Contemporanul » Lecturi » Tolstoi de dincolo de cuvinte de Marius Iosif

Tolstoi de dincolo de cuvinte de Marius Iosif

Există un mare gol în existenţa lui Andrei Bolkonski, cel care, deşi, aparent, deplin realizat, se simte a fi un om profund neîmplinit. Ca şi Pierre, el trăieşte fascinat de destinul lui Napoleon, de saltul acestuia din anonimat în eternitatea scenică a istoriei, dar, constată Bolkonski: „El era liber; nu-⁠l preocupa nimic altceva, în afară de scopul urmărit şi, de aceea, şi-⁠a ajuns scopul”.

Marea frescă a romanului Război şi pace e străbătută de vinele a două experienţe spirituale, cea a prinţului Andrei Bolkonski şi cea a lui Pierre Bezuhov, experienţe la care se adaugă, întretăiată şi împletită cu ele, cea a Nataşei Rostova. Chiar dacă romanul, ca orice mare roman, are multiple faţete ce oferă multiple posibilităţi de interpretare, faptul că în anilev-tolstoi-afisi scrierii romanului Tolstoi nu mai notează în jurnalul său mai nimic, cât şi textul scrierii sale Spovedanie, ne fac să presupunem că romanul este, în esenţa sa, o îndelungă meditaţie, o căutare a unei căi spirituale proprii, pusă pe seama personajelor, în special a lui Pierre Bezuhov. Există în marile opere o biografie de adâncime, mai mult sau mai puţin transparentă, uneori bine ascunsă de autor, cum se întâmplă la Dostoievski, alteori expusă, cum e la Proust. Această biografie nu are de-⁠a face cu evenimentele cotidiene, ci ţine de cele mai adânci probleme pe care şi le pune artistul, iar una din problemele capitale care apare în prima parte a Jurnalului, notată în 4 martie 1855, ţine de problematica de o viaţă a lui Lev Tolstoi: „Azi m-⁠am împărtăşit. Convorbirea de ieri despre dumnezeire şi credinţă m-⁠a condus la o idee măreaţă, colosală, pentru a cărei îndeplinire, simt că sunt în stare să-⁠mi închin toată viaţa. Această idee este întemeierea unei noi religii, corespunzătoare dezvoltării omenirii, a unei religii a lui Hristos, dar purificată de credinţă şi mister, o religie practică, ce nu promite fericirea viitoare, ci dă fericirea pe pământ. Înţeleg că aducerea la îndeplinire a acestei idei pot s-⁠o realizeze doar mai multe generaţii, care să acţioneze conştient în acest scop. O generaţie va lăsa această idee moştenire celei următoare, şi, odată şi odată, fanatismul sau raţiunea o vor duce la îndeplinire. Să acţionez conştient în vederea unirii oamenilor cu religia, iată temelia ideii care, nădăjduiesc, va pune stăpânire pe mine”. Romanul rus deschide perspective profunde, depăşind spre înălţimi ameţitoare moralismul romanului tradiţional european.

Tolstoi nu descrie, nu scrie despre, ci se lasă purtat de o realitate psihologică pe care o intuieşte pe măsura înaintării evenimentelor. Realitatea e însă una în măsură să pună în discuţie marea sa problematică – relaţia cu sacrul. Marea operă este, de fapt, un siaj al experienţei de adâncime a autorului. Urmărind textul îndeaproape, urmărim meditaţia lui Tolstoi, ce îşi poartă personajele prin încercările unei epoci istorice furtunoase.

Cele două personaje principale pot fi considerate personaje-⁠experimentale prin a căror comportare Tolstoi îşi verifică meditaţiile privind noua religie; autorul îi îndrumă, dar îi şi urmează, purtat fiind de propria experienţă existenţială, experienţă care transpare puţin şi rar în Jurnal. Personajele nu sunt marionete în mâna scriitorului, ci îşi manifestă o personalitate care implică un realism ce poate conduce însă, în situaţii excepţionale, la realităţi profunde, dincolo de cele cotidiene. Pierre Bezuhov şi Andrei Bolkonski apar în chiar primul capitol al romanului, la serata Annei Pavlovna Scherer. Pierre, abia întors de la studii din străinătate, se arată a fi un om al marii naraţiuni, interesat de problema echilibrului european, discutând cu abatele Morio, care expunea un plan pentru statornicirea păcii eterne. Fascinat de personalitatea lui Napoleon, în jurul căruia se poartă discuţiile, Pierre, deranjând asistenţa, declară: „Nu, rosti el cu o însufleţire crescândă, Napoleon este mare, fiindcă el s-⁠a ridicat deasupra revoluţiei, fiindcă el i-⁠a înnăbuşit abuzurile, păstrând tot ce era bun în ea, şi egalitatea cetăţenilor, şi libertatea cuvântului, şi a presei, şi numai de aceea a dobândit puterea!”. Pierre poartă în minte imaginea ideală a lui Napoleon, împletită cu marea naraţiune a emancipării popoarelor, a unor reforme necesare pe drumul progresului. Pierre Bezuhov este un om al dorinţei triunghiulare şi, ceea ce se va vădi pe parcursul romanului, doreşte el însuşi să devină un Mare Om. La serată apare, împreună cu frumoasa lui soţie, Andrei Bolkonski. Frumos, bogat, căsătorit cu o adorabilă prinţesă şi aşteptând un copil, Andrei, ce putea accede, prin situaţia şi calităţile sale, la înalte demnităţi în stat, e un om pe deplin realizat şi, totuşi extrem de plictisit. Abia întâlnirea cu prietenul său Pierre Bezuhov îl scoate din amorţeală. În chiar acest moment, Pierre rămâne fascinat de frumuseţea Hélènei, fiica prinţului Vasili, cea care avea să-⁠i devină soţie.

Întâlnirea lui Pierre cu Andrei e totodată şi o despărţire, fiecare urmând a porni pe calea experienţei sale spirituale. Părând pentru ceilalţi un om deplin realizat, Andrei Bolkonski îşi dezvăluie în faţa lui Pierre adânca sa nemulţumire. „Niciodată, niciodată să nu te însori, dragă prietene; ţine minte sfatul meu: nu te însura până când nu-⁠ţi vei fi spus că ai făcut tot ce ai putut, până când vei fi încetat să iubeşti femeia pe care ţi-⁠ai ales-⁠o, până nu o vei fi cunoscut bine, altfel vei greşi amarnic şi fără putinţă de îndreptare. Însoară-⁠te la bătrâneţe, când nu mai eşti bun de nimic… Altfel se perpeleşte tot ce este în tine bun şi înălţător. Se iroseşte totul în nimicuri. Da, da, da! Nu te uita la mine cu atâta uimire. Dacă vrei să realizezi ceva în viaţă, vei simţi la fiecare pas că totul s-⁠a sfârşit pentru tine, că toate drumurile îţi sunt închise, afară de drumul saloanelor, unde vei sta alături de toţi lacheii de curte şi de toţi cretinii…”. Există un mare gol în existenţa lui Andrei Bolkonski, cel care, deşi, aparent, deplin realizat, se simte a fi un om profund neîmplinit. Ca şi Pierre, el trăieşte fascinat de destinul lui Napoleon, de saltul acestuia din anonimat în eternitatea scenică a istoriei, dar, constată Bolkonski: „El era liber; nu-⁠l preocupa nimic altceva, în afară de scopul urmărit şi, de aceea, şi-⁠a ajuns scopul”. Naraţiunea prezumtivă a lui Andrei Bolkonski e blocată de însăşi realizarea lui socială, iar ceea ce caută el, chiar dacă nu e conştient de aceasta, este o împlinire spirituală, deşi, om istoric fiind, el o presupune ca glorie. Pentru cei doi, Napoleon este chiar mediatorul dorinţei triunghiulare de care sunt pătrunşi, do­rinţă care îi împinge spre un tărâm metafizic, iar acest tărâm metafizic este, dincoace de imageria pe care o stârneşte, o nevoie de împlinire spirituală, de renaştere. Pierre, el însuşi atras de o împlinire metafizică, dar aflat la începutul drumului, nu-⁠şi prea înţelege prietenul: „Mi se pare caraghios, zise Pierre, că tocmai dumneata, dumneata, socoteşti că nu mai eşti capabil de nimic şi vorbeşti de viaţa dumitale ca de o viaţă distrusă. Ai totul în faţă”. E evident că cei doi trăiesc în regimul virtual, decorporalizaţi, neputând fi la sine şi tinzând cu toate puterile spre o împlinire imaginară.

Decorporalizarea se vădeşte la Pierre Bezuhov prin ruptura sa între aspiraţia metafizică şi căderile în zona desfrâului. Vinul şi femeile care îl atrag la chefurile lui Anatol Kuraghin sunt semne ale aceleiaşi neîmpliniri lăuntrice, a neputinţei de a se locui, dorinţa vulgară nefiind decât tot o dorinţă metafizică, doar de semn contrar, ea fiind, de fapt, o nevoie orgiastică compensatorie raţionalismului său. Chiar în aceeaşi seară în care îi promisese lui Andrei Bolkonski că nu se va mai duce la Anatol, unde fusese invitat, Pierre îşi calcă promisiunea: „În aceeaşi clipă însă, aşa cum se întâmplă cu oamenii zişi fără caracter, simţi o dorinţă nebună să mai guste o dată măcar, din viaţa aceea desmăţată atât de bine cunoscută lui, încât se hotărî pe loc să se ducă”. Dorinţa des-⁠frânată, desprinsă de realitatea corporală, e marea problemă a omului istoric decorporalizat, pentru care a trăi corporalizat e a trăi în exces, orgiastic, prin plăceri extreme, amplificate. Decorporalizare înseamnă însă şi excesul contrar unui ascetism forţat ce ar putea deschide căile unei mântuiri imaginate într-⁠un spaţiu utopic. Ar fi vorba de o desensibilizare care, în absenţa unei spiritualizări corporale, se hrăneşte, în compensaţie, cu senzaţii stimulate. Depravarea, cum e şi cea care se vede pe străzile timpurilor noastre, e semnul unei desacralizări, al unei înstrăinări de forme religioase sterile, al unei dislocări existenţiale ce se manifestă ca neputinţă de a se locui, înstrăinare de habitatul corporal firesc, şi în faţa căreia discursul nu are, de fapt, nicio putere.

Părăsindu-⁠şi existenţa „realizată”, pe care o dispreţuieşte şi în care se simte nefericit, Andrei Bolkonski pleacă la război. Drumul spre evenimentele exterioare, planurile de operaţiuni ce acopereau întreaga Europă, e dublat de un drum interior pe care omul Andrei Bolkonski începe să păşească. Drumul istoriei pare benefic pentru starea sufletească a lui Andrei: „Deşi nu trecuse multă vreme de când părăsise Rusia, prinţul Andrei se schimbase foarte mult. În expresia feţei sale, în mişcări şi în mers, nu se mai observa aproape nimic din prefăcătoria, din oboseala şi din lenea de altădată; avea acum înfăţişarea omului care n-⁠are timp să se gândească la impresia pe ce-⁠ar produce-⁠o asupra altora şi care e ocupat de lucruri plăcute şi pline de interes. Pe chipul lui se citea mai multă mulţumire de sine şi de ceilalţi; zâmbetul şi privirea îi erau mai voioase şi mai pline de farmec”. Prins de acţiune, Andrei Bolkonski îşi uită frământările existenţiale, iar micile rosturi ale acţiunilor militare converg spre un sens existenţial implicit, trăit terestru. Adevărat profesionist, el vede războiul ca un lucru foarte serios, în care trebuie să te implici cu nobleţe şi nu poate accepta gluma pe care un sublocotenent rus o făcuse la adresa insuccesului unui general austriac din armata aliată. Preocupat de amănuntele organizatorice ale războiului, prinţul Andrei, aghiotant al generalului Kutuzov, descoperă brusc tărâmul morţii: „«Un singur pas – meditează el – dincolo de linia aceasta, care aduce cu graniţa dintre vii şi morţi, şi dai piept cu necunoscutul, cu suferinţele şi cu moartea. Şi ce-⁠i acolo? Cine-⁠i acolo? Colo, peste câmp, după copacul şi după acoperişul acela luminat de soare? Nimeni nu ştie, dar tare-⁠aş dori să aflu. Groaznic e să treci hotarul acesta, şi totuşi aş dori să-⁠l trec; e ştiut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-⁠l trec şi să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, aşa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit şi înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiţi şi de plini de viaţă.» Dacă nu cugetă aşa, cel puţin aşa simte fiecare om care se află faţă în faţă cu inamicul; iar sentimentul acesta dă o strălucire deosebită şi o voiciune plină de voie bună tuturor impresiilor din asemenea clipe”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest