului – a se vedea, de pildă, cele ale lui Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Vasile Pârvan şi multe altele –, Călinescu remarcă arta portretistică a lui Miron Costin. În portretele acestuia „intră în măsuri egale simţul personalităţii şi ideea de destin”. Scriitor în toată puterea cuvântului, Miron Costin „observă sistematic, compune, şi ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul patetic de a se opri din când în când să răsufle de greutatea faptelor şi să le contemple de sus. Nu mai avem de-⁠a face cu o cronică, ci cu desfăşurarea organică a unei epoci, în valuri mari, rostite şi susţinute cu expresii de popas şi trimitere. Descripţia e atentă, constructivă. Cronicarul are viziunea apocaliptică. Pagina în care descrie năvala lăcustelor este cea mai puternică transfigurare biblică a realităţii din literatura română, un măreţ episod dantesc: „Ne-⁠au părut că vine cu furtună cu ploaie deodată, până ne-⁠au tâmpinat cu nori de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-⁠au luat soarele de desimea lăcustelor (…) Urlet, întunecare, asupra omului sosind se ridicau oarece mai sus: ca de trei sau patru suliţi nu erau mai sus: iară multe treceau alăture cu omul, fără sieală de sunet, de ceva; se ridicau în sus de la om o bucată mare, acea poeadă şi aşa mergeau pe deasupra pământului de la doi coţi până în trei suliţe în sus, tot într-⁠o desime, şi-⁠ntr-⁠un chip. Un stol ţinea un ceas bun, şi dacă trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; şi aşa, stol după stol ţineau, cât ţineau din prânz până îndeseară. Unde cădeau la mas, ca albinele zăceau etc.”.

Într-⁠o altă epistolă pe care i-⁠o trimitea lui Alexandru Rosetti tot de la Iaşi, în timp ce elabora Istoria…, Călinescu se pronunţa ferm că literatura română nu e de conceput fără Miron Costin. La rândul său, Vladimir Streinu va considera că el este „primul nostru mare clasic”. Un alt reputat specialist în literatura veche, Elvira Sorohan, constată: „Doi sunt, cu precădere, scriitorii din opera cărora au fost păstrate, în limbajul intelectual uzual, formulări memorabile: Costin şi Caragiale. Gravitatea cuvintelor celui dintâi e contracarată de miza comică din formulele caragialeşti. Coexistă în natura românului gravitatea şi zeflemeaua? Sau una i-⁠a luat locul celeilalte, în timp?” – se întreabă autoarea „Introducerii în istoria literaturii române” (Iaşi, 1997). Înclin să cred mai degrabă în a doua variantă. Scriind „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi”, Miron Costin îşi definea, implicit, propria traiectorie existenţială. Una cu valoare de simbol, căci, observă tot Elvira Sorohan: „Toată cariera lui în istoria Moldovei ilustrează conflictul etern între intelectualul autentic şi puterea politică vremelnică”.

Ilustrul cărturar şi scriitor-⁠artist sfârşea prin a fi decapitat la moşia sa de lângă Roman, din ordinul lui Constantin Cantemir. Tragicul fapt este pe deplin grăitor privind drama unei culturi şi, într-⁠un plan mai larg, a unei istorii. Aşa stând lucrurile, nici nu mai importă dacă ordinul privind executarea marelui cărturar dat de domnitorul neştiutor de carte, ca urmare a intrigilor politice, avea sau nu o motivaţie, fie ea şi majoră. De altfel, un critic a întreprins, într-⁠un foarte interesant eseu de justiţiară istorie literară, o anchetă menită să clarifice împrejurările în care capul cronicarului „a căzut în ţărâna lumii înşelătoare”, soldată cu concluzii plauzibile (Mihai Ungheanu – „Exactitatea admiraţiei”, Cartea Românească, 1985). De la Fouché citire ştim că mai gravă decât o crimă este o greşeală politică.

Dacă ar fi să tragem unele învăţăminte din ceea ce s-⁠a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, chiar în cea mai recentă, ar presupune să admitem că Miron Costin a fost lichidat din înalte raţiuni politice. Asta ar însemna implicit că domnitorul analfabet, orbit de putere şi pradă intrigilor, a preferat o crimă unei erori politice. Miron Costin nu era însă numai om politic, cu importante demnităţi în stat, ci şi un făuritor de istorie şi de cultură naţională. De aceea G.Călinescu vedea în uciderea cronicarului un semn tragic al destinului culturii şi istoriei noastre. Ne-⁠o dovedeşte şi un alt gest al său. În 1940, când legionarii îl ucid pe Nicolae Iorga, el ţine, la Universitatea din Iaşi, un curs despre Miron Costin. Oricum, fapta în veci neprescriptibilă a lui Constantin Cantemir este şi o crimă şi o eroare politică cu reverberaţii în veacurile viitoare, deşi, până la urmă, „biruit-⁠au gândul” şi nu securea călăului. În fond, frivolele bătăi cu flori şi happy-⁠end-⁠urile au fost întotdeauna departe de izvoarele reîntineritoare ale sufletului, de sensul profund al existenţei.

Epilog

Statuia de la Iaşi a lui Miron Costin e o capodoperă a genului. O datorăm iniţiativei şi strădaniei unor mari personalităţi între care: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, V.A.Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi. Este opera sculptorului Wladimir C.Hegel. Piatra fundaţiei monumentului s-⁠a pus la 12 iunie 1888, la baza lui fiind îngropate osemintele cronicarului şi ale fratelui său Velicico, aduse de la Barboşi-Roman unde Costineştii au fost decapitaţi în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reuşită statuie, din care s-⁠au ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pitorească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Şi, mai cu seamă, e decorativă şi perfect încadrată în decorul înconjurător…”

Dezvelirea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenţa a zece mii de participanţi, între care membrii delegaţiilor de studenţi din Bucovina şi Polonia. Au rostit discursuri Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia şi Vasile Pogor. După mai bine de un secol de la acel moment de înaltă emoţie patriotică, în hărmălaia postdecembristă, când bande de aşa-⁠zişi revoluţionari şi-⁠au bătut joc, nestingherite, de tot şi de toate din această ţară, inclusiv de morminte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lunecase şuierând istoric în aerul înnobilat de clasici al Iaşilor, a fost smulsă şi a dispărut fără a mai putea fi recuperată. Un act de vandalism ce mi se pare emblematic pentru o epocă a demolărilor. Durerea cronicarului va fi întrecut-⁠o cu mult pe cea suportată acum 325 de ani când capul i s-⁠a prăvălit în ţărâna care îl ivise!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest