Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mircea Platon: Naţiunea în istoria europeană – realitate premodernă sau invenţie modernă?

Mircea Platon: Naţiunea în istoria europeană – realitate premodernă sau invenţie modernă?

Chiar dacă statul are capacitatea de a iniţia şi întreţine procese formatoare de identitate, el nu e singurul sponsor al acestor identităţi care evoluează imprevizibil, în pas cu o lume în forţată schimbare, sfâşiată între opţiuni capitaliste, comuniste, imperiale, supranaţionale, globaliste, şi regionale

Religia, indică Beaune, era foarte importantă pentru modul în care francezii (nu numai elitele) îşi concepeau originile naţionale, teritoriul şi conducătorii. Departe de a fi o surdină, religia a fost un catalizator al naţionalismului, o alianţă larg recunoscută în cazul „conflictelor etnice” moderne, dar cumva neglijată în cazul Europei premoderne când catolicismul, se presupune, ar fi stânjenit apariţia unei conştiinţe naţionale şi unei politici naţionaliste.1 Franţa a jucat un rol important în cruciade, şi faptul că mulţi dintre legendarii săi eroi au fost de asemenea sfinţi a sporit gloria naţională, concepută în termeni religioşi, nu secular-raţionalişti. În termeni politici şi ideologici, Beaune a accentuat importanţa Legii Salice, percepută şi promovată ca legea „primordială” a poporului francez, mitul descendenţei din troieni, şi importanţa limbii franceze, opusă limbii italiene. La nivelul culturii de elite, Beaune indică importanţa „crinilor Franţei”, a oriflamei, şi a „grădinii Franţei” ca metaforă a teritoriului naţional, distinct de Ţările de Jos văzute ca ţinuturi pâcloase înţesate de oraşe comerciale. Cât despre audienţa populară şi circulaţia de masă a unor asemenea ceremonii sau simboluri, Beaune a documentat sentimentele loialiste ale clerului francez de mir şi crescânda disponibilitate a francezilor, începând cu invazia engleză din 1415-1416, de a muri pentru ţară.2 La sfârşitul acestei lente evoluţii a emers idealul unei naţiuni monarhice, clericale şi aristocratice.3 Pe la 1500 a început „secularizarea mitului originilor naţionale”: Pharamond, legendar rege păgân, a început treptat să devină mai important decât Clovis.4 Franţa descrisă de Beaune nu era Franţa lui Weber, dar era totuşi Franţa.5

Principalele obiecţiuni la aceste argumente a venit de la John Breuilly, poate cel mai tăios apărător al ortodoxiei moderniste. 6 În opinia lui Breuilly, chiar dacă putem detecta fragmente de discurs naţional în evul mediu, perioadei premoderne îi lipsesc anumite elemente esenţiale pentru dezvoltarea unei adevărate identităţi naţionale.7 Astfel, în perioada premodernă „identitatea culturală” nu a „fuzionat” cu „interesul politic”, impactul ei fiind doar trecător, contingent şi elitist, circumscris la elitele de curte, aristocratice şi clericale.8 Doar statul modern a putut iniţia procesele care „menţin, reinterpretează şi transmit” valorile naţionale. Ceea ce au identificat perenialiştii nu sunt decât „aparente procese ale identităţii naţionale identificate în discursuri fragmentate” din care au încercat să „construiască o arhi-⁠coerentă idee de naţiune”. Nesatisfăcut de aceste eforturi, Breuilly a accentuat „nevoia de a identifica procese ale producerii identităţii naţionale care sunt mai mult decât o simplă demonstraţie că «naţiunea» şi termenii înrudiţi pot fi întâlniţi în texte” medievale.9

Trecând în revistă argumentele referitoare la rolul jucat de „shires”, de „shire courts”, de obiectivele naţionale ale parlamentelor începând cu secolul al 13-⁠lea, sau de consolidarea unei structuri ecleziastice naţionale în construirea unui sistem naţional de guvernământ, Breuilly a reacţionat cu aciditatea caracteristică:

„Well – possibly […] First this is a process over time. What may be the case in the fourteenth century cannot be read back into the tenth. The continuity of the name «English» does not mean continuity in the meaning of the name. Second, the existence of an institution does not produce some determinant, matching consciousness. We may regard the shire courts as a national institution, but we need independent evidence to show that people using such courts thought about them like that.”10

Dacă Heraclit spunea cândva că nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă, se pare că, pentru Breuilly, medievalii nu se judecau de două ori la acelaşi tribunal. Dar totul e un proces desfăşurat în timp: „Ce-⁠un secol o zice, ceilalţi o dezic.” Acest lucru e adevărat şi în cazul epocii moderne, o perioadă în care s-⁠a dezvoltat o industrie istoriografică fără precedent, care descoperă, procesează şi arhivează urme ale trecutului, dar în care oamenii nu mai trăiesc în cadrele tradiţiilor de care se leapădă cu viteză din ce în ce mai mare pentru a le reconstitui în scop academic şi turistic. Chiar dacă statul are capacitatea de a iniţia şi întreţine procese formatoare de identitate, el nu e singurul sponsor al acestor identităţi care evoluează imprevizibil, în pas cu o lume în forţată schimbare, sfâşiată între opţiuni capitaliste, comuniste, imperiale, supranaţionale, globaliste, şi regionale.

Cât despre nevoia de a şti dacă oamenii priveau cu adevărat un „shire” ca pe o instituţie naţională, ştim noi oare dacă ţăranii provensali, bretoni sau algerieni ai lui Weber, transformaţi în „cetăţeni francezi” de a Treia Republică, masonică şi secularizantă, priveau tribunalele ca pe o instituţie cu adevărat naţională? Ştim noi oare cum le priveau ei cu adevărat? Putem noi oare să descâlcim complicata reţea de interese şi de identităţi rasiale, sociale, sexuale, profesionale şi intelectuale care se suprapun în mintea unui „cetăţean”? De vreme ce nu ştim cum citeşte cineva o carte,11 de unde să ştim cum citeşte cineva o instituţie? Poate că raritatea documentelor medievale referitoare la acest subiect face imposibilă elucidarea lui. Dar zarva modernă poate fi tot atât de greu de înţeles ca şi tăcerea medievală. Vastitatea materialului arhivistic modern face ca orice răspuns precis să poată fi pulverizat în miriade de excepţii bazate pe varii combinaţii de clasă, rasă, provincie, vârstă, opinii politice şi chiar „preferinţe de consumator”.

Vorbind de naţiune ca de o „comunitate ima­ginată”, Breuilly acceptă că „shire courts” au avut un impact asupra conştiinţei naţionale a unor persoane din Anglia anglo-⁠saxonă, dar nu uită să precizeze că era vorba doar de o „extrem de mică elită cuprinzând regele şi oficialii săi”.12 Încercând să susţină această linie de argumentare, Breuilly întreabă: „Dacă naţiunile contau, de ce nu au scris despre ele gânditorii politici?” La această întrebare există patru răspunsuri posibile: 1. scritorii medievali nu au scris nimic despre acest subiect în ciuda importanţei sale; 2. istoricii moderni ai gândirii politice nu au dat atenţie la ceea ce au scris medievalii pe această temă; 3. existenţa naţiunilor era de la sine înţeleasă pentru gândirea politică medievală astfel încât nimeni nu a simţit nevoia să scrie despre acest subiect la modul explicit; 4. naţiunea nu juca nici un rol în gândirea medievală. Invocând „lama lui Occam”, Breuilly a ales cel de al patrulea răspuns. Şi totuşi medievista Susan Reynolds a susţinut exact contrariul. În opinia lui Reynolds, legătura dintre statul medieval şi naţiune era făcută de tradiţie. Guvernarea era bazată pe tradiţie, şi tradiţia „implică o comunitate care o sedimentează şi urmează”: „Kingdoms were perceived as belonging not just to their kings but to the communities of their peoples […] All government rested, in both theory and practice, on the advice and consent of its greater subjects, who were supposed to represent the rest. Government came in layers […], but at every level units of government were perceived as communities bound by custom and mutual obligations.”13

În cuvintele lui Stephen J. Harris, „medievalii nu imaginau comunităţi, ci şi le explicau”, şi acesta e motivul pentru care opera lui Anderson nu a reuşit să explice miturile de origine ale Europei medievale timpurii.14 Diferitele mituri ale originilor – mitul troian sau genealogiile biblice altoite naţionalist – împreună cu istoria misiunilor evanghelizatoare ale Sfinţilor Sava, Patrick sau Denis au ajutat la delimitarea regatelor ca unităţi naturale sau geografice astfel încât „Europa medievală pare să fi conceput regatele drept cea mai înaltă şi mai importantă unitate de guvernământ”.15 În spirit cu adevărat revizionist, Reynold a argumentat că vechea idee „de manual” a imperiului universal trebuie să fie coborâtă la statutul de simplă unealtă polemică în lupta dintre papi şi împăraţi, „never a serious threat to the supremacy of kings as the archetype of rulers and kingdoms as the archetypes of political communities.”16 La acelaşi nivel trebuie coborâtă şi cealaltă idee de manual şcolar expirat, cea a „loialităţilor medievale care ar fi fost exclusiv locale şi fragmentate de feudalism”, pe care Reynolds o combate în numele a ceea ce A. B. White numea „self-⁠government at the king’s command.”17

Breuilly consideră că nu putem trece cu vederea că „au existat uzanţe timpurii ale termenilor naţionali, etnografici şi politici”, dar că aceştia aveau importanţă limitată pentru proiectele politice, definite ca „a câştiga ori a folosi puterea”. Primul înţeles al ideii naţionale premoderne a fost cel etnografic: însemna contrastul dintre „civilizat şi barbar”.18 Înţelesul politic cuprindea autodescrierea elitelor de la curte, a parlamentelor (adunărilor de stări) şi a clerului drept „naţiunea politică”: „The modern and enduring transformation of the national idea into one of a ‘whole society’ understood not as an ethnographic category but as political actor was usually the work of political opposition. This involved detaching the national idea from dominant institutions. This new idea combined national labeling with demands for reformed political institutions.”19 Relaţia dintre înţelesul premodern al termenilor naţionali şi naţionalismul modern e, crede Breuilly, cea dintre materialele de construcţie şi arhitectură: materialele limitează „scala posibilelor clădiri”, dar nu determină „exact modelul clădirilor ce se vor construi”.20 Dar poate că analogia nu e întrutotul potrivită. Un mai fidel termen de comparaţie ar fi poate cel al unui model cultural, al unui arhetip, al unei anumite proto-⁠identităţi de felul celor descrise de Anthony D. Smith. Abordarea lui Breuilly seamănă celei a lui Hobsbawm, pentru care elementele naţionale premoderne sunt doar o „trusă” din care ideologii moderni şi actorii politici au selectat şi folosit doar anumite elemente, după bunul plac.21

Esenţa statică şi tautologică a abordării moderniste a naţiunii, naţionalismului şi statelor-naţiuni e poate cel mai bine evidenţiată de afirmaţia lui Hobsbawm referitoare la faptul că: „În sensul lui modern şi în esenţă politic conceptul de naţiune e foarte recent din punct de vedere istoric”.22 Moderniştii au început prin a susţine precedenţa naţionalismului asupra naţiunii. Naţiunile au fost create de naţionalism, adică de încercarea de a împerechea o naţiune cu un corp statal, de a prelungi pretinsa unitate spirituală a naţiunii în unitatea politico-⁠geografică a statului. Pentru modernişti, naţionalismul a trebuit astfel studiat ca parte a istoriei ideilor. Acest lucru a însemnat că naţionalismul a fost tratat ca esenţial „artificial”, ba chiar contrafăcut. Conştiinţa naţională premodernă, naţionalismul şi statele naţiuni ar fi existat astfel numai în formă fragmentară, diluată, rudimentară sau discontinuă şi ar fi fost aduse la lumină şi reambalate pentru consum popular doar de istoriografiile naţionale inspirate de naţionalismul programatic al statului naţional. Negând orice deosebire între „naţionalismul cultural şi cel politic” şi accentuând rolul unificator, omogen şi omogenizator al naţiunii/naţionalismului, moderniştii transformă o forţă verticală precum naţionalismul într-⁠una orizontală. Şi aceasta doar pentru a o adapta interpretării marxiste a istoriei pentru care noţiuni orizontale precum „clasele” sunt mai importante decât concepte verticale precum „naţiunile”.23

Breuilly a argumentat că naţionalismul trebuie văzut în primul rând în termeni ideologici pentru că a-⁠l concepe în termeni de etnicitate înseamnă a sucomba „ispitei sociologice” denunţate de Elie Kedourie, adică pericolului de a nu realiza că „political ideas and related actions possess an autonomy which cannot be reduced to an expression or manipulation of some pre-⁠existing sentiment, interest or dilemma”.24 Breuily – pe urmele lui Kedourie şi al întregii şcoli de istorie politică engleză adeptă a lui „pure politics in absolute space” (apud Dale Van Kley) – pare a refuza să facă pasul spre reducţionismul marxist al naţionalismului la interese de clasă. Dar mai vechea sa idee conform căreia „naţionalismul îşi are rădăcinile în soluţiile intelectuale ale problemei moderne a relaţiilor dintre stat şi societate”25 nu e diferită de cele ale lui Gellner, Hobsbawm, Anderson sau ale oricărui alt teoretician modernist. Toate acestea, fie marxiste, fie weberiene, postulează că „naţionalismul a apărut ca un mod de a rezolva o criză de legitimitate decurgând din decăderea vechilor forme de autoritate”.26

Când perenialiştii aduc la lumină sentimente naţionaliste şi o conştiinţă naţională precedente epocii moderne, moderniştii răspund că epoca premodernă nu a avut instituţiile care să asigure omogenitatea şi perpetuarea acelor sentimente. Şi chiar dacă au existat instituţii naţionale – cum ar fi monarhia, adunările de stări/parlamentele sau bisericile –, nu ştim dacă erau percepute ca „naţionale” de trăitorii acelor vremuri. Conform moderniştilor, acestea erau instituţii şi idei de elită, fără puterea de a crea o „sferă publică”, o comuniune în numele sentimentului naţional. Când perenialiştii argumentează că depunerea de jurăminte de loialitate, înfăptuirea de lucrări publice, literatura vernaculară, sărbătorile, pelerinajele şi tradiţiile au permis diseminarea ideilor şi înfiriparea de solidarităţi naţionale, moderniştii obiectează că ele nu aveau intensitatea sentimentelor naţionale moderne, a propagandei naţionale sponsorizate de stat, uniformitatea legislaţiei sancţionate de stat şi precisa delimitare a graniţelor şi cetăţeniei statelor naţionale moderne.

Ajunşi în acest punct se cuvine să ne întrebăm dacă nu cumva conceptul modern de „naţiune” e victima unei simplificări care îl face să pară mai precis şi mai omogen decât e el în realitate. Mai întâi trebuie să ne întrebăm cât de lungă a fost epoca naţiunilor? Dacă criteriile care trebuie respectate pentru a fi inclus în selectul club al statelor naţionale, aşa cum sunt ele descrise de modernişti, sunt atât de greu de îndeplinit, avem oare cu adevărat naţiune/ naţionalism/ state-⁠naţiuni moderne? De exemplu, în cazul în care căutăm, cu Smith, cetăţeni care să aibă „drepturi şi datorii egale” în cadrul naţiunii27 există vreo naţiune în secolul XIX, când femeile nu aveau dreptul de a vota (în Franţa până după al doilea război mondial), când în unele părţi ale Europei era încă sufragiu censitar (în Franţa până în 1848, în România până în 1923), sau când în S.U.A. încă mai existau sclavi? Sunt alegerile manipulate de mass-⁠media, sau legile rezultate din târguieli şi bacşişuri parlamentare mai democratice sau mai reprezentative decât legile bazate pe cutume sau pe jurisprudenţă („common law”)? Democratizarea vieţii politice în secolele XIX şi XX s-⁠a datorat numai în parte idealului naţional-⁠democratic, în parte el datorându-⁠se mişcărilor (de la sufragete la sindicate) care au făcut politica interesului specific, şi mai puţin pe cea a interesului naţional, prelungind astfel în modernitate politica privilegiilor medievale. Aşadar procesul democratic nu a mers mână în mână cu o aşa-⁠zisă cultură naţională unitară. Din contra, consensul cultural a devenit din ce în ce mai fragmentat, o mare parte a istoriei moderne şi contemporane fiind una de schisme ideologic-religioase, facţionalism politic, tensiuni sociale sau de clasă, anarhism intelectual şi uriaşe diferenţe între culturile diferitelor straturi ale populaţiei. Un nobil feudal avea poate mai multe în comun cu ţăranii săi decât un PDG/CEO are cu subordonaţii săi.

Trebuie să aplicăm şi naţiunii moderne şi celei premoderne aceleaşi criterii de judecată. Nu putem să despicăm cu grijă în patru înţelesul naţiunii premoderne doar pentru a îngrămădi laolaltă într-⁠un presupus „tot unitar” naţiunea modernă. De exemplu, după cum a arătat Peter Sahlins, folosirea unui dialect nu înseamnă respingerea naţionalităţii, aşa cum presupunea Eugen Weber. Modul în care a zugrăvit societăţile medievale Ernst Gellner, care accentua adânca separaţie dintre conducători şi supuşi în Evul Mediu, e acum recunoscut ca fiind „primitiv până la caricatură”, după cum au arătat Len Scales şi Oliver Zimmer: „A broad, numerous – though not necessary wealthy or well-⁠connected – stratum of secular arms-⁠bearers appears to have been prominent in sustaining notions and sentiments of political solidarity […] The political culture of the Middle Ages, it is now clear, was in general more participatory, less apt to exclude people on principle, than Gellner’s view suggests.”28

Grăbind moartea naţiunilor de dragul edificiilor supranaţionale se uită că principalii protagonişti ai Primului Război Mondial au fost imperii sau naţiuni imperiale (Anglia, Franţa, Rusia, Germania şi Austro-⁠Ungaria). Care a fost relaţia dintre naţionalism şi imperiu, în ce măsură sunt noţiuni complementare, şi în ce măsură au ideologii, rădăcini şi scopuri diferite? Dacă Primul Război Mondial a avut drept rezultat crearea multor state naţionale în Estul Europei, al Doilea Război Mondial poate fi văzut şi ca un război ideologic/religios, nu numai ca unul naţionalist. Dacă luăm în consideraţie experienţa colonială pe care Hannah Arendt şi Isabel Hull o consideră esenţială pentru întreaga oroare militară a Războiului European de 30 de ani (1914-⁠1945), vedem că a contrasta imaginea unor paşnice, multiculturale şi civilizate imperii cu cea a unor naţiuni însetate de sânge nevinovat nu e tocmai o poziţie realistă.

Aş vrea să închei cu o ipoteză. Poate că naţiunea nu e una dintre primele creaţii ale lumii moderne, ci ariergarda lumii vechi. Poate că naţiunea nu a înlocuit Biserica, ci doar a supravieţuit refluxului social-⁠instituţional al acesteia. Globalizarea economică, migraţiile de masă, internaţionalismul politico-⁠economic sau supranaţionalismul (de la Liga Naţiunilor la UE şi ONU) şi mişcările regionalist-⁠separatiste au deteriorat mult suveranitatea şi teritoriile statelor naţionale în ultimii nouăzeci de ani. Dacă momentul naţiunii în istorie e doar o sclipire de un secol, 1850-⁠1950, atunci poate că ar fi mai rezonabil să ne gândim la ea în termeni de „persistenţă”. În orice caz, după cum a scris Gregory Jusdanis: „Laudele ecumenismului au fost întptdeauna cântate de […] biruitori, fie ei Alexandru, Augustus, Constantin, Mahomed Cuceritorul, Napoleon, Coca-⁠Cola, sau NATO […]. Naţiunile continuă să slujească drept unul din locurile de rezistenţă împotriva acestor sisteme universale”.29

Note:
1. Deşi cazul Irlandei ne e la îndemână ca exemplu de catolicism popular altoit naţionalist, interesant şi caracteristic e rolul pe care l-⁠a jucat şi îl joacă în continuare Biserica Romano-⁠Catolică în edificarea UE şi în descurajarea reacţiilor localist-⁠naţionaliste împotriva centralizării europene şi ecumenismului. Dacă naţionalismul uneşte stânga populistă cu dreapta populistă, antinaţionalismul uneşte dreapta catolic-intelectuală de tip Kuehnelt-Leddihn, Drieu La Rochelle sau John Lukacs, cu stânga deconstrucţionistă, antirealistă şi antipatriarhală. Între imperialismul religios-⁠economic şi anarhia feudală a minorităţilor, autocefalia naţiunilor pare tot mai fragilă.
2. Vezi Beaune, The Birth of an Ideology, 298-⁠309.
3. Beaune, The Birth of an Ideology, 312.
4. Beaune, The Birth of an Ideology, 314.
5. Beaune, The Birth of an Ideology, 321-⁠325
6. Vezi John Breuilly, “Changes in the political uses of the nation: continuity or discontinuity?”, în Power and the Nation in European History, 67-⁠101.
7. Breuilly, Power and the Nation in European History, 69.
8. Breuilly, Power and the Nation in European History, 67.
9. Breuily, Power and the Nation in European History, 69.
10. Breuilly, Power and the Nation in European History, 73.
11. Vezi Robert Darnton, “How to Read a Book”, New York Review of Books, 6 June 1996, 52.
12. Breuilly, Power and the Nation in European History, 74.
13. Reynolds, Power and the Nation in European History, 57. Vezi şi Susan Reynolds, “Medieval Origines Gentium and the Community of the Realm”, în Ideas and Solidarities of the Medieval Laity: England and Western Europe, Aldershot, Ashgate, 1995, 375-⁠391.
14. Stephen J. Harris, Race and Ethnicity in Anglo-⁠Saxon Literature, New York and London, Routledge, 2003, 39.
15. Reynolds, Power and the Nation in European History, 56.
16. Reynolds, Power and the Nation in European History, 56
17. Reynolds, Power and the Nation in European History, 56-⁠57. Vezi şi Susan Reynolds, Kingdoms and Communities in Western Europe, 900-⁠1300, Oxford, Clarendon Press, 1984, xlv-⁠lxii, 250-⁠261; Susan Reynolds, Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Oxford, Oxford University Press, 1994; Albert W. White, Self Government at the King’s Command, Minneapolis, University of Minnesota Press, 1933.
18. Breuilly, Power and the Nation in European History, 91.
19 Breuilly, Power and the Nation in European History, 92.
20. Breuilly, Power and the Nation in European History, 93.
21. Scales, Zimmer, Power and the Nation in European History, 15.
22. Hobsbawm, Nations and Nationalism Since 1780: Programme, Myth, Reality, Cambridge, Cambridge University Press, 1993, 18.
23. „The ferocity and longevity of nationalism have been a special puzzle to analysts who believe that the most fundamental source of conflict in human society is not a vertical force such as nationality but a horizontal force such as class: ‘Why and how could a concept so remote from the real experience of most human beings as „national patriotism” become such a powerful political force so ‰uickly?’ asked a baffled Marxist (Eric Hobsbwam)”, a scris Tim C. W. Blanning, The Culture of Power and the Power of Culture: Old Regime Europe 1660-⁠1789, Oxford, Oxford University Press, 2002, 15-⁠16.
24. John Breuilly, „Nationalism and the History of Ideas”, în Proceedings of the British Academy, 105, Oxford, Oxford University Press, 2000, 191.
25. Breuilly, Nationalism and the State, 349.
26. Blanning, Culture of Power, 18.
27. Anthony D. Smith, Nationalism,: Theory, Ideology, History, Cambridge, Mass., Polity Press, 2001, 13.
28. Scales, Zimmer, Power and the Nation in European History, 9.
29. Gregory Jusdanis, The Necessary Nation, Princeton and Oxford, Princeton University Press, 2001, pp. 42-⁠43.

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest