Poet de etnie şi expresie germană, stabilit în Austria cu acte în regulă în 1974, în urma căsătoriei cu o austriacă, făcând un doctorat în filologie şi o strălucită carieră didactică, ce a culminat cu încadrarea sa la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena, Hans Dama este şi un scriitor complex: poet, prozator, eseist, traducător din poezia română clasică şi modernă. A păstrat în permanenţă legătura cu România, venind cel puţin o dată în fiecare an pe meleagurile natale, sursă a multor versuri vibrând de fiorii generaţi de dezrădăcinare, dar şi de splendidele peisaje campestre şi montane care fac cup
rinsul unui volum întreg: Banat-Gedichte/ Poezii bănăţene. Grupajul alăturat include numai poeme scrise în vers clasic din mai multe cărţi ale sale, urmând întocmai tiparul prozodic al originalului în tentativa traducătorului de a-i oferi cititorului român plăcerea de-a asculta armoniile în care Hans Dama se dovedeşte un orfevrier al liricii germanofone.
Barca
Pe ape e sânge din soare,
hoinar pendulând plictisit.
O barcă despică talazuri
ce, leneş, la ţărm trag spăşit.
Oglinda tuşeşte-ostenită
şi-şi pierde din chipul pictat.
O vâslă căscându-se-n goluri,
tăcerea de-oţel s-a sfărmat.
Stă undiţa moartă de ceasuri,
un chin e-al ţânţarilor roi.
Răbdare-nvăţăm, aşteptarea
ameninţă pacea din noi.
Cărând somnoroase cârlige,
năvoade lipsite de peşti,
se-apropie barca de coasta
robită flămândei nădejdi.
Din zi ies rotundele ore
şi-nspre veşnicie gonesc.
Atins-am limanul, dar doruri
mai sus, tot mai sus ne-mboldesc.
Boarea serii
Înghite sear-a zilei trudă;
mai şchioapătă un vânt spre-amurg.
Abandonaţi, stau nori să fugă,
iar ceţuri printre sălcii curg.
Puzderia de ochi-lucarnă,
toţi gâfâind pe-acoperiş,
cu înţeles tuşind, se-ntoarnă
– spioni de vise – pe furiş.
Din chinuri picură langoare;
o strâng asemeni perlei şi,
tăcut, îi crăp eu scoica tare –
din ea ţâşneşte lumea gri.
Zi de noiembrie
Alunecă prin pomi o deasă ceaţă;
suspină singuri leneşi corbi. Îmi par
întinderile nesfârşite-n faţă,
prin care umbre singure fug iar.
Dezmiardă ochiu-mi frunzele trecute;
un ultim dans le cere-un vânt apoi,
cântând – un salvator din cer căzut e –,
pornind cu ele-n funerar convoi.
Se-aud plângând păduri în depărtare;
boceşte-alături cunoscutul râu.
Eu pot şi-acuma să am rime rare,
doar, contemplând, să le slobod din frâu.
Din a speranţelor grădină-n brumă,
în treacăt, vise coapte eu apuc.
Tăcerile-aşteptarea gri o-ndrumă,
pe gânduri veşnicíi cu ea se duc.
Tablou de iarnă
Aspru aer, pură nea;
Bolt-apăsătoare.
O scrutez în depărtare
În solara peruzea.
Brazii ’nalţi, ca între prietini,
Şuşotesc sub greul strai;
Iau, mişcând uşor din cetini,
Forme-artistice pe plai.
Tu, ponor în frumuseţi,
În odoare hibernale,
Mi-ar plăcea-n mrejele tale,
Când în soare te răsfeţi.
***
Cules de vii
Surâsul galben, negru, roşu-nchis
alunecă în harnicele mâini; le-au zis
acestor boabe grase: pâinea podgoreanului;
dulcite-n zile lungi, cu soare, azi le spui
desăvârşire a naturii.
Printre spaliere dese, lungi, de zor
trec coşurile cu povara lor
şi-i râde inima vierului când cade
şirag după şirag de perle în cascade
în gura căzii larg deschise.
Şi, măcinând, înghit nesăţioase rotative
carne-al cărei sânge-i supt de băi lascive,
ce-i iau aroma cu puteri păgâne
şi din trup doar golul mai rămâne…
Zâmbeşte mulţumit vierul.
Se plămădeşte vinul
O, boltă din bătrâni, în patimi
tu-n burtă de butoaie fierbi,
cu aspru scâncet, după datini,
un suc din strugurii superbi.
În chinul facerii dă mustul
şi-i creşte barbă de argint,
se potrivesc tăria, gustul
precum e-al spumei mărgărint.
Cărat-a aur bunul soare
în boabe, săptămâni la rând;
eu gust aroma cu-ncântare,
ce, pe sub nasul meu urcând
din teasc, acuma mă-mpresoară,
mă ameţeşte, şi-n final
pişcatul bahic, aşadară,
i-adaugă străluciri de Graal.
Cum cerul gurii se desfată!
E vechiul joc în noi găteli;
cât preţuim licoarea dată,
i-om fi vierului fideli.
Dealul Ţiganilor din Recaş
Dorm înfofolite-armate
de butuci cu-omăt pe frunţi,
pe când muşcă-n vânt şi-n noapte
gerul cu-ai săi dinţi mărunţi.
Îngheţaţi, cârceii viei
viscolului i se-opun.
Omu,-n vraja reveriei,
prin nămeţi nu-şi taie drum.
Beznă: nu e nicio rază
un cămin a-i dezveli…
Timpu-i mort, nu mai contează
sus pe dealul plin de vii.
Luna,-n fine, îşi arată
prin halouri palid chip;
paşii, dezlegaţi, îndată
mulţumesc în fel şi chip.
***
Exodul
Ne-am dat bătuţi
şi-am părăsit,
vânduţi de un tiran,
străbuna Ţară
sperând – că-i de găsit
de lucru, vreun ban
cinstit acolo-afară.
Tulburări
în grupuri comunale –
cu trudă închegate
an de an.
Împrăştiaţi în patru zări,
în linişte şi-agale,
câteodată mistuiţi
de un alean
de a rămâne-n Ţară,
pentru care-odinioară
pus-am umărul şi noi
să fie roditoare;
altfel însă, mai apoi,
porni din nou,
pân’ s-a sfârşit,
această fugă mare.
Ţara-nstrăinată
a unor dezrădăcinaţi,
a unei foste înfloriri
mai e de noi legată
prin ruinele din suflet
dăinuind de-a pururi:
palidele amintiri.
Dor de ţară
Cum te-aş duce în câmpie,
unde mă plimbam cândva,
jucam hora în pruncie,
şi-ostenita lun-albie
’n mute ramuri spânzura!
Unde cerul şi pământul
în tăcere se unesc
şi, vioaie ca o turmă,
fascinant făpturi foiesc.
Iar în inimă de codru,
ochi de lac aş vrea să vezi,
strălucind cum nu e modru
şi-oglindind cei irişi verzi.
Case-n şiruri cască-n umbră
– parcă un decor ar fi –,
gânduri ca de plumb când umblă
colo-n uliţe pustii.
Ultimul tren
Un ultim tren plecă fără de ştire;
făcui cu mâna, lacrimi nu mi-a stors.
Am ezitat să-l iau după sosire,
ca să-mi alung eu orice reîntors?
Şi roţile-mping dorul înainte.
Speranţe-or tăvăli peste puţin.
Eu surghiunesc eternităţi din minte
în visuri ce nicicând nu mai revin.
Iar cel din urmă punct se ’neacă-n zare,
de parcă n-ar fi fost aici, imens.
Stau şine la amiaz inerte-n soare;
deprindem a citi-ntr-un singur sens…
Tu următorul punct îl intuieşte!
Întoarce-ţi faţa în direcţia sa!
În linişte-l poţi aştepta, fireşte.
Dar ultima speranţă nu ţi-o ia?
Traducere şi prezentare de
Simion Dănilă
