Contemporanul » Eseu » Psalmul în literatura română

Psalmul în literatura română

Psalmul se înscrie tot ca act de angajare în relaţie cu Dumnezeu, este tot o rugăciune, numai că Eu din relaţia cu Tu etern are o calitate în plus, e poet. Angajamentul în redarea delimitărilor semantice dintre psalm şi rugăciune pare cel puţin riscant. Nu e şi psalmul o rugăciune? Nu orice rugăciune este un psalm? Unde e genul proxim şi diferenţa specifică a noţiunii de psalm?

Cât de mult datorează psalmii poeţilor şi modelului lor din Scriptură? De aceea, analiza psalmului biblic în datele lui generale s-⁠a vrut un preambul necesar, în care să se evidenţieze destinaţia sa iniţială, tipurile şi structura sa interioară, figurile de stil specifice (paralelismul, chiasmul), cât şi rădăcinile etimologice ale cuvântului psalm. Această etimologie este esePsalmul-in-literatura-romananţială pentru că ea clarifică statutul psalmului ca specie literară. Numele de psalm derivă din grecescul psalmos care înseamnă cântec sau cântec de laudă şi care de fapt a tradus cuvântul mizmor, un text interpretat doar cu ajutorul unui acompaniament muzical.1 De asemenea, cuvântul Psaltire derivă din psalterion care în limba greacă se referă la un instrument muzical foarte asemănător harfei care acompania cântarea psalmilor. Psalmul, spre deosebire de cântec, se individualiza prin acest acompaniament instrumental datorat regelui David, el însuşi muzician şi poet. În cultura ebraică, Psaltirea ia numele de Tehillîm sau Tillîm (laude) preferat alegerii textului masoretic care numeşte psalmii tepillot (rugăciuni).2 Cele două semnificaţii anticipează caracterul dublu al psalmului, acela de rugăciune şi de imn şi pun, evidenţiindu-⁠se caracterul artistic al acestor atitudini religioase.

În plus, ni s-⁠au părut relevante nu numai aceste date care definesc psalmul biblic oarecum din exterior, ci şi coordonatele de bază care conturează relaţia psalmistului biblic cu Dumnezeu şi pe care le-⁠am reunit sub sintagma mitropolitului Bartolomeu: duhul davidic3. În această analiză am pornit de la textul: „Dar eu pururi voi nădăjdui în Tine/ şi laudei Tale întregi voi pune adaos./ Gura mea va vesti dreptatea Ta/ toată ziua mântuirea Ta/ altceva nu ştiu.” (Ps. 70, 14-⁠15). Cuvintele psalmistului biblic fac vizibilă dependenţa de Dumnezeu, care de fapt se conjugă într-⁠o relaţie de tip buberian în care eu se defineşte exclusiv în raport cu Tu.

Fiecare verset din citatul psalmic pare să ducă la aceeaşi finalitate, că un astfel de om credincios are neclintit convingerea că răspunsurile şi întrebările lui mărunte şi esenţiale, că tot ce simte sau suferă, îl exaltă sau îl problematizează, că orice caută sau găseşte, totul se defineşte în raport cu Dumnezeu ca adevăr ultim, ca alfa şi omega: „Dumnezeu constituie în acelaşi timp exclusivismul deplin şi inclusivismul total”.4

Omul şi creaţia sa nu există decât în contextul acestei relaţii fundamentale dintre Dumnezeu şi om, dintre eternul obiectiv Tu şi subiectivul Eu. Martin Buber vede în relaţie resursa arhetipală a lumii. Legământul dintre Dumnezeu şi Moise este un astfel de model relaţional pe care poporul evreu, şi apoi umanitatea însăşi, îl reeditează la nesfârşit în toate dimensiunile ei existenţiale. Dependenţa ontologică a omului de Dumnezeu e explicată clar de Buber în raportul dintre Eu şi Tu: „Nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-⁠Tu, şi Eu din cuvântul fundamental Eu-⁠Acela.”5

Un act concret de prezenţă în spaţiul acestei relaţionări este rugăciunea, dialog manifest. Psalmul se înscrie tot ca act de angajare în relaţie cu Dumnezeu, este tot o rugăciune, numai că Eu din relaţia cu Tu etern are o calitate în plus, e poet. Angajamentul în redarea delimitărilor semantice dintre psalm şi rugăciune pare cel puţin riscant. Nu e şi psalmul o rugăciune? Nu orice rugăciune este un psalm? Unde e genul proxim şi diferenţa specifică a noţiunii de psalm? Totul se simplifică extrem de mult însă când soluţia întrebărilor o dă însuşi eul rugător. Dacă David e imaginat îngenuncheat, şoptind cu Dumnezeu, şoapta lui e în mod cert rugăciune, dar dacă David cântă la psaltire, vorbindu-⁠i în versuri lui Iahve, e psalm. Sfera noţională a rugăciunii devine astfel mai îngustă decât a psalmului. Diferenţa specifică a noţiunii de psalm stă în poetizare. În relaţia cu Dumnezeu, când se roagă, David este rugător, când însă cântă psalmi, David este poet. Într-⁠o concluzie silogistică, poetul/artistul se roagă în psalmi, credinciosul în rugăciuni. Psalmul este deci o rugăciune poetizată.

Psalmistul biblic se însoţeşte de toate darurile poeziei şi ale cântecului pentru a exprima şi transmite mesajul sacru. În momentul în care psalmul a pătruns în cultul religios, suprapunerea dintre experienţa estetică şi cea religioasă este deja un fapt intrinsec al naturii psalmului. Psalmul este considerat text sacru, hierofanic şi, de fapt, împlineşte aspiraţia poeziei la sacralizare. El este, în conştiinţa omului religios, act sacru în care intenţia revelaţională a lui Dumnezeu şi dorinţa estetizantă a poetului se întâlnesc la modul sublim. În conştiinţa poetului funciar religios, psalmul devine paradigmatic pentru orice poezie.

Odată ce a fost demonstrat cât de propice pentru religiozitate este alegerea psalmului ca expresie, cu predilecţie, poetică, s-⁠a impus stabilirea graniţelor dintre psalmul biblic şi varianta lui laică, în vederea definirii celei din urmă. Am pornit de la faptul că: psalmul biblic se adresează unei divinităţi şi, prin urmare include un dialog nemediat între două instanţe, una umană şi una divină; psalmistul biblic îşi concepe existenţa doar în relaţia om-⁠Dumnezeu; psalmul include o stare imnică, de adorare pe de o parte, iar pe de altă parte se construieşte în jurul unei game foarte largi de stări interioare rugătoare ale eului uman, de la recunoştinţă şi smerenie, la revoltă împotriva duşmanilor, la disperarea singurătăţii şi a păcatului, de la înfiorarea în faţa lui Dumnezeu până la conştientizarea nimicniciei firii umane. În raport cu aceste aspecte, psalmul laic poate să reinterpreteze anumite tematici specifice (conflictul cu vrăjmaşii, perisabilitatea umană), să utilizeze tehnici ale psalmului (chiasmul sau paralelismul)6, motive literare, paremiologii.

Definirea psalmului ca specie literară, separată de model, se impune imediat ca o necesitate. Capitolul al doilea conţine şi o analiză a definiţiilor oferite de dicţionarele de terminologie literară, care însă par fie prea generoase, fie prea restrictive, greu aplicabile unei majorităţi. Noţiunea psalm scapă tot timpul din rigiditatea catalogărilor. O definiţie perfectă/exactă ni s-⁠a părut la acest moment aproape imposibilă, cel mult s-⁠ar putea oferi o descriere de tipul: psalmul laic pare a fi o poezie mistică sau/şi religioasă (în termenii lui Dorcescu) care poate păstra influenţe ale psalmului biblic şi care descrie stările interioare de lamentaţie sau adorare ale poetului în raport cu o instanţă divină, exprimate de cele mai multe ori sub forma unui dialog poetic direct cu divinul. În fapt, psalmul este un manifest poetic al religiozităţii.

Primele două capitole s-⁠au dorit în mare parte teoretice, de aceea au încercat să fixeze anumite concepte, ca recuzită de bază pentru demersul ştiinţific ulterior: sacru, numinos, poezie pură, poezie religioasă, poezie mistică, religiozitate, psalm.

Înainte de abordarea efectivă a psalmului, am recurs la descrierea evoluţiei psalmului în literatura română, cu referiri la psalmiştii precursori. Acest demers cuprins a debutat cu explicarea persistenţei psalmului în literatura română, în favoarea căreia teoria lui Eugen Negrici legată de vocaţiile neamurilor lumii şi argumentul moştenirii culturale bizantine au putut oferi o posibilă explicaţie. Ne-⁠am referit în special la vocaţia desăvârşirii şi vocaţia magnificării. Dorinţa de a se desăvârşi, altfel spus, dorinţa de educaţie, după cum explică istoricul literar, se împlineşte „fie imitând conduita unui model, fie urmând un model de gândire, fie evitând modelele negative”7. În literatură, ia forma romanelor cavalereşti, a biografiilor unor personalităţi, operelor literare moraliste, a predicilor şi meditaţiilor morale. Aceste forme de literatură oferă modul ideal de a fi sau a gândi, fiind foarte asemănătoare cu miturile care în interpretarea eliadescă, sunt istoriile exemplare pe care omul le actualizează prin reiterarea ritualică a gesturilor model ale zeilor. Această imitare implică în mod necesar idealizarea modelului, din care decurge cu naturaleţe vocaţia magnificării. Idealizarea se cere confirmată prin laudă. Glorificarea ia forma odei, a imnului, desigur, a psalmului, a rugăciunii.

Vocaţia desăvârşirii creează încă o receptivitate şi mai mare pentru imnografia bizantină. Moştenirea culturii bizantine este cel de-⁠al doilea factor care influenţează vizibil şi modelează cultura română. Creştinismul a adus în Dacia o literatură care va deveni apoi „modelul cel mai prestigios”.8 Tradiţia imnografică atât de veche a Bizanţului îşi lasă amprenta puternic. Dacia intră sub influenţa Bizanţului începând cu secolul V când are loc şi o reorganizare a instituţiei ecleziale. Bizanţul a avut o influenţă definitorie, cea mai importantă, asupra culturii române până-⁠n secolul al XVIII-⁠lea. Pe bună dreptate poate afirma Mircea Scarlat că de vreme ce „Bizanţul ne-⁠a modelat prin creştinism” atunci „modelele posibile le putem căuta în întreaga literatură bizantino-⁠slavă.”9 Imnul bisericesc poate constitui un asemenea model. Imnurile bizantine la rândul lor, pe filiera poeziei religioase de origine siriană, îşi au obârşia în lirica iudaică, aşadar în psalmi.10 Influenţa psalmică ajunge în literatura română prin intermediul tradiţiei imnografice bizantine care şi-⁠a lăsat amprenta puternic în poezia de la noi.

În plus, interesul pentru Psaltire creşte şi datorită faptului că ea „era prima carte de cetire după care se preda alfabetul”11, intra în textele slujbelor ortodoxe, se cerea neapărat tradusă în limba română şi versificată. Limba română se dezvoltă şi se autodescoperă odată cu aceste traduceri; în versificări ea îşi cunoaşte poeticitatea; stihuitorii încep acest demers conştienţi de darul poetic pe care îl au psalmii; unii au reuşit să le redea metafora şi-⁠n limba română, alţii mai puţin. Gestul mitropolitului Dosoftei de a versifica psalmii nu este absolut insolit, ci vine în urma unei bogate tradiţii europene (de influenţă calvină) a versificării Psaltirii.

Meritul mitropolitului stă însă în descoperirea psalmului ca poezie. În acest punct are loc de altfel debutul disociaţiei între literatura artistică şi literatura religioasă. În psalm ele se contopesc, dar Dosoftei se vede pus în situaţia de a ţine cont neapărat de atuurile primeia, pentru a capta mesajul celei de-⁠a doua. Confruntându-⁠se cu un limbaj metaforic, Dosoftei se străduieşte să dea un echivalent cât mai bun, nevoit uneori să recurgă la parafraze explicative ample pe care totuşi să le poetizeze în aşa fel încât să nu eludeze caracterul poetic al originalului. Mitropolitul nu vrea însă să se depărteze de sensul iniţial al psalmului, finalitatea demersului lui este în definitiv posibilitatea cântării acestora în biserică. Însă pus în faţa unui asemenea text şi confruntat cu lipsurile limbii, mitropolitul nici nu-⁠l traduce cu rigoare şi exactitate, nici nu are teama că în faţa unui text sacral intervenţiile prea personale ar putea altera hierofania. Dovadă sunt parafrazele de tot felul: „Nuorii ţ-⁠ai pusu-⁠ţ scară,/ Când vei pogorî în ţară./ Caii îţ sunt iuţ ca vîntul,/De mărg unde ţi-⁠i cuvântul,/ Şi ca gîndul mărg de tare/ Îngerii tăi cei călare,/ Şi pedestrimea ca focul/ Merge strălucind cu totul.”(Psalm 103) În faţa „intangibilităţii” textului biblic, Dosoftei tratează totul cu foarte multă naturaleţe şi pragmatism. Mitropolitul nu vizează reuşite strict în sfera culturală a intelectualului, ci conştient de nevoia omului de rând de a accede la textul biblic, se foloseşte de stilistica poeziei populare, pentru a clarifica, dar şi de a poetiza (aşa cum îi cerea de altfel specificul psalmului biblic) mesajul psalmic. Comparaţiile „ca vântul”, „ca gândul”, „ca focul” atât de cunoscute azi în special din colindele Anului Nou şi din basme fac parte dintr-⁠un fond popular care se revitalizează în cultură. Dosoftei reuşeşte astfel să deschidă calea spre valorizarea literaturii populare, matrice pentru limba literară.

■ Fragment

1. Carroll Stuhlmuller, Psalms, volumul 1, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1990, p. 19.
2. James L. Crenshaw The psalms. An introduction, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan/ Cambridge, U.K.,2001, p.3.
3. Bartolomeu Anania, Introducere la Psalmi în Biblia, Ediţie jubiliară, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 616.
4. Ştefan Augustin Doinaş în Prefaţă la Martin Buber Eu şi tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 17.
5. Martin Buber, op.cit., p. 31.
6. Maria-⁠Daniela Pănăzan în Poezia religioasă românească, (Editura Reîntregirea, Alba Iulia , 2006) realizează o astfel de analiză a unor poezii religioase româneşti pornind de la identificarea chiasmului în interiorul structurii lor poetice, pp. 275-⁠288.
7. Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Editura Vlad & Vlad, Craiova 1996, p. 7.
8. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti 1982, p. 51.
9. Ibidem, p. 53.
10. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,Bucureşti, 1980, p.13.
11. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989, p. 94.

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Anca Tomoioagă

Anca Tomoioagă, profesor de limba și literatura română. S-a născut la Oradea, în 1 martie, 1983. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității Oradea (2006), a obținut titlul de doctor în cadrul Școlii Doctorale ale aceleași universități (2011). Cărți [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest