Contemporanul » Lecturi » Mutaţii ştiinţifico-poetice prin Basarab Nicolescu

Mutaţii ştiinţifico-poetice prin Basarab Nicolescu

Din acelaşi cuvânt introductiv iniţial deduc că teoremele – ca să respect termenul titular – nu sunt înţelese ca limbaj, gen sau specie, stil, scriitură, ci drept „locul de întâlnire între fizica cuantică, Filosofia Naturii şi expresia interioară”. O triplă raportare.

Între eseul despre J. Böhme şi manifestul Transdisciplinarităţii, Basarab Nicolescu a publicat volumul Teoreme poetice, tradus în limba română de L. M. Arcade, cu prefaţa lui Michel Camus, la ed. Cartea Românească, 1996. Dedicată tuturor pământenilor şi îndeosebi prietenilor, versiunea românească adaugă o elogioasă închinare faţă de traducătorul afin.

De la titlu, Transpoezia a-⁠teoremelor, prefaţa lui M. Camus vorbeşte, cum se vede, despre altceva decât obişnuita poezie şi neagă condiţia teorematică a alcătuirii textuale. Îşi anexează şi un moto, din Elias Canetti. „Principiul artei: să regăsim mai mult decât s-⁠a pierdut.” Orientarea profundă spre trecut pare radical tradiţională, transdisciplinaritatea refuzând trecutul, dorindu-⁠se înnoire totală. E drept că în raport cu întreaga cunoaştere istorică. Autorul (a!)teoremelor este recunoscut de poetul francez Michel Camus drept fizician, teoretician şi theor. Ultimul cuvânt vrea să spună dus, cu imaginaţia, la oracolul din Delfi. Şi mai e recunoscut „poeticianul” a-⁠teorematic drept „Frate spiritual al poetului René Daumal”. Parcurg lista dedicanţilor acestei scrieri şi nu mică mi-⁠e mirarea că „fratele” poet absentează. Verb Basarab-nocolescu_fotreflexiv în franceză, dar nu cred să-⁠şi fi impus voinţa în această situaţie. Ce mai constat apoi este că fragmentele, a-⁠teoremele, sunt scrise imperativ, în modalitatea dictonului. Aş putea adăuga că, într-⁠o măsură, şi în modul manifestului.

Cât priveşte mesajul lor, el rămâne unul secret, ca atare greu, dacă nu deloc descifrabil. Lectorul descinde într-⁠un „abis de limbaj”. Textuleţele ar aminti de hai kai-⁠hokku-⁠ul nipon. În ce sens? Formal, poetic? Să sugereze poetul M. Camus că fragmentele acestea sunt nişte poeme? Dar ele, poeme, în nici un caz nu pot să fie, dincoace de accepţia generală şi vagă de „creaţie” în sau prin verb. Nu sunt, în sens formal, poeme hai-⁠ku. Măsură strictă de silabe nu au. Concentrarea expresiei există, dar ea este, desigur, proprie şi altor structuri. Imperativitatea oricum depăşeşte expresia litotică. Repetiţia şi chiar o anumită discursivitate nu lipsesc. Şi atunci? Sunt, ne mai dă, mai clar, de înţeles, lectorul lor, un amestec „contradictoriu” de teorie şi poezie. Dar în logica binară. M. Camus ştie bine că aici funcţionează logica terţiului tainic inclus, noncontradictoriu, care dislocă total dualitatea logică. Într-⁠un aspect evidenţiat de prefaţatorul prieten, deloc străin, în gândire şi expresie, de transdisciplinaritatea care fundamentează gândirea, logica şi stilul fragmentelor: câte domenii bazale le circumscriu? Deşi transdisciplinaritatea implică toate domeniile sau disciplinele atestate în educaţia superioară, universitară, în lume (spre nouă mii), aici ele s-⁠ar reduce uluitor de drastic numai la două, ştiinţa şi poeticul. E drept că ştiinţa este un termen generic. Există ştiinţe, nu ştiinţă. Sau există ştiinţă, în sens metodologic. Dar să depăşim această nuanţare. Să observăm raportul dintre cele două domenii: el ar fi – M. Camus citează fragmentul 31 din partea a VI-⁠a – următorul, anume poeticul este situat deasupra ştiinţificului prin rigoare cognitivă. Dar ştim că transdisciplinaritatea, prin logica terţiară, urcă raportul la un nivel vertical unificator, neierarhizat.

Cam atât despre prefaţă, să trec la Cuvânt înainte la ediţia franceză, semnat de autor. El ne dezvăluie punctul de plecare al cărţii, inspiraţia acesteia, într-⁠o întâlnire cu doi poeţi, cel deja amintit şi discutat, M. Camus, şi R. Juarroz, pe­trecută exact la 9 februarie 1991. Termenul tainic sau secret, misteri­os, enig­matic (fr. secrètement) din expresia terţiul tainic (termenul românesc, cu iz religios, mistic – şi ortodox – admis de autor) inclus este al lui M. Camus, care, am o bănuială, este mult mai atras de (ne)cunoscut decât de substituirea logicii binare prin logica terţiară, a lui trans.

Din acelaşi cuvânt introductiv iniţial deduc că teoremele – ca să respect termenul titular – nu sunt înţelese ca limbaj, gen sau specie, stil, scriitură, ci drept „locul de întâlnire între fizica cuantică, Filosofia Naturii şi expresia interioară”. O triplă raportare. Ştiinţă, filosofie şi un limbaj al subiectului, al eului, care face (poein, în greacă) textul, dezvăluindu-⁠i poeticul. Revenind la tipul de text ori discurs, există aici pretenţia singularităţii. Ar fi o „formă atât particulară de scris”, unică, fără gen proxim, doar cu o totală diferenţă specifică. Fapt nedovedit. Ar fi şi foarte greu. Nu e de ajuns un, amintit aici, argument al hiperconcentrării, înlocuind un extins, detaliat tratat, care ar fi sporit paginile de zeci de ori. Nici aici nu aflăm o explicaţie a sintagmei titulare, teoreme poetice. Ar urma să o găsim pe undeva prin corpul cărţii. Autorul are acum doar scrupulul de a-⁠şi evidenţia coerenţa gândirii, amintind că în eseul despre cosmologia poetică a lui Ion Barbu, din 1968, prima sa carte, apărută în română, folosise sintagma „teoreme lirice”. Dacă ar avea (sau ar pune în operaţie) temeinice cunoştinţe poetolo­gi­ce, s-⁠ar sesiza că liric şi poetic nu se substituie, doar se înrudesc şi, ceea ce s-⁠a pe­trecut în teoria poetică, ele s-⁠au îndepărtat, chiar până la înstrăinare.

Privitor la alcătuirea volumului, aşa cum ni se oferă el spre lectură, autorul recunoaşte că fragmentele nu i-⁠au fost date direct structu­rat, el le-⁠a ordonat ulterior. Remarc de pe acum că nu le-⁠a scos dintr-⁠o anume entropie. Există dese abateri (sau inferenţe colaterale) de la temă sau subiect, precizate în cele treisprezece secţiuni ale volumului. Vag, dar totuşi existent, este implicat şi autobiografismul. E comunicat, de pildă, un vis obsesiv (II, 107). În fine, dacă doi poeţi, un francez şi un argentinian, i-⁠au stârnit producerea, un alt poet, francezul Pierre Oster, i-⁠a citit manuscrisul teoremelor poetice. Nu a făcut apel la neofozicieni sau filosofi (ai naturii). Miza sa a căzut, se pare, pe expresia interioară. Pe un fel de poetic.

Încerc să fiu atent la semnificaţia dată termenilor teoremă şi poetic. Ce se înţe­lege prin teoremă? „«Thêorema» vrea să spună «spectacol». (III, 36) Nu etimologia îl ghidează. Nici exactitatea. Echivalentul în termen, spectacol, apare între ghilimele. Nici concept, nici metaforă, o unificare virtuală a acestora. Dacă spectacol este teorema, înţeleg că expresia interioară reflectă oglindirea. Mai aproape de teoremă sau numai de teorie: contemplarea.

Mă întreb şi asupra teleologiei acestui demers fragmentar şi concentrat. Descopăr un răspuns justificator, polemic. Iată, deci, un răspuns dat adversarilor, de altă credinţă ori numai neîncrezători în această întreprindere comunicată: „Duşmanii mei mă acuză că vreau să introduc un nou scientism şi un nou raţionalism. Au dreptate. În măsura în care cuvântul «nou» implică o negaţie creatoare.” (II, 112) Noutatea este concomitent distructivă şi constructivă. Din alte locuri reiese că nici reconstrucţia nu e abandonată. Deşi se doreşte cu totul dispensată de vechi forme, instrumente, metode. Dar scopul, totuşi, este şi el exprimat, şi chiar cu un fel de isteţime: „Sunt întrebat unde vreau să ajung cu reflecţiile mele. Când răspund: «nicăieri», mincinoşii cred că mint.” (II, 114) O simplă cale (metodă, metodologie) fără scop, sau cu un scop în sine, al demersului. Totul sui generis.

1. Câteva teme discutate în secţiunea despre nivelele de realitate sunt în carte recurente şi acestora li se vor adăuga, desigur, altele. Nu există aici o ordine perfectă. Ea nici nu este, în definitiv, posibilă. Restructurarea rămâne relativă şi se cuvine demascată. Chiar dacă aş fi introdus un comentariu aplicat tematic, amestecând cele treisprezece capitole ale volumului, tot n-⁠aş fi reorganizat materia scrisă într-⁠o coerenţă infailibilă. Mi-⁠am propus doar o expunere a gândirii şi instrumentelor sale, dedusă din volumul acestor pretinse teoreme poetice.

Cartea intră aşadar direct în realitate. Realitatea – a repetat-⁠o în multe lucrări – este percepută pe verticală. Aş spune, ieşind din textul autorului, ca o scară. Se schimbă realitatea, se schimbă şi percepţia acesteia. Am înţeles anterior că nivelele de realitate nu au raporturi de ierarhie. Dar au raporturi de, să le spun astfel, consistenţă. Sunt fie tari, fie moi. Realitatea percepută de om pe multe nivele este de o complexitate care ajunge o capcană. „Nivele de realitate, nivele de cunoaştere, nivele de conştiinţă – cum să se mai descurce bietul om?” (I, 44) Omul căruia i se sare în ajutor nu doar că nu-⁠i rămâne captiv, dar poate trăi frenetic în realitate. Secretul este să nu facă disocieri parţiale şi să nu aibă opţiuni limitate. Existenţa adevărată este plenară sau devine imposibilă. „Bucuria de a trăi – percepţie simultană a tuturor nivelelor de Realitate.” (I, 48).

Nivelele realităţii sunt materiale, adică energetice. Vidul nu infirmă materialitatea, din contra, o confirmă. „Vidul este destinul nostru.” (I, 24) Nivelele de realitate mai sunt numite şi „feţe”. O faCelan_fotoţă se află în afară, în „marii acceleratori de particule”, alta înăuntru, în „marii acceleratori de conştiinţă” (I, 47). Universul nu apare unul în tot, deci termenul nu devine adecvat, evoluţia ajunge termenul potrivit. Universul este miraculos, fiind cuantic şi dezvă­luindu-⁠şi cunoaşterii umane codul. Filosofia ajunge să fie certată pentru că a negat miracolul, care este „dimensiunea poetică a existenţei” (I, 13). Literatura aprobă şi recreează însă miracolul vieţii. Poeticul apare intrinsec, chiar particularizat, nicidecum adăugat. E depăşită acum chiar şi ideea posibilităţii ca poezia să fie ceva produs de toţi pentru toţi. O democratizare creatoare, pe care critica estetică n-⁠o admite, nu pentru că n-⁠ar dori-⁠o, dar nu este reală. Şi nici posibilă. Cât n-⁠ar vrea poeţii să fie printre cei mai ascultaţi, dacă nu chiar cei mai vizibili, în cetate. De unde Platon i-⁠a scos, ca nemulţumiţi de realitate, de aceea unidimensională, să admitem odată cu înţelegerea multinivelării realităţii. A unei realităţi renăscute, cum ni se arată acum. A unei realităţi întrevăzute ca (într-⁠)o „Vale a Mirării”. Sacrul apare, teologic vorbind, desacralizat, fiind definit drept „evoluţia conştiinţei” (I, 27). Doar prin conştiinţă se manifestă sacrul, ea nefiind asimilată miracolului.

Şi omul este o fiinţă cuantică, miraculoasă, deci poetică. Originea omului există în particulele cuantice. Legătura între nivelele realităţii rămâne în sarcina omului. Prin cunoaştere, ceea ce era demult admisibil. „Omul este instrumentul de observare a universului.” (I, 41) Şi prin prezenţă ori atitudine, pe care se insistă aici. „Omul este veriga ce lipseşte diferitelor nivele de Realitate.” (I, 38)

Se ajunge la existent sau chiar la existenţă, la viaţă, cuvântul concret repetat, prin descoperirea codului cuantic. „Codul cuantic este codul căii către viaţă.” Conştiinţa cosmică este una a discontinuităţii cuantice. Realitate, univers, cuantică, reflexia teorematică alunecă spre alte teme sau subiecte apropiate. În definitiv, ce poate fi mai încăpător decât realitatea? Ea nu poate fi străină de condiţia libertăţii. Prin cuantică, libertatea se află în discontinuitate, ea fuzionează cu reversul său din raportul dualist, abolit de cel terţiar. „Libertatea fără constrângere nu este libertate.” Este abordată în secţiunea aceasta despre nivelele realităţii şi relativitatea: „principiul general al Relativităţii este bazat pe masca jocurilor” (I, 16). Masca şi jocul vor reveni în cartea teoremelor poetice.

Am constatat imediat anterior deplina interdependenţă dintre libertate şi constrângere. Trebuie spus că aici planul contradictoriu nu este cu totul uitat, deşi se încearcă o aplicare consecventă a logicii noncontradictoriului. Ca să ni se califice viaţa, se revine la logica binară. „Contradicţia fundamentală a vieţii: să mănânci şi să fii mâncat.” (I, 45) Autodevorare. Doar contradictorie, nu şi tragică, pentru interpretul lui Ion Barbu, autorul poemului despre Nastratin Hogea („Trup sfânt şi hrană sieşi Hagi rupea din el.”). Să fii doctor în ale vieţii (I, 42), iată sensul cunoaşterii omeneşti. Omul nu se pierde, el se regăseşte în natură. Om-⁠natură este un raport fuzionant similar celui dintre spaţiu şi timp. Iar dacă se impune aici şi o teleologie, aceea este una a locului, desigur, în realitate. Şi locul se află tot prin atitudine. Una transdisciplinară, citisem în Manifest. Locul şi ordinea dau măsura (im)posturii. Impostura, dislocarea sau dezordinea, nu au aici o explicaţie de ordin moral, ci cosmic. Postura eronată este „inadecvarea la mişcarea energetică creatoare de ordine” (I, 30). Cuantica, întemeiată pe discontinuitate, a schimbat percepţia realităţii şi ca timp. „Timpul viu este timpul discontinuu al evoluţiei.” (I, 23)
Partea despre realitate include şi instrumentul de comunicare al acesteia, începând de la unitatea lui, cuvântul. Nu orice cuvânt. Cel care survine dintr-⁠o atitudine de deplină deschidere şi cuprindere. „Cuvântul viu: fulger traversând într-⁠o singură clipă toate nivelele de Realitate.” (I, 9) Retoricienii ar spune: cuvântul viu este cel care capătă statutul de metonimie a existentului. Nu sensul ajunge premisă ori scop. Cuvântul animat total rămâne formă, înveliş sonor. Sonoritatea dă şi sensul cuvântului, de pildă, în furtună, cuvânt titular la W. Shakespeare. Lingvistica saussure-⁠iană ar consta aici o tentativă colosală de instituire a arbitrarului sensului în limbaj.

Raţiunea – abordată aici în cea de-⁠a doua secţiune, după nivelele realităţii – dublează ca număr de fragmente realitatea, semn că gândirea şi formele sale primează. Raţiunea, ni se spune, are „cele mai multe nuanţe şi înţelesuri” (II, 1) ori „faţete” (II, 7). Dar dacă e vorba nu de faţete, ci de feţe, raţiunea se simplifică. „Raţiunea are două feţe: marea gnoză şi marea ştiinţă. Între acestea două – marea poezie.” (II, 37) Ne vom izbi, deci, numai de raţiunea unei cunoaşteri de interval, dislocând sau parazitând filosofia şi religia (raţiunea gnozică) şi raţiunea ştiinţifică. Două feţe, unificate poetic, poeticul fiindu-⁠le intrinsec. Poeticul ar fi o supra-⁠faţă, un aparent adaos. Dar şi o suprafaţă, spaţial vorbind.

Numeroase sunt faţetele raţiunii. Unele întunecate. Care au şi ele rostul lor. Raţiunea fuzionează cu iraţionalul. „Raţiunea vie conţine iraţionalul.” (II, 32) Acesta este recunoscut printr-⁠o atitudine înţeleaptă. Opusul lipsei de raţiune nu este întunericul ori ambiguitatea. Există şi o „claritate iraţională” (II, 33). Logica terţiară ne scoate din partajarea cu plus şi minus. Exclude excluderea, se opune antagonismelor, apare sedusă de fuziune. Binarul desparte raţiunea de iraţional. Se dedă unui delir al raţiunii. O mică raţiune ia nonsensul ca sens. Raţiunea este adesea ucisă în chiar numele său. Nu ajunge negată, dar rămâne regretată, raţiunea contradictorie a logicii binare. Există raţiune moartă, idei moarte, viaţă fără viaţă. Raţiunea controlează sau poate doar conţine iraţionalul. Raţiunea are şi ea grade, doar aşa se înţelege pe sine.

Şi raţiunea este deschisă şi cuprinzătoare. Vom afla multe lucruri din această secţiune a volumului centrat asupra raţiunii. Cum ar fi faptul că descoperirea majoră a ştiinţei rămâne creierul electronic, că există şi „minciuna matematică” (II, 36), că s-⁠au configurat două metafizici, teoretică şi experimentală (II, 41) sau că râsul semnalează contradicţia. Vom şti ce efecte au cele două logici, aceea clasică, binară, şi aceea modernă, ternară. „Contradicţia binară este impasul, contradicţia ternară este mântuirea.” (II, 13) În planul conştiinţei, al înţelegerii, în general, fără o relaţie cu un anumit domeniu, fie el şi acela al religiei. Logica ternară se aşează deasupra, între toate cele ce sunt.

Subiectul uman se autocontemplă în tot ce (re)cunoaşte. Teoria este aşadar, cum am mai remarcat, autobiografică. Gândirea nu se gândeşte, nu are fundament. Nici înţelegerea nu se poate înţelege. Înţelegere şi acţiune sunt, dar n-⁠ar trebui să fie, separate. „Înţelegerea naşte din experienţă.” (II, 28) Cel mai bine se înţelege conştiinţa gânditoare cu interogaţia. De regulă, răspunsurile sunt pur tautologice. Doar tautologicul răspunde la orice, de pildă la sensul istoriei

Dacă în secţiunea despre realitate era o certitudine că omul este un instrument de cunoaştere a universului, acum raţiunea devine nesigură şi ambiguă. „Enigmă tulburătoare: omul observă universul sau universul observă omul?” (II, 83) Socialul ar fi primordial în lume, ca atare nu insul autonom, dar incomplet, care iese din sine, se autodepăşeşte şi îşi întâlneşte semenul. „Totul pe lumea asta este relaţie cu celălalt.” (II, 85)

Vorbind acum despre raţiune, gândirea ne întoarce la realitate şi ne duce spre imaginar, amândouă fiind dispuse în creştere: „sunt grade ale imaginarului, precum există grade ale realităţii” (II, 87) Prin imaginar, prin viziune se accede la realitate. „Numai viziunea ne poate duce pe tărâmul Realităţii.” (II, 88) Literatura, Kafka etc. pot uşor face proba tezei. Dar ce se înţelege prin viziune? Nu doar o depăşire a vederii, dar chiar o excludere a ei. „Viziunea e contrariul vederii. De aceea Tiresias a fost orb.” (II, 103) Un mit, iată, ajunge reinterpretat, scos din limitele tragicului, adus în ilimitarea cunoaşterii fireşti.
Enigma deplină pare a fi raţiunea atotcuprinzătoare. „Taina tainelor: Evidenţa Absolută.” (II, 44). Misterul fuzionează total în descoperire. Închipuirea capătă chip real. Aplicarea logică atestă acelaşi traseu. „Logica logicilor este aceea a Evidenţei Absolute.” (II, 56) Aflăm şi ce este această Evidenţă Absolută: „luciditate infinită într-⁠o beţie infinită” (II, 64) Unificarea extremelor, duse până la ultima lor limită, dacă aceasta ar exista, fapt de altfel, teoretic, ştiinţific, filosofic, logic şi poetic negat. Spaţiul de proiecţie a gândirii rămâne aici infinit.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest