Contemporanul » Eseu » Bogdan Creţu: „Literatura feminină”. Moduri de utilizare (I)

Bogdan Creţu: „Literatura feminină”. Moduri de utilizare (I)

Se observă că marele critic lucrează deja cu abstracţiuni, mai precis, cu tipologii clasice. Mai precis, cu tipologii datate, dacă ţinem cont că, în 1947, prezenţa scriitoarelor în literatura europeană, dar şi în cea română nu mai reprezenta de mult un accident

În ultimul articol cuprins în volumul După război. Cultură şi literatură (1921), G. Ibrăileanu, un intelectual care a pledat pentru drepturile civice ale femeilor, considera că „egalizarea politică a femeii este cea mai mare revoluţie socială şi morală de la creştinism încoace”1 şi prevedea că emanciparea femeii va impune şi o repliere a literaturii, care va fi obligată să se deschidă către o nouă realitate socială: „Vom avea o literatură de revendicări feministe, cum am avut una de revendicări ţărăneşti şi de revendicări naţionale. Vom avea o literatură de luptă pentru drepturile femeii, scrisă şi de femei, şi de bărbaţi.”2 Adept al implicării scriitorului, chiar prin literatura pe care o scrie, în problemele grave ale societăţii, mentorul „Vieţii româneşti” intuia bine: în perioada interbelică, au apărut societăţi de apărare a drepturilor femeilor (câteva, foarte puţine, exemple: Consiliul Naţional al Femeilor din România, Uniunea Femeilor din România, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române), periodice de profil („Acţiunea feministă ”, „Jurnalul femeii”, „Gazeta Femeilor”, subintitulat „Ziar săptămânal independent pentru susţinerea dreptelor revendicări ale femeilor”, „Cuvântul femeilor”, dar şi „Revista scriitoarei”), unele cărţi (cum ar fi: Elena C. Meissner, Dreptatea cauzei feministe, Atelierele grafice „Lumina Moldovei”, Iaşi, 1923), personalităţi cu influenţă (Alexandrina Gr. Cantacuzino, Calypso Botez, Alexandrina Fălcoianu, Zoe Râmniceanu, Elena Odobescu, Ecaterina Cerchey, Cornelia Emilian, Margareta Athanasiu ş.a.), iar literatura a început să răspundă acestei noi cereri. În 1934, de pildă, apare romanul Lucrezziei Karnabat, Sexul de peste drum – prilej de nesfârşite ironii şi tachinări în presă. Culeg epigrama lui Păstorel Teodoreanu: „Sexul doamnei Karnabat,/ De vreo lună mi se pare,/ A sporit mult la vânzare,/ Căci se vinde separat,/ Fără doamna Karnabat.” Ce este important e că, tot în perioada interbelică, femeia capătă atenţie în viaţa literară: cenaclurile sunt frecventate de scriitoare (cazul cercului „Sburătorul” este elocvent), nume precum Hortensia Papadat-⁠Bengescu sau Cella Sergghi, Ticu Archip, Otilia Cazimir, Lucia Demetrius, Profira Sadoveanu, Lucia Mantu, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl sunt discutate, e drept, cu unele reticenţe, reţineri, de critica literară, dar cu timpul intră cu drepturi depline în istoria literaturii. Cu drepturi depline, adică în funcţie de meritele estetice. Pe scurt, femeia îşi capătă statutul de scriitor, după ce se estompează unele prejudecăţi de receptare. Despre acest fenomen a scris de curând un studiu foarte bun Bianca Burţa-⁠Cernat: Fotografie de grup cu scriitoare interbelice. Proza feminină interbelică.

Clasicii despre literatura scrisă de femei

Cum citesc marii critici literatura scrisă de femei? În articolul pomenit mai sus, G. Ibrăileanu accepta prezenţa scriitoarelor în literatura europeană, numindu-⁠le pe George Sand şi George Eliot, dar considera că „nu pot sta alături de geniile înfricoşătoare, ca Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi etc.”3 Cine l-⁠ar putea contrazice, cu argumente strict estetice? Numai că autorul Adelei, un spirit rafinat şi mare iubitor al frumuseţii feminine, îşi mărturisea şi neîncrederea în capacitatea funciară a femeii pentru marea creaţie: „Şi poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice pănă la gradul suprem al creaţiei literare. Stăpânirea atotputernică a realităţii, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forţele unei femei.”4 O astfel de opinie nu era deloc unică în epocă; dimpotrivă: Ibrăileanu nu făcea decât să dea glas, şi încă într-⁠o formă lipsită de radicalism, unei concepţii majoritare. Ceea ce se observă este că statutul social al femeii influenţa şi rolul care i se distribuia într-⁠un plan necontrolabil, acela al accesului la creaţie. Să nu uităm că, în România, dreptul la vot al femeilor a fost stabilit abia prin Constituţia de la 1938 (cea ce nici măcar nu este defazat în comparaţie cu unele state pe care le considerăm mai civilizate: în Elveţia, de pildă, abia din 1971 s-⁠a reglat această discriminare.) Nefiind un cetăţean cu acces la deciziile care priveau statul, neavând drepturi publice garantate de lege, femeia nu era considerată nici un creator în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi multe exemple puteau contrazice această inerţie. Cu cât trec anii însă, femeia îndrăzneşte tot mai mult să depăşească limitele convenţionale ale căminului sau ale cercului său monden, social şi să devină scriitor; scriitor – adică persoană publică.

Din acest moment începe o altă poveste, cu poticnelile sale de început şi cu blocajele mentalitare de etapă: aceea a receptării literaturii scrise de femei. Într-⁠un articol publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, din iulie 1939, E. Lovinescu încerca să facă unele delimitări conceptuale necesare, pornind de la premisa că actul critic trebuie să rămână acelaşi, indiferent de sexul autorului: „O discriminare necesară ne face să distingem între literatura femeilor şi literatura feminină – fără a mai pomeni şi de literatura feministă, al cărei caracter tendenţios şi programatic o scoate din cadrul limitativ al artei în concepţia strict estetică. Literatura femeilor nu e exclusiv feminină, adică o literatură în care se valorifică exclusiv elementele esenţiale ale feminităţii, ci poate avea şi alte caractere, întrucât arta nu poate să cunoască legile sexelor.”5 (s.m.) Cu asemenea criterii strict delimitate în sfera esteticului, era logic ca marele critic să nu facă obişnuitele confuzii şi să îşi verifice metoda, sistemul critic în analiza operei Hortensiei Papadat-Bengescu. În paragraful imediat următor, criticul afirmă tranşant: „La începutul, la mijlocul şi la sfârşitul literaturii noastre feminine şi a femeilor se află, desigur, opera Hortensiei Papadat-Bengescu. E un semn al evoluţiei şi al maturizării spiritului critic recunoaşterea unanimă a valorii cu totul excepţionale a acestei scriitoare, care în linia feminităţii poate fi pusă alături de celelalte mari scriitoare contemporane engleze, precum Mary Webb, Virginia Woolf, Katerina Mansfield ori Rosamond Lehmann, iar în linia creaţiei obiective, a epicului pur, tridimensional, şi nu narativ sau evocativ, liric deci – e incomparabil superioară.”6 Prin urmare, în concepţia lui Lovinescu, accentul nu cădea pe aspectul feminin al sintagmei „literatură feminină”, ci pe primul termen. Pentru a fi acceptată, literatura feminină trebuie să fie mai întâi literatură, adică să fie capabilă să facă faţă probei estetice. Iar apariţia Horteniei Papadat-⁠Bengescu îi valida sistemul de lectură.

Dintre marii critici, opiniile cele mai sceptice, ba chiar misogine, le-⁠a avut G. Călinescu. Ele au fost cel mai explicit formulate într-⁠o provocatoare conferinţă ţinută, în 1947, la invitaţia Federaţiei Democrate a Femeilor din România, intitulată de primul ei editor, Geo Şerban, Rostul femeii române. Simpla citare a unora dintre afirmaţiile călinesciene, desigur şarjante, dat fiind contextul, va stârni, sunt convins, nervozitate în rândul unor cititoare mai puţin familiarizate cu spiritul mereu extravagant al autorului Bietului Ioanide. Îmi asum riscul, precizând că autorul se referă mai curând la imaginea femeii, aşa cum se aşezase aceasta în literatură, în special în literatura română: „Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut şi va avea un stăpân şi va dori aceasta. (…) Chiar noţiunea de violenţă are farmecul ei, şi o literatură cu femei nu s-⁠ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convenţională situaţia în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenţei. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic şi sentimental susţinut.”7 Cât despre şansele femeii de a se realiza în artă şi în speţă în literatură, Călinescu se pronunţă şi mai nedrept: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-⁠l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii, a-⁠i da noţiunea unei alte erotice.”8 Altfel spus, femeii nu-⁠i rămâne decât să se emancipeze până la calitatea de muză adevărată: e singurul rol la care poate spera să ajungă. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!” Prin urmare, femeia nu creează, dar participă la creaţie, inspirând-⁠o. Cum explică „divinul critic” (recunosc că, dat fiind contextul, actualizarea acestui clişeu poate părea un pic cinică) imposibilitatea femeii de a ajunge la creaţia veritabilă? Concepţia sa este că „toată arta de care e în stare femeia, ea o pune în mărirea vârstei ei.” Cu alte cuvinte, preocupările cosmetice ar consuma întregul apetit estetic al femeii. Celelalte forme de artă îi sunt refuzate. Explicaţia? „Femeia pare destinată în genere artelor decorative, care au ca scop transfigurarea practică a naturii. Femeia e practică. Bărbatul, fiind abstractiv, cultivă artele simbolice care exprimă sensurile universului. De aceea, probabil, femeile nu au un Beethoven. (…) Bărbatul e transcendental, femeia e mundană, adevărata producţie feminină se exercită direct în natură.”9 Se observă că marele critic lucrează deja cu abstracţiuni, mai precis, cu tipologii clasice. Mai precis, cu tipologii datate, dacă ţinem cont că, în 1947, prezenţa scriitoarelor în literatura europeană, dar şi în cea română nu mai reprezenta de mult un accident.

(Va urma)

Note:
1. G. Ibrăileanu, Opere. II. Note şi impresii. După război. Scriitori români şi străini. Studii literare, ediţie coordonată de Victor Durnea, introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014, p. 238.

2. Idem., p. 239.

3. Idem., p. 241.

4. Ibidem.

5. E. Lovinescu, „Notă asupra literaturii noastre feminine”, în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 7, iulie 1939, p. 179.

6. Ibidem.

7. G. Călinescu, Rostul femeii române, în vol. Aproape de Elada. Repere pentru o posibilă axiologie, selecţie şli comentarii de Geo Şerban, Colecţia „Capricorn”, 1985, supliment anual al „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr. 2, p. 94-⁠95. Textul este recuperat şi în G. Călinescu, Opere. Publicistică, XI (1963-⁠1965). Conferinţe, ediţie coordonată de Nicolae Mecu, text îngrijit, note şi comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaş, Nicolae Mecu, Pavel Ţugui şi Daciana Vlădoiu, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2012, p. 631-⁠645.

8. Idem, p. 96.

9. Idem, p. 98-⁠100.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest