Contemporanul » Poemul lunii » Poeme de Hans Dama

Poeme de Hans Dama

Poet de etnie şi expresie germană, stabilit în Austria cu acte în regulă în 1974, în urma căsătoriei cu o austriacă, făcând un doctorat în filologie şi o strălucită carieră didactică, ce a culminat cu încadrarea sa la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena, Hans Dama este şi  un scriitor complex: poet, prozator, eseist, traducător din poezia română clasică şi modernă. A păstrat în permanenţă legătura cu România, venind cel puţin o dată în fiecare an pe meleagurile natale, sursă a multor versuri vibrând de fiorii generaţi de dezrădăcinare, dar şi de splendidele peisaje campestre şi montane care fac cuprinsul unui volum întreg: Banat-⁠Gedichte/ Poezii bănăţene. Grupajul alăturat include numai poeme scrise în vers clasic din mai multe cărţi ale sale, urmând întocmai tiparul prozodic al originalului în tentativa traducătorului de a-⁠i oferi cititorului român plăcerea de-⁠a asculta armoniile în care Hans Dama se dovedeşte un orfevrier al liricii germanofone.

Barca

Pe ape e sânge din soare,
hoinar pendulând plictisit.
O barcă despică talazuri
ce, leneş, la ţărm trag spăşit.

Oglinda tuşeşte-⁠ostenită
şi-⁠şi pierde din chipul pictat.
O vâslă căscându-⁠se-⁠n goluri,
tăcerea de-⁠oţel s-⁠a sfărmat.

Stă undiţa moartă de ceasuri,
un chin e-⁠al ţânţarilor roi.
Răbdare-⁠nvăţăm, aşteptarea
ameninţă pacea din noi.

Cărând somnoroase cârlige,
năvoade lipsite de peşti,
se-⁠apropie barca de coasta
robită flămândei nădejdi.

Din zi ies rotundele ore
şi-⁠nspre veşnicie gonesc.
Atins-⁠am limanul, dar doruri
mai sus, tot mai sus ne-⁠mboldesc.

Boarea serii

Înghite sear-⁠a zilei trudă;
mai şchioapătă un vânt spre-⁠amurg.
Abandonaţi, stau nori să fugă,
iar ceţuri printre sălcii curg.

Puzderia de ochi-⁠lucarnă,
toţi gâfâind pe-⁠acoperiş,
cu înţeles tuşind, se-⁠ntoarnă
– spioni de vise – pe furiş.

Din chinuri picură langoare;
o strâng asemeni perlei şi,
tăcut, îi crăp eu scoica tare –
din ea ţâşneşte lumea gri.

Zi de noiembrie

Alunecă prin pomi o deasă ceaţă;
suspină singuri leneşi corbi. Îmi par
întinderile nesfârşite-⁠n faţă,
prin care umbre singure fug iar.

Dezmiardă ochiu-⁠mi frunzele trecute;
un ultim dans le cere-⁠un vânt apoi,
cântând – un salvator din cer căzut e –,
pornind cu ele-⁠n funerar convoi.

Se-⁠aud plângând păduri în depărtare;
boceşte-⁠alături cunoscutul râu.
Eu pot şi-⁠acuma să am rime rare,
doar, contemplând, să le slobod din frâu.

Din a speranţelor grădină-⁠n brumă,
în treacăt, vise coapte eu apuc.
Tăcerile-⁠aşteptarea gri o-⁠ndrumă,
pe gânduri veşnicíi cu ea se duc.

Tablou de iarnă

Aspru aer, pură nea;
Bolt-⁠apăsătoare.
O scrutez în depărtare
În solara peruzea.

Brazii ’nalţi, ca între prietini,
Şuşotesc sub greul strai;
Iau, mişcând uşor din cetini,
Forme-⁠artistice pe plai.

Tu, ponor în frumuseţi,
În odoare hibernale,
Mi-⁠ar plăcea-⁠n mrejele tale,
Când în soare te răsfeţi.

***

Cules de vii

Surâsul galben, negru, roşu-⁠nchis
alunecă în harnicele mâini; le-⁠au zis
acestor boabe grase: pâinea podgoreanului;
dulcite-⁠n zile lungi, cu soare, azi le spui
desăvârşire a naturii.

Printre spaliere dese, lungi, de zor
trec coşurile cu povara lor
şi-⁠i râde inima vierului când cade
şirag după şirag de perle în cascade
în gura căzii larg deschise.

Şi, măcinând, înghit nesăţioase rotative
carne-⁠al cărei sânge-⁠i supt de băi lascive,
ce-⁠i iau aroma cu puteri păgâne
şi din trup doar golul mai rămâne…
Zâmbeşte mulţumit vierul.

Se plămădeşte vinul

O, boltă din bătrâni, în patimi
tu-⁠n burtă de butoaie fierbi,
cu aspru scâncet, după datini,
un suc din strugurii superbi.

În chinul facerii dă mustul
şi-⁠i creşte barbă de argint,
se potrivesc tăria, gustul
precum e-⁠al spumei mărgărint.

Cărat-⁠a aur bunul soare
în boabe, săptămâni la rând;
eu gust aroma cu-⁠ncântare,
ce, pe sub nasul meu urcând

din teasc, acuma mă-⁠mpresoară,
mă ameţeşte, şi-⁠n final
pişcatul bahic, aşadară,
i-⁠adaugă străluciri de Graal.

Cum cerul gurii se desfată!
E vechiul joc în noi găteli;
cât preţuim licoarea dată,
i-⁠om fi vierului fideli.

Dealul Ţiganilor din Recaş

Dorm înfofolite-⁠armate
de butuci cu-⁠omăt pe frunţi,
pe când muşcă-⁠n vânt şi-⁠n noapte
gerul cu-⁠ai săi dinţi mărunţi.

Îngheţaţi, cârceii viei
viscolului i se-⁠opun.
Omu,-⁠n vraja reveriei,
prin nămeţi nu-⁠şi taie drum.

Beznă: nu e nicio rază
un cămin a-⁠i dezveli…
Timpu-⁠i mort, nu mai contează
sus pe dealul plin de vii.

Luna,-⁠n fine, îşi arată
prin halouri palid chip;
paşii, dezlegaţi, îndată
mulţumesc în fel şi chip.

***

Exodul

Ne-⁠am dat bătuţi
şi-⁠am părăsit,
vânduţi de un tiran,
străbuna Ţară
sperând – că-⁠i de găsit
de lucru, vreun ban
cinstit acolo-⁠afară.

Tulburări
în grupuri comunale –
cu trudă închegate
an de an.
Împrăştiaţi în patru zări,
în linişte şi-⁠agale,
câteodată mistuiţi
de un alean
de a rămâne-⁠n Ţară,
pentru care-⁠odinioară
pus-⁠am umărul şi noi
să fie roditoare;
altfel însă, mai apoi,
porni din nou,
pân’ s-⁠a sfârşit,
această fugă mare.

Ţara-⁠nstrăinată
a unor dezrădăcinaţi,
a unei foste înfloriri
mai e de noi legată
prin ruinele din suflet
dăinuind de-⁠a pururi:
palidele amintiri.

Dor de ţară

Cum te-⁠aş duce în câmpie,
unde mă plimbam cândva,
jucam hora în pruncie,
şi-⁠ostenita lun-⁠albie
’n mute ramuri spânzura!

Unde cerul şi pământul
în tăcere se unesc
şi, vioaie ca o turmă,
fascinant făpturi foiesc.

Iar în inimă de codru,
ochi de lac aş vrea să vezi,
strălucind cum nu e modru
şi-⁠oglindind cei irişi verzi.

Case-⁠n şiruri cască-⁠n umbră
– parcă un decor ar fi –,
gânduri ca de plumb când umblă
colo-⁠n uliţe pustii.

Ultimul tren

Un ultim tren plecă fără de ştire;
făcui cu mâna, lacrimi nu mi-⁠a stors.
Am ezitat să-⁠l iau după sosire,
ca să-⁠mi alung eu orice reîntors?

Şi roţile-⁠mping dorul înainte.
Speranţe-⁠or tăvăli peste puţin.
Eu surghiunesc eternităţi din minte
în visuri ce nicicând nu mai revin.

Iar cel din urmă punct se ’neacă-⁠n zare,
de parcă n-⁠ar fi fost aici, imens.
Stau şine la amiaz inerte-⁠n soare;
deprindem a citi-⁠ntr-⁠un singur sens…

Tu următorul punct îl intuieşte!
Întoarce-⁠ţi faţa în direcţia sa!
În linişte-⁠l poţi aştepta, fireşte.
Dar ultima speranţă nu ţi-⁠o ia?

Traducere şi prezentare de
Simion Dănilă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest