Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: O biografie controversată

Adrian Dinu Rachieru: O biografie controversată

Constantin Virgil Gheorghiu câştigă brusc o notorietate mondială odată cu Ora 25, roman cu alură picarescă şi elemente biografice verificabile, dezvoltând tema timpului (o fixaţie a prozatorului)

Născut la 9 / 15 septembrie 1916, la Valea Albă, într-⁠o familie de preoţi (din tată în fiu), Constantin Virgil (Vergiliu) a trăit cu obsesia / mitologia numelui. În Pourqoui m’a-⁠t-⁠on appelé Virgil? (1968) se explică, terorizat de ideea că n-⁠are zi onomastică şi că nu va fi preot. Până la urmă, după liceul militar (la Chişinău, ca elev plătitor) va face şi teologia la Heidelberg, urmând, ne asigura, „calea sfinţeniei”. Dar el, implicat în felurite scandaluri, lansând acuze (Goma, Gh. Zamfir), marginalizat şi invidiat, suspectat de fariseism, procesomanie, oportunism, ipocrizie etc., „jucase rolul sfântului”, preciza caustic Sanda Stolojan; era, într-⁠o societate vlăguită, cu talentul său de „barbar”, un personaj imund, în ochii lui Cioran. Mai degrabă, scriitorul-⁠preot intră pe lista „scriitorilor blestemaţi” (4, I, 639), adversarii parisieni denunţând „falsificările securiste” ale unui romancier „de pripas”, bucurându-⁠se, inexplicabil, de un succes fulminant, „demenţial” (cf. N. Florescu), deşi cartea era „lamentabilă” (cf. Neagu Djuvara). Campania de calomniere fusese deschisă de V. Ierunca (ne încredinţa Eugen Lozovan), cel care oferise redacţiei Le Figaro littéraire volumul (neştiut) Ard malurile Nistrului, stârnind oprobiul. Şi Monica Lovinescu, nemulţumită de suma primită în urma traducerii, necrezând de fapt în valoarea romanului, va blama „delirul lăudătorilor”, văzând în Constantin Virgil Gheorghiu „un personaj demonic”, acuzat – în viesparul diasporei – de toate păcatele: spion, agent dublu, antisemit, comunist, bineînţeles duplicitar, obedient, chiar „agent al tuturor securităţilor” etc. Nici în ţară n-⁠au întârziat reacţiile; ironizat de Ovid S. Crohmălniceanu, semnalând „o greşeală de calcul”, va deveni, sub semnătura lui N. Crainic (Glasul patriei, nr. 3/1964), un caz psihiatric, un „maniac al reclamei” cu fantezie morbidă şi „mitomanie lucrativă”, ignorând „regimul renaşterii româneşti”. Nu vor lipsi acuzele de spionaj, plagiat (Ion Caraion), preluând titlul unui volum semnat de Al. Lungu (1946), impostoriadă, substituţie, confundat fiind cu poetul Romaşcan Virgil Gheorghiu (1928-⁠1977), pianist şi muzicolog, debutant, în 1925, cu placheta Căutările răsăritului, renegată mai apoi. Dacă Ultima oră (1943), ignorând sfatul lui Pompiliu Constantinescu de a amâna publicarea, n-⁠a avut ecoul scontat, răzbunarea a venit cu Ora 25, un succes planetar al unui roman pur şi simplu „prost”, avid de senzaţional, cum se pronunţase Marin Preda. Avem de-⁠a face, evident, cu o biografie încărcată şi controversată, întreţinând un caz „deschis”, cerând lămuriri. Însuşi Constantin Virgil Gheorghiu se grăbise să le ofere, livrând, în seria Memoriilor, explicaţii şi reînviind, ca martor, într-⁠o viaţă tumultoasă, o lume dispărută. Memoriile ar fi, aprecia Alain Peyrefitte, membru al Academiei Franceze, „opera capitală”, după cum România era „bunul său cel mai preţ”. În fond, aflăm peripeţiile picareşti ale unui poet / diplomat român, trăind vremuri de confuzie şi dezordine în anii haosului european; ispitit de libertate, patetic, cu un lirism stânjenitor pe alocuri, căzând în senzaţional, cu pretenţia „exactităţii”, el reconstituie, sub semnul autobiograficului, destinul lui Johann Moritz, eroul său de succes.

Deşi într-⁠un interviu acordat lui Aristide Buhoiu mărturisea că „n-⁠a fost niciodată despărţit de România” (v. Universul românesc, nr. 126/iulie 1990), odată cu actul insurecţional de la 23 August 1944, pe atunci fiind ataşat cultural la Zagreb, recunoştea că „şi-⁠a pierdut patria” (captivă), simţindu-⁠se „în vid”. Şi recomanda, noi fiind geopolitic rău aşezaţi, „strategia orhideelor”. În L’Epreuve de la liberté (Ed. du Rocher, Paris, 1995), al doilea din cele şapte (programate) volume de memorialistică, relatează tocmai întâmplările dramatice prin care au trecut, el şi soţia, după părăsirea Legaţiei, refuzând să se întoarcă în ţară, internaţi în diverse lagăre (la Viena timp de zece luni, ca „diplomaţi dintr-⁠o ţară inamică”, apoi Darmstadt, Nürenberg ca „germanofil”, suspectat de aliaţi), ajungând în august 1948, „clandestinement et à pied”, în Franţa. Un an mai târziu, la recomandarea lui Gabriel Marcel, publică la Plon romanul vieţii sale, început la Heidelberg sub titlul Le Roman de l’heure présente, devenit faimosul La vingt-⁠cinquième heure (Ora 25).

Dar Constantin Virgil Gheorghiu a debutat ca poet, în martie 1937, cu volumul Viaţa de toate zilele a poetului, dorindu-⁠se „poetul lui Hristos şi al României”. Cum proza i se părea „o limbă străină” (5, 361), învăţând arta poetică de la mama (care scria versuri cu un „ciot de creion”), va declara emfatic că va fi poet, împlinind un „dar de sus”, ca şi preoţia. În 1940 va obţine, pentru Caligrafie pe zăpadă, Premiul de poezie al Fundaţiei Regale. Va părăsi, însă, acest destin sublim, deoarece „surghiunul închide poetului gura” (5, 546). Iar mizeriile surghiunului, visând la ecumenicitate (ca Umanism planetar), trec în proza sa şi, desigur, în memorialistică (liricoidală, exaltată), ca imn de slavă închinat soţiei (Laleaua Neagră), Cocutza fiindu-⁠i, după vorba rea a lui Paul Miron, un „fidel ţârcovnic”. S-⁠a risipit iluzia că „regatul natal” ar putea fi salvat de vocea Poetului, cu „o inimă dreaptă şi verticală”; un Antipod, de fapt, făcând totul „pe dos”, cum se explica în Ispita libertăţii. Chiar dacă o mică răutate e strecurată în rândurile lui Cornel Ungureanu, criticul ironizând „literatura matrimonială” (1, 19), trebuie să recunoaştem că rolul jucat de Ecaterina Barbea (adică Laleaua Neagră, „avocata poeţilor”) nu poate fi ignorat. În plus, căsătoria lor, în 1939 – într-⁠o vreme asaltată de temeri, sub iminenţa războiului – a salvat fiorul liric, îndrăgostiţii trăind „rupţi de lume” (5, 496). După ce, secretar la maestrul N. Crevedia, ca tânăr singur, fără venituri, atacat în Buna Vestire, cotidianul Gărzii de Fier, acuzat de plagiat („demascat” de Stagnatu, camaradul fiind aprobat de Radu Gyr), trecut pe la România lui Cezar Petrescu (ratând atentatul de la Breaza) şi, cu recomandarea lui Tudor Arghezi, la Cuvântul, înţelege că avea nevoie, ca antidot al poeziei, de „o cură de realism”. Deşi amicii au ricanat, considerând că, acoperind famelic rubrica faptelor diverse, s-⁠ar preta la „activităţi nedemne”, acest „poet în toată regula” (după aprecierile lui Miron Radu Paraschivescu), cu „sensibilitate delicată” (cf. Perpessicius), s-⁠a dovedit „un reporter de mare talent” (cf. Petre Manoliu). Reporter inflamat, corespondent de război când mutilata hartă a României „sângerează” (5, 515), el va fi prezent în „teritoriile dezrobite”, tipărind, precipitat, volume care, după alte voci, ar găzdui „fraze aberante”, de un antisemitism abject (1, 15). Şi Ard malurile Nistrului (1941), cu prefaţa lui T. Arghezi, Am luptat în Crimeea (1942) sau Cu submarinul la asediul Sevastopolului (1942), prefaţată de Ionel Teodoreanu, au fost considerate cărţi ale serviciilor de propagandă, scriitorul, se înţelege, fiind copios răsplătit.

Literaturizant în reportajele de război, justificativ în Omul care călătorea singur, Constantin Virgil Gheorghiu câştigă brusc o notorietate mondială odată cu Ora 25, roman cu alură picarescă şi elemente biografice verificabile, dezvoltând tema timpului (o fixaţie a prozatorului), declanşând dispute de ecou şi punând faţă în faţă tabere adverse, lansând aprecieri contradictorii şi întreţinând un scandal, molcomit acum, departe, însă, de a fi stins. Romanul prezintă, prin Johann Moritz, un ţăran inocent din Fântâna, trecut prin identităţi succesive, absurdul unor destine, devenite jucării ale maşinăriei birocratice. Credulul Johann (Ion-Iani-Jakob-Ianos-Jean), venit din „emisfera de răsărit”, un Candide (sugera Marian Popa), trece, prin bizareriile sorţii, „din pedeapsă în pedeapsă”, fără a şti ce se întâmplă. Îşi trăieşte calvarul cu filosofia răbdării şi a aşteptării, încrezător în credinţă, acceptând, condamnat la suferinţă, farsele destinului şi tăvălugul nedreptăţilor. Cu nume evreiesc, pare predestinat; poate fi victima ideală fiindcă „numele e de vină”. Şi în final, completând formularul „din 1938 până azi”, cu cei 13 ani de lagăr „scurşi în gol”, la sugestia locotenentului american Mr. Lewis, ordonând Keep smiling!, va mărturisi, resemnat, că „niciun om n-⁠ar fi putut mai mult”. În fond, Johann şi Suzana, nevasta lui, doreau să-⁠şi trăiască natural „viaţa omenească”, în ordinea lumii simple, împiedicaţi de tragediile epocii şi de încurcăturile onomastice, iscate de un şef de jandarmi care, vrând să-⁠i ia nevasta, îl declară evreu, predându-⁠l autorităţilor.

Purtătorul de cuvânt al cărţii, oferind un alt roman în roman este, însă, Traian Korugă, căsătorit cu Nora (Eleonora West). Vieţile protagoniştilor se intersectează în numeroase împrejurări. Tră-indu-⁠şi propriile scenarii (imaginate), profeţiile depresivului Traian sunt, desigur, cele ale lui Constantin Virgil Gheorghiu însuşi, anunţând apocaliptic că suntem în ora „după cea din urmă oră”. Şi sperând că omul european, având de ales „între două închisori”, va fi capabil, totuşi, de o resurecţie metafizică. Romanul lui Traian, neterminat, va fi încheiat de Nora, o femeie lucidă, combătând entuziasmele şi amăgirile lui Mr. Lewis, convins de „civilizarea Pământului” prin elanul voluntarilor, realizând „revoluţia internă”. Or, în societatea tehnică, prin apariţia „noii rase” (a cetăţenilor, citind „numai petiţii”), omul este redus la o singură dimensiune: cea socială. Omul lui Constantin Virgil Gheorghiu, într-⁠un roman alert, de nudism faptic, vidând metaforita, este văzut prin „ochii tehnicii”, încât Johann Moritz, ieşit din lungul calvar, poate conchide la capăt de drum: „n-⁠a fost nimic din cea a fost”.

Dar scrisul reprezintă pentru Constantin Virgil Gheorghiu un act sacru. Încrezător în cuvântul poeţilor, traversând „ceasuri de impas”, el era convins că un scriitor este un îmblânzitor. Debutase ca poet în Bilete de papagal (1937) şi venea dintr-⁠o „copilărie teologică”, având o relaţie specială cu tatăl său (preot), dorind să se facă „sfânt”. Ceea ce ar explica şi mulţimea titlurilor cu caracter religios, de la poemele din Ceasul de rugăciune (1942, aducând imaginea frontului) până la, să zicem, La Vie de Mahomed (1962), La Jeunesse du docteur Luther (1965), La Vie du Patriarche Athénagoras (1969), Christ au Liban (1979) sau Ambrosius din Milan, manuscris (inedit) descoperit în Arhiva BAR de către Ramona Rusu1. Plus bogata listă, aglomerând ficţiuni poliţiste, tulburând morala creştină (ca în Les Immortels d’Agapia, 1964), incursiuni senzaţionaliste în lumea interlopă şi proletară a Bucureştilor (în Perahim, 1961, cu un Maximilian Perahim, zis Baricadă, aruncat în ocnă, dorit ca informator de comisarul-⁠şef Catran) sau La Seconde chance (1952, narând instaurarea regimului comunist), neglijabile strict estetic. Şi atâtea altele. Avem de-⁠a face cu o operă abundentă, inegală, înnecată într-⁠un exotism neguros, „adeseori mult prea tezistă”, cum concluziona Constantin Cubleşan în „escalele” sale (6), taxate drept „parşive” de N. Florescu în Jurnalul literar. Dar cu deschidere spre universal, să recunoaştem, aducând în atenţie spiritul românesc. Cravaşa (La Cravache, 1960), recuperat, în 2014, la editura Crigarius, prin strădaniile lui Cristian Livescu (traducere, prefaţă), vorbeşte despre „arta trădării”, reconstituind ziua „Eliberării”, predând Ţara ocupantului sovietic, părăsind „aliaţii de suflet” (nemţii). Cu aceleaşi exagerări, în ritm alert, cinematografic, vădind tezism, cinism şi schematism; cu necazuri în instanţă, locotenentul Rosetti (vizat fiind Al. Rosetti, cel care „îşi schimbă – conjunctural – cămaşa”) devenind, în următoarea ediţie (prima fiind retrasă), Marcel Fanoti, în urma unui proces intentat de George Rosetti2, cu mari frământări în diaspora noastră, acuzând arivismul feroce al autorului şi abjecţia cărţii (cf. St. Georgescu-Olenin), înjosind neamul.

Cu o Johanna, nevasta lui Tomiţă Apostol, trimisă la moarte, devenită – în cătunul Iarmaroc – „femeia fascistă”. Şi cu o Postfaţă (Pecetea infamiei) în care autorul, „antrenat în durere”, îşi povesteşte existenţa-⁠infern: de la curajul, lăudat de Şerban Cioculescu, scoţând placheta Armand Călinescu, salvat de editorul Emil Ocneanu de ameninţările huliganului Lazăr, anunţând „ora pedepsei”, la povara etichetelor de toate felurile, aplicate într-⁠un „oraş crud” precum Parisul (care, atunci, dicta moda Planetei). Nici La Maison de Petrodava (1961) / Casa de la Petrodava, ulterior sub titlul Caii negri din Carpaţi, adunând poveşti de dragoste pe fundalul amurgului unei lumi (arhaice), măturată de „torentul Istoriei” (revoluţia rusă), nici Condotiera (La Condottiera, 1967), dezvoltând motivul biblic al fratricidului nu scapă de păcatele ştiute ale scrisului lui Constantin Virgil Gheorghiu. Fraţii Acatist, morarul Nicolae şi Teodor / călugărul Teofor (acuzat de crimă, fără vreun interes în această lume) oferă, pe reţeta bătătorită (schematism, tezism), o „bufonadă tragică”, aprecia cu justeţe Constantin Cubleşan.
Dincolo de entuziasmul recuperărilor din primii ani postdecembrişti sau de acuzele revărsate nemilos, abundenta operă (scandaloasă, „cu cheie”, comercială) a lui Constantin Virgil Gheorghiu ar cere / ar merita o corectă contextualizare. Altfel spus, o revenire senină după ce, în iulie 1998, doamna Ecaterina Burbea-⁠Gheorghiu oferise Bibliotecii Academiei Române o consistentă donaţie. Urmând a fi cercetată. Putem spune, alături de Fănuş Băileşteanu (aducând la lumină elemente biografice dintr-⁠o „viaţă misterioasă”), că abia atunci „scriitorul a revenit în Patria sa”. Fiindcă există riscul ca autorul Orei 25 să rămână în memoria posterităţii drept „autorul unei singure cărţi”, de succes eclatant, e drept. Sau cu vorbele lui Pierre de Boisdeffre, citat de Florin Manolescu în masiva sa Enciclopedie, ca prozator al războiului rece, „profetul apocaliptic al Orei 25” (7, 354). Cel „fără ţară”, suspectând că fanariotismul implantat ne-⁠ar condamna la o „distrugere eternă”, cunoscând celebritatea şi acuzat de impostură merită o altă soartă, risipind suspiciunile aruncate pe piaţă „pe auzite”. În fond, scria Marius Miheţ (2, XLV), toată literatura lui Constantin Virgil Gheorghiu poate fi citită prin „filtrul mitului biblic” (condiţia rătăcitorului Iov), întreţinând o nesfârşită controversă. Şi în cazul lui, o „moştenire apăsătoare” – constatase Laszlo Alexandru, analizând „minciuna polifonică” Vintilă Horia (8, 9) – se dovedeşte „greu gestionabilă”.

NOTE

Cornel Ungureanu, La Vest de Eden, vol. II, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
C. Virgil Gheorghiu, Ora 25, Studiu introductiv de Marius Miheţ; Prefaţă la prima ediţie de Gabriel Marcel, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016.
Radu Ciobotea, Constantin Virgil Gheorghiu şi romanul imbecililor, în Scriptor, nr. 1-⁠2/2017, Anul III.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Volumul I, II, Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, 2009, Bucureşti.
Virgil Gheorghiu, Memorii (Martorul Orei 25). Traducere de Sanda Mihăescu-⁠Cîrsteanu, Editura Gramar, Bucureşti, 1999.
Constantin Cubleşan, Escale în croazieră, Editura Grinta, Cluj-⁠Napoca, 2011.
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc (1945-⁠1989), Ediţia a doua revizuită şi adăugită, Editura Compania, 2010, Bucureşti.
Laszlo Alexandru, Vintilă Horia: Ce-⁠a fost şi ce se zice azi (I), în Tribuna, nr. 124/1-⁠15 noiembrie 2007.

1. În studiul său monografic (o teză de doctorat nepublicată), Ramona Rusu analizează / reevaluează traiectoriile halucinante ale ilustrului autor, cu o viaţă tumultuoasă, propulsat nemeritat (zic unii), slujind zelos mecanismele succesuale de piaţă şi cultivând stăruitor bunăvoinţa „stăpânilor” / comanditarilor, dezgropând articole din publicistica vremii, cercetând arhiva BAR, contribuind la risipirea unor confuzii care au făcut carieră. Ea ne propunea, lângă câteva inedite (acribios comentate), integrala Constantin Virgil Gheorghiu, oferind premisele unor necesare corecţii exegetice, recalibrând statura unui scriitor aprig controversat, acumulând atâtea opinii „în conflict”, de neîmpăcat într-⁠o posteritate, şi ea, tumultuoasă; fie gonflându-⁠l, fie ignorându-⁠l (cazul Istoriilor lui N. Manolescu şi Alex Ştefănescu).

2. Să amintim că George Rosetti tradusese în franceză Ard malurile Nistrului, carte prin care V. Ierunca, sub acuza impostoriadei, a declanşat scandalul antisemitismului. Astfel, „afacerea” Gheorghiu, dezbătută vitriolant în presa comunistă franceză a acelor ani, anunţa – prin semnătura lui Jean Sénard (Le Figaro Littéraire, 10 ianuarie 1953) – că pentru Constantin Virgil Gheorghiu a sunat „ora adevărului” („l’Heure de la Vérité”).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest