Poemul lunii

Erik Lindegren (1910–1968)

Erik Lindegren s‑a născut la 5 august 1910 în Luleå, unde şi‑a petrecut primii şase ani. Familia s‑a mutat apoi la Malmö, unde a trăit în sărăcie înainte de a se muta înapoi în Norrland, dar de data aceasta în Kiruna. În 1928 a fost ales în Asociaţia literară de colegi ÖGF şi a început să publice poezii în ziarul asociaţiei, Heimdall. În 1931, a început să studieze filosofia şi istoria literară la Universitatea din Stockholm şi a debutat patru ani mai târziu cu colecţia de poezie Posthum ungdom (Tinereţe postumă). Doar a doua sa colecţie mannen utan väg (omul fără drum) din 1942 a devenit cu adevărat decisivă pentru epoca respectivă. Poezia din acest volum are un ton puternic, modernist şi dă glas spiritului care a caracterizat anii 1940 cu cel de‑Al Doilea Război Mondial în mijlocul atenţiei. În ciuda faptului că volumul i‑a fost respins de mai multe edituri, printre care şi Bonnier, cartea a fost declarată cult şi este considerată una dintre cele mai influente culegeri de poezie ale vremii sale. Sviter (Alaiul), următorul său volum de poezie, a fost publicat în 1947. În acest volum se observă cum poetul a fost influenţat de romantismul englez şi german din secolul al XIX‑lea şi a exprimat un sentiment complex al vieţii.

John Keats, poetul romantic britanic, poate să fi fost o sursă de inspiraţie pentru volum, deoarece poezia acestuia a fost citită de Lindegren încă din timpul tinereţii sale. Al patrulea volum de poezie a lui Erik Lindegren, Vinteroffer (Victima iernii), a fost şi ultimul. În acest volum din 1954, el este considerabil mai simbolic şi metapoetic, iar Lindegren experimentează aici expresia absolută a poeziei. După Vinteroffer, Lindegren a încetat să scrie poezie, dar a fost încă activ ca, printre altele, libretist de operă. În 1962 a fost ales în Academia Suedeză ca succesor al lui Dag Hammarskjöld. La 31 mai 1968, Erik Lindegren a murit, la vârsta de 57 de ani. Erik Lindegren a fost activ ca poet, scriitor, critic literar, traducător şi membru al Academiei Suedeze.
 

Icar

 

S‑au pierdut acum amintirile lui din labirint.
singura amintire: cum se ridicau strigătele şi confuzia
până când, în cele din urmă, s‑au ridicat de la pământ.

Şi cum toate fragmentele care mereu s‑au plâns
după podurile din pieptul lui
s‑au închis încet, ca pleoapele,
cum treceau păsările, ca nave sau săgeţi,
şi, în cele din urmă, ultima ciocârlie, atingându‑i mâna,
s‑a prăbuşit ca un cântec.

Atunci a intrat în labirintul vântului, cu taurii săi orbi,
strigătele strălucitoare şi abrupte,
cu răsuflarea lui uluitoare, pe care el, curajos,
a învăţat laborios să le pareze,
până când şi‑a ridicat, din nou, privirea şi zborul.

Acum se înalţă singur, spre un cer fără nori,
într‑un spaţiu fără păsări în mijlocul zgomotului avionelor cu reacţie…
ridicându‑se spre un soare din ce în ce mai clar,
care se face din ce în ce mai rece,
sus, spre propriul său sânge îngheţat şi cascada de suflete curgătoare,
închis într‑un lift zgomotos,
călătoria unei bule de aer în mare spre suprafaţa care se profilează magnetic:
ruptura membranei amniotice, transparentă, în apropiere,
vârtejul semnelor, purtat pe torentele de primăvară, azuriu furios,
pereţii prăbuşiţi şi strigătul frenetic din partea cealaltă:
Realitatea răsturnată
fără realitate născut!

Dansul celor cinci simţuri

 

Să bei fără măsură şi să‑ţi schimbi aripile
în timp ce pescarul de perle se scufundă în orbitoarea adâncime albastră
în timp ce inima curge spre cascada ei verde
a gusta o uitare mai profundă a uita
să bei fără măsură şi să‑ţi schimbi aripile
să auzi vuietul lui Icar şi cântecul liniştit al scafandrului
şi alunecarea neagră de cristal a peştelui peste fundul apei
să vezi un cimitir înflorit în distanţa lui inaccesibilă
a auzi pe cineva intrând de la distanţa depărtării lui
o, să bei fără măsură cu aripile tale
să guşti zborul mădularelor tale spre verdeaţa lui Daphne
şi transformarea verdeţii în flautele tale
o, să fiu trezit de tine cu aripile mele
a gusta o uitare ascunsă mai profundă
să auzi apropiindu‑se zenitul şi cascadele
să simt sub mâinile mele imaginea membrelor tale
şi parfumul farurilor tale peste strada lunilor noastre
o, să bei fără măsură şi să‑ţi schimbi aripile
o, să‑ţi beau miopia cu aripile mele
să‑ţi ascult parfumul de spaţiu şi faruri
şi sabia împotriva nopţii şi vedenia sub mâinile mele
nave împotriva furtunii aşteptând într‑un nor de tunete
şi cascada curgând spre cer şi peştele ca un delfin
săgeată până la zenit şi sabie până în adânc
şi fulgerarea soarelui
o, să te fii băut fără măsură cu aripile tale
o, să fi fost beat fără nume cu aripile mele
o săgeată care loveşte întotdeauna la zenitul traiectoriei tale
o punte de furtună între răsărit şi apus
tu prima şi ultima dâră de spaţiu peste ocean
îţi aminteşti de noi
şi legănă‑ne
şi orbeşte‑ne
şi bea‑ne
O, bea‑ne cu aripile noastre!

 

Dedicare

 

Gândul la tine este ca zborul trecător al umbrei norului
peste câmpie
o legătură neaşteptată între cer şi pământ
o călătorie odihnitoare a privirii până dincolo de orizonturi
o dulce aducere aminte sclipitoare a scurtimii vieţii

 

Omul fără drum
(fragmente)
 

XX

 

ce scutură moartea din mânecă şi noi nu ştim
o ghicitoare roasă de molii o hartă pentru o mie de ochi lacomi

o muzică de dragon pe care toată lumea o aude, dar nimeni nu o înţelege
un turn de nori care ne îngroapă toate ecourile

plăcuţa de identificare gravată a unui infirm în sursa izvoarelor
şi sfidarea cu limba de piatră a stâlpilor din curtea templului soarelui

un demon care merge deghizat în tăcerea angoasei
iar ochii lungi înguşti ai mării cu strălucire de belladonă
un susur al ploii pe câinele ucis de la fermă
sunet tăios de fals ca un miracol anulat

şi totuşi dezamăgirea este forţată să nască din nou lumina
minunat, neaşteptat ca o îmbătrânire pe acoperişul primăverii

carnea devine cuvânt şi revelaţia înfloreşte
iar orbitele planetelor taie ochiul nebănuitor

 

XXII

 

tăcut ca o fântână camera se umple cu visele tale
sămânţa nopţii creşte mare în mâini ascunse

frunzele putreziciunii dorm ferite lângă inima ta
iar strălucirea de gheaţă a primăverii spartă de prisma frunţii tale

se topeşte şi îţi umezeşte rădăcinile în soarele tău
şi ca o scriere în alfabetul braille este pielea ta

o reparaţie blândă pentru amintirea dură de astăzi
dar cel care a luptat printre flăcări intră

printre triburile din pădurea visată noaptea şi vede
somnul tău ca amintirea unor tulpini verzi fragede

şi picăturile de timp în sânul zilei trecute
iar fereastra trandafirie se deschide în vânt fără miresme

iar libertatea de gheaţă albastră a mării flutură ca un banner
iar pleoapele tale închise sclipesc prin noapte

Erik Lindegren, Sviter, 1947
Erik Lindegren, mannen utan väg, 1942

Traducere şi prezentare de Dorina Brânduşa Landén
■ Poet

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button