Poem de Rodica Braga
pisicoasă, moartea se tot
apropie. uneori mă atinge
uşurel cu lăbuţa,
alteori, se zburleşte la mine
şi-şi arată dinţii, îşi înfoaie coada
şi-şi cambrează coloana vertebrală.
încerc să mă joc cu ea,
s-o prind în plasa
amăgitoare a cuvintelor.
nici gând s-o domesticesc.
prefirându-şi agale privirea,
aşteaptă. ea ştie când
să pună capăt hârjoanei,
cu o lovitură plictisită
va sugruma zbaterea cărnii.
între timp, simt cum mi se
deşiră viaţa, devine
tot mai străvezie
ca o pânză tocită prin care
se zăreşte malul
de dincolo. mă întreb
dacă hrăpăreaţa fiinţă
care-mi pândeşte fiecare
mişcare, va fi în stare
să mă ducă la locul
acela. uneori, mi se face
milă de ea, de greaua ei
încercare;
odată cu mine, va trebui
să târască cu sine
şi lotca burduşită
de cântecele mele neterminate,
deşarte, îngreunate de apa
tulbure a răspunsurilor
greşite la întrebările capitale
lipsite de echivoc.
* * *
zidul mut al plângerii
a mai crescut
cu un milimetru în tine.
eu, asemeni jidovului
rătăcitor, îngân
versetele ştiute şi strecor
în ele o tentă de reproş.
strivesc între pleoape
mărgăritarul ascuns
al unei lacrimi
ivite din tandreţi sugrumate
de zbilţul, vechi de acum,
al vinovăţiei.
ştiu, cu străfundul înmiresmat
de iubire al fiinţei,
că statornicia ne-a hrănit
şi îmbogăţit vieţile.
de ce, atunci, arunc
în vânt, ca pe nişte săgeţi
otrăvite, şpanurile
indispoziţiei mele?
tu mă iartă, absoarbe totul
în tăcerea ta răbdătoare,
aşa cum absoarbe pământul
dezlănţuirea ploii
şi vezi în zbaterea mea,
spinul cu care zgândăr
rana în care viaţa
ne-a statornicit, ca să mă asigur
că suntem încă vii
şi apţi pentru durere.
