Contemporanul » Poemul lunii » Din romanul în versuri Geniul inimii de Aura Christi

Din romanul în versuri Geniul inimii de Aura Christi

Departe

Înaintezi
prin lumina pâcloasă
a târzielor după-amiezi.
Departe e iadul
şi raiul departe.
Înţelegi că nu mai înţelegi
nimic pe acest ţărm străin,
unde ai fost adus
fără să ţi se spună
decât târziu,
când nu se mai putea
face nimic. Aici nu e
nici viaţă, nici moarte.
Nimic nu depinde de tine.
Asculţi. Surâzi sfâşiat
şi faci ceea ce ţi se spune.
De cer murmurul cuiva
străin te desparte.

Departe e binele.
Şi răul – departe;
totuşi, mereu la pândă,
îl vezi surâzând inventiv
la orizontul sagace,
printre mesteceni,
întâmplări şi oameni,
toropiţi de aşteptarea
sfântă, prea vie,
cu ochii la cer.
E aproape vară
în lumina
departe de a fi blândă.
Soarele arde
disperat şi senin.
Zarurile-au fost aruncate.
Căzut pe gânduri,
amurgul urcă
prin tine,
ca marea –
prin valul stingher,
ca sângele divin –
prin acelaşi mister
îngânat de cel
care ştie.

Respiri

Respiri şi te miri
că respiri.
Doar clepsidra ştie:
totul durează
cât ai clipi din gene
înainte s-adormi târziu
şi să murmuri:
Cel ce eşti purtat
de heruvimi şi
lăudat de serafimi,
slavă Ţie!
Marea noapte ştie:
Te iubesc, Doamne,
mai mult decât iubesc
viaţa. Ştiu, n-am decât
un singur drept:
să mulţumesc.
Eu însămi să fiu
sub aripa nu se ştie cui,
în raza aceloraşi
ochi enormi
din umbra nimănui,
unde se joacă
acelaşi copil născut
din sânge divin,
din duh, nu din lut,
în surâsul unui miracol
de două mii de ani
găsit şi pierdut,
găsit şi pierdut…

Lecţia de libertate

Sfinţi trişti, cu aure negre,
ciuruiţi de gloanţe, sudalme,
transformaţi în paznici ai grânelor,
apoi în paznici ai armelor şi soldaţilor;
trataţi cu evlavie de păsări şi câini,
sfinţi trecuţi prin furcile caudine,
nefiresc de senini, apropiaţi şi străini…

Învăluiţi în aburul unui surâs
abia înţeles, admiraţi în tăcere,
strânşi unii în alţii, ca sufletul în suspin,
ca valul crescut din miezul altui val,
care ezită să-şi tragă răcoarea
din văzduh, din vulturi, din mal…

Sfinţi stinşi aproape, cu privirile arzând,
cu aripile lipite de trupul firav, apărat
de zale, una din aceste aripi mi-a ţinut
de cald, mi-a fost cer, pe urmă pământ,
în timp ce în curtea sfintei ctitorii
l-am urmărit în tăcere pe Iisus
ceva de neînţeles pe nisip desenând…

Sfinţi negri, cu rădăcina pierdută
în negura unui aproape uitat mit,
care spune că tristeţea e cerul
condorilor, speranţa e aerul
respirat de statuile de granit.

Sfinţi cu aura neagră

Tăcere în toate. Se-abate încet
liniştea peste culmi şi coame line
de dealuri şi ziduri şi nouri… Cine
trece prin foc, sabie, cer, e profet

sau ceea ce buimac numim rătăcit,
ferindu-ne privirile temător…
Aici de secole învie şi mor
aceiaşi sfinţi surpaţi în taină şi mit.

Sfinţi cu aure negre, de departe
veniţi, în câteva ceasuri prea sfinte
au dat buzna în cetatea cu şapte

coline, se roagă, ne-aduc aminte
tot ce-au văzut în marea vieţii carte,
lumina o răscolesc în morminte…

Ca într-un joc

Te caut, te strig, te chem, mă rog,
cu tine mă bucur, în tine plâng
şi când nu mai e nici o speranţă
şi-n mine cobor ca-ntr-o fântână
adânc, tot mai adânc, de departe
te văd şi te recunosc: acelaşi eşti,
întocmai cu cele scrise în carte.

Da, acolo te aflu, în subterană,
printre grădini, bucurii, icnete, bocete,
rătăciri, trădări, punţi, iubiri, victorii,
laşităţi, apusuri de soare, parcuri, zei,
eroi, printre ţări, printre pajiştile
copilăriei mele, în care şi-acum mă legeni,
printre hrisoave, continente, mesteceni.

Te aflu acolo, în surâsurile în straturi
ale străbunicii mele, Nataşa Mihailova
şi în întrebarea Tatălui meu, Semion,
care mi-a făcut o gaură cât o prăpastie
în cap.
În acea prăpastie şi-a adus tronul de
granit
un sfânt, un călugăr sau un zeu, cu
un nume
care încurcă şi miră lumea necontenit.

Zeul, ah, zeul dintre tâmplele mele
şi-n ziua de azi se macină şi aleargă
de-a lungul şi de-a latul pământului.
Şi când e secerat de oboseală sau
de vreo neînţelegere cumplită, adoarme
şi-n somn se întreabă: şi pentru mine
oare un loc să fie în Grădina Ta, Doamne?

Acolo, adânc, unde cobor de milenii
şi ca prin ceaţă merg, şi ca prin ceaţă
mergi, totul se întâmplă ca într-un joc,
acolo unde cânt şi cânţi, şi plâng şi plângi,
te bucuri şi plouă şi plouă, tot plouă, ştiu:
eşti, mă aştepţi, eşti. Şi asta tot timpul!
Mă mai iubeşti? În mine mă mai strângi –

să fiu încă o dată? Mă mai primeşti?
Mai lasă-mă din ape şi păduri să mă adun,
să fiu până la toamnă. În sfârşit, în sfârşit,
am aflat de ce acest trup mi-ai dat şi viaţă
de ce mi-ai dat cât pentru milenii întregi
şi-am alergat cu sufletul la gură
tot ce-am aflat să-ţi spun…

Tu îmi ţii ochii în palmă

Tu îmi ţii ochii în palmă,
din grădini şi pământ
îi aduni. Tu asculţi viii şi
morţii în cer şi-n mormânt.

Din moarte m-ai ridicat
şi-n fiinţă m-ai îmbrâncit,
m-ai făcut să merg pe ape,
prin viaţă, ocară şi mit.

Pierdut de nu se ştie când,
te rog întregul să-l refaci.
Dă-mi jumătatea, Doamne.
Ieri seara, abătută, în maci

am înflorit, în plopi am plâns
şi-n roze m-am grăbit să fiu
până furtuna s-a iscat
şi s-a făcut de tot târziu.

Dă-mi trupul, din a cărui
melodioasă coastă
pe mine m-ai făcut şi
de atunci, ca prin fereastră

mă uit spre lume şi aştept
sufletul geamăn să-l aduni
din ape, codri, geamăt,
din zborul de lăstuni…

Să-ntreb vulturii

Să-ntreb vulturii. Ei ştiu!
Totul e simplu şi curat.
Să-ntreb iarba şi cerul.
Stejarul ieri l-am întrebat

şi el, împăratul, mi-a spus
tot ce se cuvenea să ştiu
în acel moment crucial
al existenţei mele. Să fiu

eu însămi când nu se mai
poate, când din rădăcini
totul se clatină şi se cutremură,
ziceau şi plopii afini

şi surorile mierle. Să fiu
eu însămi, ningea ninsoarea,
ploaia ploua şi algele,
ah, algele iubeau marea,

cum se iubeşte marea, care
ea însăşi era şi se zvârcolea,
se răzvrătea şi apele pământului
şi ale cerului le primea.

Să-ntreb iarba. Ea ştie.
Totul e altfel în lumea ei
şi-n cerul ei totul e altfel,
când e respirată de miei

şi gânduri şi iepuri şi capre.
Să-ntreb caii, ultimii, mohicanii.
Da, mai ales caii, şi larii, şi cerbii.
Dar mai ales, mai ales anii

în mine să-i adun şi să-i întreb
în această vară de răscruce
a vieţii mele, când vântul spre
celălalt versant mă duce, mă duce…

Printre oameni

„Să te simţi ca un copil
printre oamenii mari rătăcit.”
De când mă ştiu, aşa m-am simţit
şi, cu toate că toţi îmi spun că sunt
un om în toată legea şi, probabil,
aşa şi este, de vreme ce mi se spune,
straniu, eu tot aşa mă simt şi nu văd
nici un motiv să mint că lucrurile
ar sta altfel. Cred că la fel se simt
delfinii, puii de cloşcă şi florile.
Cred că exact aşa se simt albinele,
leii şi morile, pegaşii, etruscii,
algele, elefanţii, viorile.

Şi viorile să aibă parte de aceeaşi
realitate rară? Da, da, da, şi viorile,
în frunte cu Vioara Roşie, creată
de meşterul Nicolo Bussotti, care
ne învaţă cum să întârziem nesfârşiţii,
zeii, frumoşii, iubiţii, în noi, lângă noi
şi cum să le dăm totul după ce totul
cerul ne-a dat. Printre daruri, e şi
lupta cu morile. Ah, morile, morile
de vânt, fantome vii, subţiri, cu ochii
verzi sau cafenii, spre noi de vânt
smucite, spre cerul înalt, subţire,
de smarald. Ah, morile de vânt, surorile…

Nimeni

Nu vine nimeni. Nici somnul
nu vine în noaptea trează.
Nici duhul verii nu mă alină.
Laolaltă cu larii casei, el
n-a mai dat nici un semn,
nici o veste. Nici o bufniţă
neagră n-a tăiat în zbor
vreo umbră, vreo rază.

Lunecă nimeni, ca o albină
întoarsă la matca în care ascult
cum se prefac paşii marelui
nimeni într-un straniu ecou, răsucit
în văzduhul încordat ca un arc,
printre umbre şi case, veacuri,
istorii, legende, duse de-a valma
pe creasta unui obscur tumult,

din care ceva, totuşi, se-adună
parcă şi creşte, tot creşte…
Aşa anii se umflă, cresc în neştire
şi duc pe spinările lor curbate
o mantie neagră, şi-n semn
de noroc nesperat o aruncă
pe-acelaşi suflet, împotmolit
în nesomn şi în noapte.

Aproape, mai aproape…

Din ceaţă şi lumină vii,
în treacăt mă atingi
şi cu o singură privire
bezna în mine o stingi

şi-n locul ei mai gol ca golul,
într-un dumnezeiesc prăpăd,
aduni focuri, prin care, ah,
suflete, eu totul văd.

Văd cum încet, treptat,
spre tot ce sunt urneşti
păduri, ape, războaie,
furtuni aduse din poveşti

cu feţi frumoşi şi vameşi
şi zei ce merg pe ape,
fântâni neîncepute
tristeţea să-mi adape.

Aproape, mai aproape
iubire aduci de unde vii,
tornade, munţi şi pinguini,
pustiuri, ulii, vijelii…

Nu mai cer milă, nici putere.
La timp am înţeles, târziu,
că sunt ales şi blestemat
în vecii vecilor să fiu,

că în acelaşi trup – unul
noi suntem – când aşezi
acelaşi suflet, acelaşi
salvator exces.

…Şi, totuşi, în braţe ia-mă,
Doamne, fă praf acest eres.
Mi-e somn de mine în veşnica
vâltoare, de neînţeles.

Ce eşti tu oare?

Ce eşti tu oare?
Din care ierburi,
luturi, carte, ţară
cerul te-a adunat
şi mi te-a scos în cale
ca pe o sfidare
ori ca pe o ispită
ce pare că răsare
din duhul meu, cules
de scoici în mare?

Exişti cu-adevărat
tu oare? Şi dacă da,
de unde vii? Din ce
grădini de chiparoşi
ori zei ai fost adus
tu liniştea să-mi tulburi,
să-mi dai nesomn şi vrajă,
s-aduni tării din luturi
şi soarele întreg
din struguri

şi-n duh să mi le-aduci
când totul pare
a fi pierdut de tot,
purtat cum e în grabă,
din eră-n altă eră?
O, ştiu, noi niciodată
nu vom fi învingători,
dar nici învinşi,
o, gura mea de aer,
târzia mea himeră…

Descântec de dragoste

În inimi şi pe iarbă,
ah, cerule de fluturi,
ce pulbere-n amurg
fără odihnă scuturi?

Şi duhul îl întorci
în liniştea urcând
din scoici, ape viteze
şi arborii din gând.

Şi muţi parcă un munte
îndrăgostit în stern
din pulsul enigmatic
al zilei de-azi, etern.

Spre stânga, mai spre stânga
se-nvolbură, se-adună
un abur ca de vrajă.
Tu taci, aştepţi să-ţi spună

de unde vii, ce faci,
cine ai fost, ce eşti,
de totul se încheagă
ca-n vechile poveşti,

eresuri descântate
şi dulci ca mierea, valul,
blând aşezate-n duhul
ce nu-şi atinge malul.

Nici carnea n-o atinge,
nici pururi tânăr, sfânt,
chipul retras în arbori,
miresme duse-n vânt,

în zigzagate zboruri,
pe-acoperişuri, ierburi,
când anii se adună
în zilele de miercuri.

E miercuri. Iubim
şi-n ochi se face seară.
Se face seară-n lume,
parcuri, iesle, vară

şi-n mirosul de tei,
prin care heruvimii
anunţă din rărunchi
alt început al lumii.

Iubirea mea urneşte
din osie planete
şi inima le-o-ntoarce
spre secole încete.

Cuvintele acestea
vin în cvadrigi de unde?
întreb în şoaptă cerul
şi cerul îmi răspunde.

Elegie

Sunt un om singur. Vorbesc singur.
Ei, şi? Arborii nu vorbesc oare
cu ei înşişi, când treci printre ei
şi laşi în urma ta urme-n văzduh
de miresme, gânduri şi sare?

Şi frunzele-i sunt brăzdate de-un tremur
întors cu faţa spre apă, lumină,
buburuze şi spre ce se mai întoarce
un arbore, înconjurat de arbori
mai tineri, roze şi bolţi de glicină.

Tu de ce oare te laşi înconjurat, când
eşti cuprins de febra nesomnului?
Trupul tău – arbore cu frunze ascunse
înlăuntru – e măcinat de vreun tremur,
trimis din grădinile Domnului?

Unde fugi de tristeţe? În care dintre lumi
îţi găseşti liniştea, malul şi ascunzişul?
Niciodată nu suntem singuri, îmi spune
un călugăr. Niciodată nu suntem singuri,
îl îngână în cor frunza, amiaza, prundişul.

De unde atâta noapte?

De unde atâta noapte
şi, mai ales, durerea de unde?
Mă închin la răsărit
şi umbra ta – din iubire –
mă-nghite, m-ascunde.

În trunchiul tău noapte e.
Inelele tale mă cuprind,
mă conţin şi şterg
rătăcirile, blestemul, anii…
În cădere mă prind.

În aerul tău acasă mă simt.
În cerul tău de frunze curate,
ah, de mult m-am născut,
stejarule venit de pe altă planetă,
din semnul uitat între file de carte.

De-atâtea ori prin tine am zburat
dinspre vârfuri spre rădăcină,
cu stoluri de lăstuni şi condori,
prin miresme de tei, arhangheli
miopi, roze târzii şi glicină.

Apă am băut cu tine
din tristeţea ploilor care
luminează în adâncuri pământul,
morţii, sobolii, trecutul,
rătăcirea, cerul şi gândul.

Da, acelaşi gând, se pare…
De fapt, o rugăciune târzie:
mai lasă-mă în împărăţia ta vie,
lasă cea care am fost să se stingă
de tot şi să învie.

Linia vieţii

E ca şi cum cu secole în urmă
am mai trecut prin acest trup.
Şi prin acest iulie crescut neverosimil
chiar pe hotarul lumilor încinse,
fără-ndoială, am mai trecut…
E ca şi cum am mai văzut
de mult cuvintele acestea –
murgi sălbatici, dulci ca văpaia,
în care, da, le-am mai văzut.
De-atunci ele, iubitele, au crescut
şi-au tot crescut din arbori, ape
şi morminte, şi din văzduhul tainei
pe vecii închisă, ca într-un zid, în lut.

E ca şi cum fântânile şi drumurile toate
pe cer şi pe pământ mi s-au deschis,
când nu se mai putea face nimic.
Coamele munţilor încete s-au desprins
de fermecata-mi aripă, ca de un leagăn,
ca de pământ. Linia vieţii mi-o scriu
şi mi-o citesc
păsări prin care – mi-amintesc – am
mai trecut.
Şi, totuşi, eu le urmez, eu le visez, le-ascult
şi lunec lin, ca-n somn, vrăjită iarăşi,
din trunchiul tânăr al stejarului în
vechiul trup,
în jariştea de azi, ori de demult, a serii,
în care încă o dată, în trupul de odinioară
nu ştiu de ce eu m-am născut.

Din care răsărit

Din care răsărit vraja urneşte
lumea şi cu faţa o întoarce
spre cea mai frumoasă
dintre Parce?

Şi noaptea morţilor o schimbă
cât pleoapele le-ai strânge
în cea mai luminoasă zi
din cele şiroind prin sânge.

Şi fiii golului-i adună
de pretutindeni şi-i încearcă,
în timp ce umbre mai tresar
în fermecata, neagra barcă,

care ne duce în aval
pe toţi, fără să-ntrebe
balauri care, vai, mănâncă
ciuperci, apoi inimi de fete.

Nici sfinţii nu-i întreabă
şi nici, târziu, în noapte
duhuri luate-n ceruri
de tornade, şoapte,

din care iute te culege
o mână nevăzută,
care prin tine vede
totul, tace, ascultă

şi urcă-n tine vraja
ca lumina – ‘n struguri,
ca sângele pământului –
în arbori, muguri.

Jarul şi mierea

Tu ai cuvintele, alţii – tăcerea,
îmi scrie un prieten, cu care
am purtat câteva războaie
în cetatea devastată de secole.
Da, eu am cuvintele, eu am cerul,
eu am mormintele, alţii – marea,
şi, prăbuşit în adâncurile ei
iubite de-albatroşi şi rechini,
orizontul de bronz. Zarea

şi coama belşugului sufletesc
mă harponează spre o lume
care nu este de aici, parcă…
Şi, totuşi, e lumea noastră, spun,
da, veşnica lume teribilă a tăcerii
şi zborului, împărţit între vulturi
şi munţi, între cer şi iarba morţilor.
E lumea noastră – minune de zi cu zi,
legănată în braţe subţiri şi albe
de mama noapte, măsurată de melcii
dulci după iubitele, devastatoarele ploi,
care mai au puterea de a ne întoarce,
oricât de târziu, cu faţa spre noi.

Eu mai am puterea de a mă întoarce
în timp, înapoi, şi de a căuta cu inima
printre caietele mele de versuri,
în care – acum douăzeci de secole –
scriam solemn: eu voi arde şi voi muri
pentru voi, pentru toţi. Şi greşeam…
Se cuvine făcută vitala corectură
în şpaltul din caietul acela, cu coperte
negre şi poeme scrise pentru Tatăl meu
muribund în limba lui Puşkin, Dostoievski,
Tolstoi, Lermontov, Ahmatova, Brodski.
Deci, versul corect sună aşa: eu am ars
şi-am murit, şi de secole cânt pentru voi,
pentru toţi. O, cerule, Doamne, ce
tornadă de graţie, ce lipsă de măsură!…

Ce blestem, sau… nu mai ştiu eu nimic
şi Te urmez în nefiinţa şi-n fiinţa date
mie, numai mie. Mie. Eu cu ce mă aleg
din toată povestea neverosimilă şi,
prin urmare, adevărată? Mă aleg
cu tăcerea mării, când rea, când
aspră, teribilă, când enormă
şi, secundă de secundă, incredibilă,
şi, secundă de secundă, fantastică.
Mă aleg cu tropotul ploii pe-acoperişe.
Mă aleg cu dansul ninsorilor şi
fabuloasele zboruri piezişe…
Voi vă alegeţi cu jarul şi mierea
cuvintelor mele. Da, cu jarul
şi mierea, şi cu încă ceva,
şi cu încă ceva…

Din singurătate,
părintele Ignatie

Viaţa e un cerc sălbatic, în care
noi, copiii de foc, suntem prinşi
ca într-o capcană, din care nu există
ieşire, pentru că moartea n-a existat,
nu există, nici nu va exista vreodată.
Făptură aleasă dintre toţi mieii primi
cine ţi-a dat harul divin de a coborî
la asemenea adâncimi?!

Nu mai întreba. Nu te frământa. Nu fi
neliniştit. Nu-ţi fie teamă. Din toate
adună-te. Strânge-te şi coboară, urcă,
apoi, din nou, coboară în tine: încet,
lin, adânc, mai adânc. Fii prada inimilor
tale. Cu ochii, cu simţurile alintă-le,
iubeşte,
lasă-te în voia lor curată şi le descântă.
Ieşi în grădină. Printre crini pluteşte,

pluteşte… Opreşte-te locului şi ascultă.
Ascultă cum totul cântă, dansează bezmetic
şi cântă. Cu inima inimii ascultă cum
fluturii zboară, privighetorile cântă…
E seară. Iarna din cer a trecut. Iarna
fiinţei, ca o lumânare, s-a stins.
Bolnavă de dragoste, ca Sulamita,
stai la poartă şi murmuri… Seara sfântă

se-adună în ochi, în duh, în braţe
subţiri, din ce în ce mai subţiri…
Nu vă uit în rugăciune, îmi scrie
din singurătatea lui părintele Ignatie,
fratele meu întru eternitate.
Fratele care şi-a făcut facultatea
în cimitirul din Ostrovul Învierii
răstimp de şapte ani. Sunt vie, vie,

din ce în ce mai vie, de când am fost
acolo cu Raluca, mâna Sfintei Raluca,
şi cu Maria, mâna Sfintei Născătoare
de Dumnezeu… Sunt caldă. Sunt vie.
Sunt bună. Părintele Ignatie îmi scrie
despre firul narativ pregnant al Cărţii
a Treia, părţile în strălucire suind
spre vârf totul… Părintele Ignatie ştie.

Un rezumat al sufletului

Părintele Ignatie îmi spune soră
şi rezumă în câteva cuvinte
poezia mea, se corectează, apoi,
şi scrie că ar rezuma mai bine
sufletul, din care izvorăşte
acest fluviu miraculos, aducând
un citat din Schimbarea
la faţă: Sufletul meu arde de viu,
ca o torţă, pentru a-i cuprinde
pe toţi în acest nou cântec cu-n soare
straniu, care ochii mi-i arde…
Surâd cu acelaşi surâs sfâşiat, irumpt
din inimă blând, aşa de blând,

ca un fir subţire, încet, dintr-un izvor
crescut din inima unui munte…
Printre lacrimi, mă gândesc la fratele
meu, care şi-a făcut şcoala vieţii şi a morţii
în cimitirul Cernica, pe Ostrovul Învierii
mai exact, unde vorbeşte zi de zi, ceas
de ceas cu Dumnezeu. Vorbeşte cu
păsările, iezii, icoanele şi copiii… Şi
din când în când vorbeşte cu mine,
făcându-mă să mă simt în aburul
respiraţiei lui, între lumi, acasă.
Acasă aici, în această viaţă stranie –
un soi de miraculoasă punte…

■ Din romanul în versuri Geniul inimii,
Editura Contemporanul, 2017
■ Ilustraţii de
Mircia Dumitrescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest