Contemporanul » Polemice » Gelu Negrea: Lupta cu simbolurile

Gelu Negrea: Lupta cu simbolurile

Într-⁠o ţară ca afară – Polonia, ca să nu mergem cu exemplele prea departe, că obosim, naibii, mai ales pe autostrăzile noastre ima­ginare… –, într-⁠o astfel de ţară, posesoare de clasă politică europeană, prevăzută cu reflexe funcţionale normale, ar bântui în aceste zile valuri nesfârşite de sinucideri – colective sau individuale, de la caz la situaţie. În eterna şi fascinanta Românie însă nu adie nici un vânticel suicidar, şi 3-Gelu-Negreanici o crenguţă de stejar rugbistic nu tremură a asumare de culpă. Clasa noastră politică este tare ca o stâncă (tot rimează cu româncă!…), nu se lasă intimidată de mărunţişuri statistice şi nu e nici în pericol de a-⁠i plesni de ruşine partea de epidermă întinsă pe zona facială numită popular obraz. Cât despre chestia cu sinuciderea, luaţi-⁠o ca pe-⁠o glumă la fel de proastă ca şi întâmplarea că nişte inşi care au lipsit permanent de la lecţia de bun simţ civic se folosesc în mod fraudulos atât de apelativele „om” sau „politic”, cât şi de amândouă grupate într-⁠o sintagmă. Păi, ce fel de om politic este acela care vede negru pe alb într-⁠un sondaj de opinie recent că doar 0,3% din populaţia ţării noastre aproape capitaliste are foarte multă încredere în partidele din care ei fac parte, iar 6% are multă, dar nu-⁠şi pune ştreangul de gât!? Răspuns: un om politic român! El şi numai el poate supravieţui cu seninătate veştii că aproximativ 75% dintre repondenţii la sondajul I.R.E.S. amintit au despre partidele politice autohtone o părere proastă şi foarte proastă. Ba, încă mai mult: că, în proporţie covârşitoare, cetăţenii patriei mioritice, când aud sintagma „partid politic” se gândesc automat la felurite duioşii şi vorbe de duh precum: hoţie, furt, escrocherie, mită, corupţie, minciună, prostie, nemernicie, dezastru şi altele din acelaşi registru stilistic. Din păcate, nimeni nu se simte vizat personal, fiindcă trăim în ţara lui „nici usturoi n-⁠am mâncat, nici Colgate-⁠ul nu-⁠i interzis”. Şi uite-⁠aşa, tilip-⁠tilip, din aproape în aproape, din compromis în compromis şi din nesimţire în catastrofă etică ne trezim că 52% din populaţia care în decembrie ’89 număra între 25 şi 42 de ani (ştiind, care va să zică, şi cu ce se mânca soia ceauşistă, şi cu ce se îngurgitează pelteaua tehno-⁠democratică) consideră că Partidul Comunist a fost mai bun decât sunt partidele actuale şi, la nevoie, ar vota în favoarea lui. Să mai adaug că 40% din tineretul ţării nepreschimbat în diasporă consideră PCR-⁠ul superior partidelor de astăzi, iar 43% ar vota cu Nicolae Ceauşescu personal? Adaug doar aşa, pentru ca tabloul dezastrului politic în care ne scăldăm cu voluptate masochistă să fie mai sugestiv şi mai cuprinzător.

Cum se întâmplă oare că pluripartidismul românesc pierde la puncte şi la golaveraj disputa cu hulitul partid unic care a edificat prin zonă comunismul, decretat de cuplul de aur al politologiei planetare Traian Băsescu – Vladimir Tismăneanu, drept ilegitim şi criminal? Este o întrebare gravă, care merită, cred, osteneala unui răspuns pe care îl voi încerca în numărul viitor al Contemporanului.

*

Mai ţineţi minte persoana care răspunde oricând la numele Cristina Guseth, dar s-⁠a dovedit incapabilă să răspundă la o singură întrebare atunci când a fost audiată într-⁠o comisie parlamentară în calitate de nominalizată la funcţia de ministru al Justiţiei în cabinetul Cioloş? Dacă da, vă priveşte: trăim într-⁠o ţară democratică, unde fiecare este liber să-⁠şi bată joc cum pofteşte de propria memorie. Dacă nu, revista Dilema veche nr. 360/17-⁠23 martie 2016 o readuce în spaţiul public printr-⁠un interviu realizat de Stela Giurgeanu. Despre ce? Mai contează?! După prestaţia intelectuală jalnică de care am amintit, doamna Guseth ar fi trebuit să demisioneze din funcţia de directoare a Freedom House România, să se retragă la mănăstirea dintr-⁠un lemn, să-⁠şi reteze limba – orice, numai să nu etaleze tupeul piramidal de a mai apărea în agora măcar un cincinal, fie el şi de patru ani şi jumătate!

Gestul Cristinei Guseth de a da ochii săi inteligenţi şi senini (vezi foto Dilema veche, pag.21) cu publicul mi-⁠a readus brutal în memorie repetatele apariţii la TV a Sulfinei Barbu imediat după ce, candidând din partea PDL la Primăria Sectorului 4, obţinuse de zece ori mai puţine voturi decât Piedone – respectiv, 8% faţă de peste 80% ale acestuia. Cu ce treburi se îndeletnicea Sulfina Barbu pe la televizor? Evident, dădea lecţii de politologie şi morală naţiunii.

E clar: cuvântul „ruşine” nu e de origine daco-⁠română!

*

De 26 de ani, printre fixurile care marchează spaţiul public românesc, desenându-⁠i pasager geometria, se numără şi nevralgica problemă a arhitecturii Bucureştilor. Periodic, sunt puse pe tapet vreo câteva chestii care ar trebui, probabil, să ne sfâşie tuturor nopţile cu coşmaruri şi conştiinţele cu remuşcări. Când vine vorba despre două dintre ele (şi vine des…), discursul cetăţenilor de bine, care veghează la nemiloasa propăşire prin cultură a neamului şi la imaculata sa compoziţie ideologică, dobândeşte tonuri grave şi acute.

Prima este, of course, chestiunea gigantismului copleşitor, stilisticii inadecvate şi, în general, aberantei prezenţe pe imaculatul pământ strămoşesc a clădirii Palatului Parlamentului, fostă Casa Poporului, fostă Casa lui Ceauşescu… Onest vorbind, treaba cu gigantismul şi cu stilistica reprezintă mai degrabă argumente colaterale în discuţie. Nu în virtutea lor s-⁠au auzit timp de câţiva ani după ’90 voci isteroide care cereau nici mai mult nici mai puţin decât demolarea celei mai mari construcţii civile ridicate vreodată pe mapamond. Nu, motivaţia de fond ţinea de anticomunismul necruţător cu care câţiva dintre compatrioţii noştri se simţeau nu datori, ci obligaţi, pur şi simplu, în numele rezistenţei naţionale prin cultura eliminării. Oameni care, până atunci, lăsaseră întemeiat impresia de persoane serioase, prevăzute cu material gânditor de calitate la mansardă îşi pierduseră subit uzul raţiunii practice, reclamând cu globii oculari plecaţi la plimbare prin cartier dinamitarea odioasei şi sinistrei expresii a ceauşismului arhitectonic, ilegitim şi criminal! A fost unul dintre momentele de vârf ale luptei cu simbolurile a intelectualităţii autohtone, aripa demolator-⁠europeană. Noroc că pe meleagurile fascinantei Românii nu doar minunile ţin maxim trei zile, ci şi radicalismele, reformele, revoluţiile, deciziile istorice cardinale şi celelalte fundamentalisme etnice. Astfel, şansa şi hazardul au salvat de la dezlănţuitul jihadism ideologic dâmboviţean ceea ce a devenit, în scurt timp, cel mai atractiv obiectiv turistic local precum şi un veritabil brand imagistic al Capitalei.

Mai recent, stârneşte valuri lucrarea monumentală a lui Mihai Buculei, Aripi. Monumentală în sens dimensional, în primul rând. Dar nu numai în primul, ci şi în al doilea, al treilea şi următoarele. Asta pentru că în primul, al doilea şi al enşpelea rând, rostul esenţial al Aripilor este să acopere faţada Casei Presei Libere, fostă Casa Scânteii. (Pentru cine a uitat, Scânteia era titlul oficiosului de presă al Partidului Comunist Român, fost Partidul Muncitoresc Român, fost…). Ce are atât de oribil faţada imobilului amintit încât să merite 25 de ani de reflecţie apropo de cine sau ce trebuie să-⁠i ia locul lui Lenin pe soclul rămas intact după ce fizicul de granit al lui Vladimir Ilici a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei dintr-⁠un cartier bucureştean, dar, în egală măsură (ba chiar mai presus de asta!), ce anume ar putea să acopere cu succes fundalul arhitectural oferit privitorilor dinspre marea intersecţie?! Nimic altceva, în afara faptului de neiertat că este copia fidelă a Universităţii Lomonosov din Moscova (sau, mă rog, a Hotelului Leningrad), iar faptul acesta reprezintă o sfidare şi un ultraj la adresa sentimentelor rusofobe ale românului verde şi anticomunist. Contează puţin spre deloc că, de fapt, lucrurile sunt ceva mai complexe şi mai nuanţate cu această Casa Scânteii ridicată – îşi mai aminteşte cineva? – nu din banii statului comunist, ci din subscripţie publică.

În primul rând, varianta românească a Universităţii Lomonosov nu este copia ei fidelă (asta s-⁠ar putea spune, mai degrabă, despre Casa de Cultură din Varşovia, ridicată după acelaşi model). Diferenţa esenţială constă în raportul dimensional net diferit dintre verticala şi orizontala construcţiei: 1/2,5 la original, 1/5 la duplicatul românesc. Expandarea pe orizontală a colosului ridicat în 1956 la margine de Bucureşti (atenţie: nu în centrul Capitalei şi fără sacrificarea vreunui eşantion de arhitectură tradiţională – aveau şi bestiile bolşevice limitele lor!) schimbă oarecum perspectiva şi impresia de ansamblu pe care o transmite privitorului. Poate şi pentru că, în plus, cea mai înaltă clădire din Bucureşti de până în 2007 pare a fi fost inspirată pe ici, pe colo şi din arhitectura mânăstirilor autohtone (Curtea de Argeş, Horezu, Cozia…), de unde a împrumutat şiragurile de coloane de la baza tronsoanelor joase din lateralele corpului central precum şi ferestruicile dreptunghiulare săpate în zid (aşa numita „ocniţă”) care urcă de la primul până la ultimul etaj al corpului central. După alte lucrări de specialitate, cele patru turnuri care limitează ansamblul în exterior sunt, aşijderea, preluate din arhitectura unor mânăstiri româneşti – respectiv, Dragomirna şi Suceviţa. Sunt detalii care ar trebui măcar să atenueze cât de cât impactul psihologic negativ exercitat de sursa indezirabilă dacă de o receptare ataraxică şi echilibrată nu suntem, pare-⁠se, în stare a fi capabili. Şi nu suntem, nu fiindcă n-⁠avem organ în materie, ci pentru că ne aflăm într-⁠o relaţie contondentă cu noi înşine. Mai exact, cu o coordonată decisivă a sinelui nostru social: trecutul. Pentru că, boieri dumneavoastră, la pârdalnicul trecut vroiam eu să ajung.

Ceea ce defineşte legătura noastră cu această dimensiune nebuloasă a propriei fiinţe este sentimentalismul şi visceralitatea. Nici una dintre ele nu rimează cu inteligenţa, cu raţiunea pură, corectitudinea premiselor, echilibrul judecăţii, seninătatea gândului sau cu altele asemenea. La noi, şi istoria mare, şi mica istorie individuală care se numeşte biografie ori viaţă sunt cantonate în extremism cromatic: sau alb, şi roz, şi pur sau dimpotrivă. Aurea mediocritas, de care anticii erau atât de mândri, nu există. Ori nu încape în ecuaţia relaţiei cu trecutul. Numai că dacă preferinţa pentru albul triumfal(ist) al unor momente sau segmente de viaţă ori de istorie poate fi de înţeles fiindcă este ridicătoare de moral şi generatoare de optimism, impulsul contrar este măcar nedumeritor, dacă nu de-⁠a dreptul stupefiant. Din mai multe motive, primul fiind acela că îmbracă adesea forme aberante, străine de natura umană.

O astfel de formă este, de exemplu, delimitarea crâncenă, distanţarea împinsă până la ură. Imediat după Revoluţia din decembrie ’89, voci care nu aparţineau nici pe departe unor paria intelectuali clamau cu aplomb, complementar aruncării în aer a Palatului Parlamentului, imperativul excluderii din istoria naţională a acelor patru decenii şi ceva de dictatură comunistă. E adevărat, ceva mai dificilă se vădea operaţiunea de cursivizare a istoriei pe zona jumătăţii secunde a secolului douăzeci. OK, scoţi comunismul din aritmetica devenirii, dar cu ce realitate selectiv parfumată legi democraţia postdecembristă? Cu o altă dictatură, a mareşalului Antonescu? Nasol. Sari şi peste asta şi dai de alta: aceea legionară. Din lac în puţ.

O eludezi şi pe ea – oricum, a durat puţin şi poate fi ignorată. Mai întinzi oarece coarda hiatusului neconvenabil şi din puţ nimereşti în prăpastia graţios poleită cultural a dictaturii carliste. Ce facem? O aruncăm şi pe dânsa în vidanja unei istorii asumate pe sărite? Ne dispensăm zglobii de şaizeci de ani existenţă socială doar pentru că, din motive pasagere (ideologia este un astfel de motiv), am ajuns să dispreţuim sau să urâm parte din ceea ce am trăit? E ca şi cum am fi suferit (nevinovaţi, eventual) o detenţie de câţiva ani şi decretăm voluntarist că eliminăm acei câţiva ani din viaţa noastră. Bine, încalte, că nu ne declarăm şi mai tineri cu anii respectivi: dacă, periodic, am arunca în neant, ca pe un lest deranjant, hălci din felurite vârste neconvenabile, scăzându-⁠le din etatea reală, am putea-⁠o lua mereu de la capăt într-⁠o eternă veselie filogenetică. Absurd şi penibil!

Francezii nu şi-⁠au pus niciodată, din câte ştiu, problema demolării palatului Versailles pentru motivul stupid că a fost înălţat în plin absolutism monarhic, iar urmaşii galilor sunt, de vreo două sute şi mai bine de ani încoace, republicani convinşi. Nici măcar ruşii nu şi-⁠au propus să ascundă faţada cine ştie cărui palat al ţarilor cu jerbe de stele în cinci colţuri roşii, unul mai sovietic decât altul. Doar noi ne încăpăţânăm în sterpe exerciţii de schizofrenie istorică, vrând să credem că luminile iluzoriului interbelic pot şi trebuie să acopere numaidecât tenebrele celor patru dictaturi care i-⁠au succedat.

Coabitarea în regim sentimental exclusiv cu inefabilul din noi înşine, ca şi delimitarea de segmente dezagreabile din propriul trecut reprezintă atitudini la fel de nătângi şi de nefolositoare. Împotriva a ceea ce s-⁠a întâmplat şi există, deja, nici măcar Dumnezeu însuşi nu mai are vreo putere!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest