Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Noi principii de istorie a literaturii

Marian Victor Buciu: Noi principii de istorie a literaturii

Biografia este într-adevăr a cetăţeanului, iar opera este a scriitorului. Literatura devine, citim, în epoca dată, „subiect deopotrivă politic şi estetic al unei critici şi istorii literare care îmbină cele două criterii”

Istoria literaturii române, reafirmă sau reabilitează Ion Simuţ (Literaturile române postbelice, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017), se cuvine să cuprindă „cu prioritate literatura şi nu biografiile scriitorilor, deşi nu le putem ignora total nici pe acestea”. Unicitatea morală ar trebui să devină regula biografică exemplară. „Duplicităţile ar trebui să fie excepţii rare, deşi nu sunt.” Aş spune în acest punct că dificultăţile contextuale, în măsura documentării lor (la fel de dificile ca epoca în sine!), ar aduce explicaţiile potrivite, pe partea biografică sau civică, mai mult decât meritul atins prin operă. Scriitorii, faţă de Putere, compun acest careu diferenţiat. Aş spune: contiguu diferenţiat: 1. oportunişti/ conformişti; 2. indecişi-⁠evazionişti, 3. şi 1, şi 2; 4. opozanţi/ disidenţi. Biografia este într-⁠adevăr a cetăţeanului, iar opera este a scriitorului. Literatura devine, citim, în epoca dată, „subiect deopotrivă politic şi estetic al unei critici şi istorii literare care îmbină cele două criterii”. Cred demult timp, după 1990 (acum nu datez, convins fiind că nu voi fi crezut, nici luat în seamă) că e vorba de un estetic mono-⁠ideologic. Ori de mono-⁠ideologie drapată estetic. Nu „două criterii”, dar două domenii. Ele au fost forţate să se imbrice, mai mult sau mai puţin. Iar uneori nu s-⁠a reuşit acest lucru deloc. Partajată, într-⁠un fel de divorţ istoric, literatura perioadei, reluată într-⁠un alt colimator, devine din una „patru literaturi”. Modurile devin literaturi, privite, cum se spune, cu ochii în patru, ca să nu se scape nimic relevant. M. Dinescu scrie în trei „moduri”: estetic-evazionist, subversiv, disident. Bun, şi cu esteticul cum rămâne, dispare, se distribuie în trei moduri, şi care sau, mai bine spus, în ce proporţie? Gustul şi evaluarea artistică permit ca romanul lui Paul Anghel în mai multe volume, Zăpezile de acum un veac, să fie calificat, fără ghilimele, „monumental”.

Dictatura era şi ea, în felul ei, permisivă, dacă temele istorice şi politice se schimbă „după cum permiteau sau dictau documentele de partid”. Ion Simuţ preia termenul scrib (copiatorul Puterii) pentru scriitor de la Sorin Alexandrescu, în fapt dintr-⁠o tipologie plurală. Colaboraţionismul a existat, totuşi, şi el, dacă este luat exclusiv drept act de colaborare cu ocupantul alogen. La noi, doar, ocupaţia militară a fost de la 23 august 1944 (i s-⁠a spus Eliberare, dar termenul s-⁠a extins şi după alungarea armatei lui Hitler), până în 1958, încă sub Gheorghiu-⁠Dej. Ca să nu mai vorbim că ocupaţia (stăpânirea) politico-⁠ideologică, dincolo de schimbările de nuanţă, de (di)simulare, a existat chiar până la urmă, în 22 decembrie 1989. Marin Sorescu a scris imediat, în decembrie, în revista Ramuri, pe care o conducea, că abia acum s-⁠a sfârşit la noi al doilea război mondial. Fireşte, în faza lui rece. „Relaxarea” regimului (şi poate a ceea ce acesta numea, ideologic, poporul), răsfrântă oarecum şi asupra populaţiei, a fost de fapt negociată geopolitic, diplomatic, între „blocuri” politico-⁠militare, sub deviza „coexistenţei paşnice”. Să se observe că a trăi paşnic nu e exact cu a trăi în pace. „Diversificarea stilistică” era cenzurată, tot un fel de coexistenţă „paşnică”, între politic şi artistic-⁠literar. „Îngăduinţele” sunt mutaţii de limite variabile, cu dus şi întors, strângeri şi slăbiri de „şurub” – metonimie proprie regimului ideologic al muncii şi muncitorilor. Mutaţiile politice atrag mutaţii estetice, dar influenţa a fost şi inversă, dinspre literar spre politic. „Diplomaţia” epocilor alterna negocieri după refuzul acestora. „Refugiile” sunt colaterale. Toate trec, însă Puterea unică rămâne.

„Literatura estetică” nu este chiar apolitică, ea este politică, opozitivă, dar nu politic. Totalitarismul face minime concesii democratice, dar ar fi insolită şi chiar insolentă decelarea unui totalitarism democratic. O formă de radicalism al nuanţării.

Doar evazionismul ar fi estetic, crede Ion Simuţ. Pentru el, doar aici încape, începe şi se termină, o istorie a literaturii pe criteriu estetic. Ce facem, însă, cu „amestecurile” criteriale, pe care teoretic, parţial, şi el le recunoaşte? Celelalte trei se potrivesc, în înţelegerea sa, pe criteriu politic. Rezultă astfel că am avut, sub dictatura de stânga, o „literatură” (eu pun ghilimele) împătrită, pe trei sferturi sau părţi politică, doar pe un sfert sau o parte literatură.

Echivalentul vulgar al subversiunii este „Cârâiala”. O formă de negare moale, surdă. Ideologia rapsodiază din plin, criticii ei parodiază mai curând a gol sau în gol, ca atare într-⁠o mod dogit. Simuţ ia subversiunea drept „politizare discretă”. De înţeles, de aici, şi un criticism şi un realism discrete, în figurarea literară a sistemului politic. Dar operele „critică” politica criticată de politic. Limbajul este cel urmărit şi nu conţinutul limitat, pentru că limbajul poate inflama cititorul, îl poate radicaliza, ridica la opoziţie. Politica ar fi vrut ca literatura să aibă stilul tern, deşi ştia, prin uneltele colaboratoare, îndeosebi prin cenzură, că aşa ceva nu era posibil. Libertatea stilistică era un fel de mască pentru ne-⁠libertatea de esenţă, generală, doar simulată.

Literatura semnificativă „sparge canoanele tematice şi estetice”, cum spune Ion Simuţ, şi cred că o face pentru că nu se dedă la „subversivitatea” îngăduită. Pur şi simplu, nu se raportează la ea. Este numai o formă de împotrivire prin abţinere. Arta, literatura, o permit, fiind, totuşi, altceva, ca „discurs”, limbaj etc., decât politica. Politizarea funcţionează şi prin depolitizare, aşa cum există potenţarea prezenţei prin absenţă, ca principiu creator bine cunoscut în literatură. Decât adresarea oblică, indirectă (transferul referenţial prezent-⁠trecut, discurs literar-discurs politico-mono-⁠ideologic), se alege neadresarea. Există două tipuri de subversivitate: evidentă, deşi subtilă, şi „inexistentă”, dar cu atât mai prezentă. Depinde şi de cum citim: cu sau fără raportare (direc­tă/indirectă) la politic. De aici pleacă totul în lectură, de la captarea reală a opţiunii operei, (non)referenţiale politic.

Există nuanţe (clase) ale subversivităţii, mediate nu doar de politică, dar şi de istorie (timp), retorică, stilistică. Nu există decât un totalitarism pluriformizat de limbaje. Consecinţele practice depăşesc sfera artei, non-⁠utilitară şi non-⁠etică, în concret. Va învinge lectura para-⁠contextuală sau retro-istorică, faptul îmi apare clar, însă ce nu ştim, poate chiar pe termen mediu, este care opere vor rezista. Literatura subversivă avea cititori subversivi, dar reţeaua de admitere a publicării ştia bine asta, nu era străină de codul sau limbajul mediat secret de la scriitor, operă spre cititor. Politica epocii înţelege că supleţea o păstrează vie mai bine decât rigiditatea, iar o anume complicitate (tovărăşie, fixată tot de ea, de Putere) o menţine la cârma istoriei „etern şi fascinant” dominată politic.

Literatura disidentă şi de exil se publică în afara ţării, atunci confiscată statal de un singur partid, chiar dacă-⁠şi schimbă numele, ca lupul părul, în numele progresului (termen burghez mai des militarizat în „înaintare”). Cenzura era, teoretic, Ţara şi invers. Iar Cenzura ştia că nu poate exercita o presiune totală, exclusivă, există contexte, nu doar cele naţionale, dar şi cele internaţionale. De ce, atunci, să invocăm doar criteriul politic (influenţare este termenul general), nu şi criteriul geopolitic, de la care pleacă, în fapt, totul? În literatura disidentă şi de exil, Ion Simuţ admite „diferite forme şi experienţe estetice”, alături de obiectivul politic. Acesta este luat separat, dar eu cred că era inclus (direct-⁠indirect) în variabilitatea estetică, posibilă în libertate: absenţă a cenzurii textuale, nu şi de publicare, apanaj, desigur economic la bază, pur editorial. Ion Simuţ face critica criticii (istorice!) a, să spun astfel, „moştenirii literare” din regimul „exterminat”, măcar la suprafaţă. Critica „radicalistă” (politică, morală, aparent estetic autonomă, absolută), prin abuz, nedrept, a contestat totul, cu argumentul că politicul a alterat, chiar dacă gradual, literarul. Critica şi istoria literară nuanţate (nu fără radicalitate, spun eu) a recuperat, în sinteze, ele însele diferenţiate metodic şi canonic, esteticul literar. Recuperările sunt masive. Nu egal de „severe”, dar prin însumare pot să pară astfel, ca, de altfel, şi lui Ion Simuţ. Sunt citat cu Panorama…, şi repet că am recuperat esteticul, dar n-⁠am ignorat, când mi s-⁠a impus, absenţa lui, la autorii selectaţi pentru partea performanţă literară, artistică. Teza lui Ion Simuţ există în acest citat: „Pentru a o descrie adecvat şi exact, literatura perioadei postbelice din intervalul 1945-⁠1989 trebuie neapărat cercetată, definită şi explicată în raport cu puterea politică, aşa cum a fost de fapt constrânsă să existe. În al doilea rând sau simultan cu primul punct de vedere intervine cerinţa de a o raporta la ea însăşi ca artă şi dinamism intern al evoluţiei estetice.” Adecvarea apare realistă, dar exactitatea rămâne idealistă, utopică. Primatul politicului nu este mereu şi ultimatum. Simuţ scrie că „trebuie neapărat”, în nota unui (ultra)rigorism, să spun aşa. Nu cred într-⁠un mod singular de constrângere, există, când există, constrângeri variate. De la certitudinea deplină, se ajunge la ezitare, ambiguitate, substitutivitate aporetică. Secundaritatea nu este unicitate: „al doilea rând sau simultan”. Este sau-⁠sau. Cum să analizezi, să explici, ori să descrii un discurs aparte printr-⁠un discurs aparte: pe cel literar prin cel politic? Mai cu seamă că cel politic nu este propriu-⁠zis chiar politic, deplin politic, este ideologic. Eu spun mono-ideologic. Pe când cel literar, măcar parţial, vrea să nu iasă din natura proprie literarului. Grila mono-ideologică, oricâtă „supleţe” sau nuanţare s-⁠ar identifica aici, apare nu doar inexactă, dar şi inadecvată, literarului. Contextul n-⁠a fost doar politic, chiar dacă a fost prioritar politic. A existat o relativă autonomie contextuală, nu doar textuală. Politicul trebuie privit nu doar în chip de context, dar şi de text, unul de bună seamă neliterar, non-⁠artistic, non-⁠critic, în sens specializat. Fraza a doua din citat este inaplicabilă, datorită echivocităţii metodologice: abordarea estetică ori e secundară („al doilea rând” nu poate fi primar), ori e „simultană”. Rămâne aplicabilă procedura alternativă ca aplicaţie la întreg, la comun: aparent simultană, în mod real primordială, pentru că esteticul, oricâte intruziuni ar primi, nu mai există într-⁠o formă de alterare radicală. Nici politicul total (nu totalitarist!) nu-⁠l dezvăluie. Din contra, îl acoperă, ilegitim. Cu atât mai rău ar face-⁠o pseudo-⁠politicul bolşevic-totalitar-naţionalist din R.P.R. şi R.S.R.

Ion Simuţ teoretizează metodologia istoriografiei literare de pe poziţii morale. Face, ca E. Lovinescu în prima fază, tot postbelică, revizuiri morale. Vrea să impună un practicism util în domeniul literar-⁠artistic, împătrit în context dictatorial. „Soluţia onestă (una printre alte posibile) a unei corecte evaluări a trecutului literar postbelic o văd în tratarea separată a celor patru tipuri de literatură, cu mentalităţi estetice şi comportamente sociale complet diferite. Iar această abordare nu se confundă cu o nedorită politizare a istoriei literare.” Îndepărtează ideologia care nu-⁠i dă pace. Moralist al istoriei literare, de la adecvare sau exactitate, Simuţ comută pe onestitate, ca Florin Constantiniu, în istoria „sinceră” a poporului român. Nu mai este (ultra)rigorist, de la singular trece la plural, admite nu doar soluţia sa onestă, dar şi soluţiile altora de alt fel. Arată o deschidere multi-⁠criterială, dar unde pune bariera critică? Accentuează istoricitatea, trecutul istoriei literare. Îşi (re)impune „tetrada” (cum i-⁠a zis M. Zamfir): tipurile, termenul plus aici la plural. Literaturile sunt, totuşi, altceva, au fiecare un suport lingvistic concret. În toate patru, el descoperă esteticul, existând măcar teoretic, declarativ, discutabil: „mentalităţi estetice (…) complet diferite”. Dar asta ar însemna excluderi mutuale, iar esteticul s-⁠ar cădea (co)notat şi cu şi fără ghilimele, prin dualitate, dar nu tetradă. Aceeaşi dualitate există şi când adaugă biograficul, cum a mai precizat: „comportamente sociale complet diferite”. Doar în doi se creează diferenţa completă, în patru intervine şi aferenţa!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest