Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: A doua naştere

Nicolae Breban: A doua naştere

O nouă naştere, atât de târzie? Posibil! Importantă se pare nu a fost această extincţie sau fractură, cât faptul, necesitatea stringentă ca eu să mă recunosc în această nouă, neîncercată ipostază – drept creator

Un labirint în care m-⁠am pierdut de sute de ori şi în care am vagabondat vreo cincispezece ani, între 18 şi 28 de ani, moment în care am reuşit prima mea construcţie epică, nu speriat, dar destul de bine sălbăticit nu atât de mizeria, absurdul şi sălbăticia socială, cât de ceea ce-⁠mi părea mie mai mult sau mai puţin decât o ratare: o naştere inutilă! Deoarece, pe vremea aceea eu egalam existenţa doar cu creaţia, indiferent sub ce formă, biologică sau spirituală. – Câtă creaţie atâta existenţă! – afirmam eu cu aplomb şi o fac şi azi. E drept că orgoliul de atunci nu accepta decât o creaţie majoră şi tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuţii de prim rang. Literatura şi mai ales creaţia epică, romanul, mă atrăgeau cu o forţă de neînvins, deşi unii mă învăţau că „totul fusese spus”! Şi-⁠mi trânteau pe masă romanele lui Tolstoi şi Gustave Flaubert, iar eu, în spirit de frondă, le mai adăugam şi pe cele ale lui Stendhal, primul meu maestru în arta modernă a romanului european, („arta, proza ne-⁠ipocrită”, îi spuneam), sau pe Cehov cu teatrul său, mai ales; pe Thomas Mann şi Thomas Hardy.

Da, e adevărat murmura orgolios o voce în străfundurile mele ca tot atâtea limbi de şerpi teribil de ispititoare, totul s-⁠a spus, dar… nu de mine! Secolul meu are un drept inalienabil de a se exprima despre şi asupra marilor teme ale omului – poate şi ale societăţii, dar târziul adolescent care eram era interesat mai ales de cele ale fiinţei, ale omului! – asupra morţii şi asupra geloziei, asupra erosului şi a spaimei de zei sau fuga de ceea ce nu înţelege, asupra războiului, asupra femeii şi a misterului pe care îl conţine sau… e o simplă nălucire a mea, dar, ce contează! Poate chiar şi asupra a ceea ce numim viaţă, existenţă, inepuizabilă nu numai prin măştile pe care le arborează, dar şi prin catastrofele în care ne aruncă, semn, poate, al încrederii enorme pe care o are în vitalitatea noastră ascunsă; şi care, ea însăşi, viaţa, reapare de fiecare dată victorioasă, chiar şi contra noastră uneori şi ne reînvaţă a silabisi acel cuvânt izgonit din manuale, din credinţă uneori, dar şi din milioanele de conştiinţe: speranţa!

Viaţa mea, de fapt, ar fi trebuit să se termine acolo, la graniţa aceea a vârstei mele de 28 de ani, gravată în bronzul memoriei mele de moartea tatălui meu, Vasile, după un accident în pădurea din Baia-⁠Mare, în toamna lui ’62. Când el, tânărul Părinte Vasile m-⁠a conceput, împreună cu Olghiţa, născută Böhmler, frumoasa şvabă din sudul Banatului, el însuşi avea în acel an, ’34 – douăzeci şi opt de ani! Atunci, târziu, la începutul maturităţii mele o viaţă a mea s-⁠a sfârşit şi poate ar fi fost firesc să se încheie ca o viaţă oarecare; o spun cu o anume reculegere, fără dispreţ faţă de ceea ce este şi ni se pare firesc – firescul, mare infinită umană, ocean al istoriei şi al atâtor evenimente legate de umanitate. Loc în care înţelegem şi în acelaşi timp nu înţelegem, câmp nesfârşit unde se lovesc şi se mişcă continuu cu o energie ciudată talazurile atâtor fapte şi catastrofe numite istorie, în fapt o strâmtă insulă de lut cu centrul încă viu şi aproape un accident în vârtejul naşterii acestui satelit al soarelui aflat cum ni se spune la o miraculos de potrivită distanţă de astrul solar, aproape milimetric, nici prea departe, nici prea aproape, şi această potrivire, bună măsură ne îndeamnă încă o dată la redescoperirea unuia din principiile fondatoare ale Antichităţii, măsura, acel est modus in rebus sau, ca o derivaţie a lui Protagoras, „Omul ca măsură a tuturor lucrurilor”!

De fapt, atunci s-⁠a şi încheiat viaţa mea, una din ele! La 28 de ani, cu moartea brutală a genitorelui meu, gongul timpului ce suna uneori pe culoarele mele abisale şi pe care le vizitam rar a vibrat puternic şi m-⁠a aruncat într-⁠o alta, ceea ce noi, grăbiţi şi iresponsabili, numim viaţă. Un termen fals şi grosolan care nu vrea să însemne cu mult mai mult decât o biografie simplă, anodină şi asemănătoare până la pastişă cu altele, milioane, traversată iute şi pe trei sferturi hăbăuc, un pachet de fapte şi de evenimente, adunate, risipite şi apoi din nou reasamblate, împachetate la diverse vârste, de fiecare dată rezultând o altă existenţă după moda şi presiunea vremurilor din afară, zisă socială, după aşa-⁠zisele dezamăgiri şi eşecuri, după falsele şi adesea neînsemnatele victorii, înconjuraţi mereu de falşi prieteni şi de grosolani trădători şi uituci – uituci deoarece ne-⁠au făcut injuria de a ne uita total, de parcă am fi murit de un secol! – viaţa, un obiect care se pretează atâtor vanităţi şi samavolnicii ale memoriei, un obiect care iniţial ar fi trebuit să aibă şi să ne arate într-⁠o formă splendid geometrică, poate un romb sau un cerc sau poate chiar ca o sferă, o piramidă a unor înălţări fără oprire, dar, ce să-⁠i faci, spre sfârşit şi nu prea, ea ne apare în faţa unei priviri uluite şi cam neîncrezătoare ca un fel de corp diform, turtit, dezarticulat, curgând, zemuind din toate tuburile, încheieturile sau maţele sale şi nesemănând cu nimic – cu nimic, mai ales din ce am vrea noi să semene! Şi astfel, enorma noastră vanitate va primi ultima lovitură şi în loc să contemplăm cu un anume calm tot ce a fost, o afurisim, ceea ce noi credem că a fost o existenţă, uitând că am înşelat-⁠o şi mutilat-⁠o de atâtea ori, că ne-⁠am îngropat pripit şi furtiv copilăria, uneori chiar şi tinereţea ca să le putem minţi apoi, copios, ştergând iute şi grosolan de pe masa memoriei personale orice contrazice nu atât buna sau reala părere pe care o aveam despre noi, despre sine, ci părerea, opinia celorlalţi!

Da, recunosc şi accept, una din existenţele mele a murit atunci, la graniţa celor 28 de ani, aceeaşi graniţă la care tătâne-⁠meu m-⁠a trimis într-⁠o lume pe care el însuşi o stăpânea prost şi, aplecat acum peste balustrada atâtor decenii scurse, eu n-⁠o privesc în nici un fel cu ură sau insatisfacţie, acea existenţă mi-⁠a dăruit, la urma urmelor ceea ce era firesc să-⁠mi ofere şi pot să spun, pentru a o însufleţi puţin, că a arătat o anume răbdare cu fiinţa care am fost, cu cel numit copil, cu puberul şi apoi cu neîmblânzitul, stângaciul, veşnicul postadolescent. Acel visător, azi un cuvânt ieşit din modele tiranice de început de mileniu trei, cineva nu atât temător, cât neîncrezător în ceea ce alţii numeau repetat şi asurzitor realitate, ceva ce în esenţa sa este şi ar trebui să fie concret şi neiertător; nu, se pare că eu eram atras cumva mereu de ceea ce numim sinele, ce abia începuse să bolborosească în zorii adolescenţei, rătăcind la nesfârşit pe acele culoare afunde şi maladiv întortochiate şi unde apăreau tenebre, aburi extrem de înecăcioşi ca şi acele imagini iute reflectate şi fugace ale spiritului său încă în născare, gelatinos şi umed ca o moluscă, îmbibat de o spaimă care, din fericire, la acea vârstă a formării, a marii despicări a sexelor zisă pubertate, încă nu este de nesuportat. O spaimă în care halucinanta frică de moarte încă nu a apărut şi nici colosala imagine a istoriei în mişcare!

O nouă naştere, atât de târzie? Posibil! Importantă se pare nu a fost această extincţie sau fractură, cât faptul, necesitatea stringentă ca eu să mă recunosc în această nouă, neîncercată ipostază – drept creator. Şi să nu-⁠mi părăsesc cu niscai resentimente vechea haină, sărbătorindu-⁠mi vehement şi cam cabotin noua înfăţişare, care, cum iute se poate observa, era dublă – şi în afară şi înlăuntru. Există în anumite spirite, firi, poate şi culturi, tendinţa de a celebra noul, ivit, în societate sau doar în viaţa intimă cu un entuziasm deplasat care, încă de la început ne stinghereşte viziunea. Şi ne face inautentici peste noapte! Cu atât mai mult cu cât tot atunci, la sfârşitul pubertăţii, pasiunii mele lacome, absolute pentru lecturi de orice fel, cu precădere ficţiune, i s-⁠a adăugat şi o alta, pe care o împărţeam probabil cu alte mii de adolescenţi – cea a scrisului. A notelor iscate din meditaţiile solitare şi a poeziilor. Ambele, cum am mai spus-⁠o şi cu alte prilejuri, dezastruoase, deci, plate, comune, asemănătoare atâtor veleitari ai scrisului şi filosofiei. Aveam în jur, încă în liceu, exemple de spirite spectaculos precoce pe care, naiv cum eram şi binişor prostuţ în ciuda unor scăpărări ale inteligenţei native şi încă crude, le admiram, aşa cum făceau şi unii dintre profesorii noştri, grăbiţi de a depista genii în născare. O aminteam mai sus, există în întreg corpul nostru pedagogic naţional această grabă, cam diletantă, de a semnala, cu mult tapaj şi cu un ceas mai devreme viitorii mari oameni ai naţiunii! Înşelându-⁠se drastic nu de puţine ori, dar provocând şi multe drame individuale sau familiale, zăpăcindu-⁠i pe nu puţini chiar şi dincolo de zidurile şcolii sau ale familiei. Poate cu excepţia strictă a matematicii şi foarte rar a poeziei, spirite cu adevărat capabile de a crea opere de valoare rezistente în timp şi capabile de a deveni modele în genul lor se formează târziu şi nu rareori urmând o biografie şi recunoaştere socială adverse. Sigur, pe acest teren s-⁠a ivit, în exces, teoria postromantică a geniilor neînţelese, formându-⁠se chiar şi legi sau reguli după care adevărata, memorabila creaţie nu poate fi descoperită şi salutată decât după moartea creatorului. Nu, eu cred că adevărul este altul, majoritatea marilor descoperiri şi creaţii umanistice au fost salutate şi evaluate pe toată întinderea mare a creaţiei europene încă în timpul vieţii autorilor lor, dar e adevărat că trebuie să vorbim de la caz la caz şi extrem de nuanţat despre ce înţelegem prin recunoaştere şi evaluare. O spuneam şi altădată că cei care au însemnat pe piatra tombală a lui Eminescu „mormânt făr’ de noroc şi fără de prieteni” afirmă un răsunător neadevăr; o ştim azi, e mormântul cel mai norocos şi cu cei mai mulţi, înfocaţi, dar şi prestigioşi prieteni. E adevărat că are şi mulţi contestatari sau defăimători, dar şi aceasta e un semn al valorii, uneori; a ceea ce numim succes social şi valoare. Shakespeare, ca să luăm un model absolut al valorizării, nu a fost un anonim, un neînţeles al perioadei sale, numite elisabetane. Alături de alţi doi dramaturgi faimoşi, precum Ben Jonson şi Marlowe, piesele sale erau jucate la Globe Theatre, unde venea şi regina şi avea parte de numeroase şi pertinente comentarii. Dar, se înţelege, nici el şi nimeni din secolul lui, al şaisprezecelea, şi nici cei din cele imediat următoare nu puteau bănui proporţiile uriaşe ce duc până la legendă, poate şi la mit – deoarece există şi mituri literare, ca în politică, artă militară sau religie, vezi Homer! –, pe care le-⁠au luat frecventarea, răspândirea pe întreaga planetă şi comentariile la opera sa. Sau, ca să revenim pe plaiurile noastre, ceea ce putem azi numi fenomenul Bacovia: el era cunoscut, fără îndoială, încă din anii 1919 când a debutat cu volumul Plumb; publicat la edituri mici, pe hârtie proastă, trăind izolat în Bacău şi Bucureşti, în decenii de cvasianonimat şi ţintă a numeroase parodii, i-⁠a creat chiar şi sagacelui şi cu adevărat genialului critic şi istoric literar care a fost Călinescu una din puţinele sale erori de receptare – i-⁠a acordat un spaţiu infim şi l-⁠a înseriat simboliştilor francezi de-⁠a doua mână. Or, mai ales după Al Doilea Război şi odată cu generaţia mea, numită şaizeci, el urcă pe un postament ce pare şi ar fi părut uluitor, cu siguranţă chiar şi unor lectori avizaţi ai poeziei interbelice. Aproape la paritate cu Arghezi! Chiar şi tineretul de azi sau mai ales acesta, deşi mai degrabă indiferent la reevaluările literaturii interbelice, lectori numeroşi, el însuşi literat sau nu, îl scandează şi îl cântă pe ciudatul şi singuratecul poet cu o fervoare rară!

Din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest