Contemporanul » Modele » Transgresiune şi apropiere Ion Vlad 80

Transgresiune şi apropiere Ion Vlad 80

Ion Vlad ne oferea, prin cursuri şi prin cărţi (cărora li se adăugau, fireşte, textele pe care i le citeam prin reviste), îndemnul unei asemenea „sublimări”, materializat în aspiraţia criticii literare de a deveni ştiinţă.

Studenţilor din universităţile umaniste româneşti de azi, unde profesorii se duc, americăneşte, în t-⁠shirt şi espadrile la cursuri, le va fi probabil mai greu să înţeleagă excelenţa vestimentară în care Romulus Todoran, Gavril Scridon, Ion Vlad, Mircea Zaciu sau Liviu Petrescu veneau la orele studenţiei noastre. Chiar şi decadentul Teodor Boşca se subsuma „ritualului” de a se îmbrăca studiat, impecabil, ca să nu mai vorbim de Ştefan Bitan sau de profesorimea feminină, superioară numeric. Intrarea unuia dintre aceşti profesori în clădirea de pe Horea însemna un eveniment, urmărit cu admiraţie şi înfiorare. Instinctiv, studenţii se trăgeau mai pe margine, pentru a le lăsa loc să „evolueze”. Învăţai, la cursurile lor, nu numai o carte de o foarte bună calitate – chiar dacă uneori era învelită în anacronicul „tradiţionalism” ardelenesc cultivat ca marcă de seriozitate –, dar şi ce înseamnă stil, exigenţă de sine, nobleţe umană şi intelectuală.
Sună patetic, azi, în era tuturor deconstrucţiilor şi a licenţelor corozive îngăduite, dar cultura era asimilată, pe atunci, cu o valoare la înălţimea căreia „te ridici”, nu numai intelectual, ci şi prin întreaga ţinută. Să nu-⁠şi imagineze, însă, cineva că „aulicii” din faţa noastră erau scorţoşi, inabordabili sau aroganţi până la aneantizare. Dimpotrivă, te chemau alături, lăsau să le scape câte o ironie, intrau cu tine într-⁠un Stefan-Ion-Vladdialog aproape firesc, dar ţinuta lor perfectă şi disponibilitatea pentru incandescenţă îţi cereau să te ridici deasupra ta însuţi înainte de a le putea răspunde. La fel era şi cu respectul pentru idei, pentru cărţi şi pentru pagina scrisă, care funcţionau, înainte de toate, ca standarde valorice. Generaţia de profesori care ne-⁠a format demonstra, cu asupra-⁠de-⁠măsură, că orice intelectual care se respectă e capabil să genereze o proiecţie sublimă, numită „mit”. Universitatea, revistele Tribuna sau Steaua, Echinoxul la care ne-⁠am început ucenicia literară erau astfel de „mituri”. BCU, unde se afla „bârlogul lui Faust”, era altul; „fondul secret”, la ale cărui volume „interzise” aspiram cu toţii, era un altul, şi aşa mai departe. Cafenelele Arizona sau Croco erau mituri: puteai, desigur, să-⁠ţi ostoieşti carenţa de cofeină şi în alte locuri, mai „proletare”, dar să mergi la Arizona sau la Croco era ca şi cum ai participa la o consacrare.

Ion Vlad aparţine unui asemenea mediu, pentru care statul la catedră însemna sacerdoţiu. Îşi recita cursurile cu lungi inflexiuni ascensionale, incantatorii, ca-⁠ntr-⁠o catedrală. Când rostea cuvântul Faulkner, simţeai în el o veneraţie bine fundamentată în ani lungi de bibliotecă laborioasă, comprehensivă. La fel când spunea Wellek, Warren sau Lukács. Tipologia intelectuală a timpurilor pe care le trăiam atunci – succesive „liberalizării” culturale şi editoriale din anii 1967-⁠71 – ne îndemna către un orgoliu perceptiv anume, structurat în mod difuz de convingerea că opera literară îi este suficientă sieşi, vecină cu transcendenţa, sublimă şi cristalină, autonomie pe care orice proximitate a contingenţei nu face decât s-⁠o întineze. Îi era complementară acestei prezumţii suspiciunea faţă de tot ceea ce era „eveniment” sau istorie. Fusesem suprasaturaţi de vulgată marxistă la orele şi şedinţele de pregătire ideologică; deci, strâmbam din nas adolescentin când venea vorba de Lukács, ne păreau a fi fastidioase interminabilele cursuri de istoria literaturii – unul „celebru”, de pildă, unde ni s-⁠a vorbit timp de un an de Şcoala Ardeleană, fără ca titularul să fi pomenit, măcar în treacăt, de greco-⁠catolicism… – şi consideram, pe scurt, că privilegiul de a face facultatea într-⁠o epocă când anistorismul era îngăduit ne pune la adăpost de orice capcană în care se insinua prea mult „profan” şi intra prea puţin „sacru”.

Ei bine, acesta a fost visul naiv din care ne-⁠au trezit cursurile şi cărţile lui Ion Vlad, care puseseră în circulaţie o sintagmă de tip nou, care ne dădea destule dureri de cap pe atunci: aceea că „descoperirea operei” presupune reconstituirea „itinerarului istoric al unei opere”. Eram suspicioşi faţă de sociologie, ori Profesorul spunea, deschis şi cu argumente, că „sociologia literaturii produce excelente şi sugestive rezultate”, la ambele capete ale unui text: atât la acela, genetic, unde se află scriitorul, capătul determinismului subiectiv, ideatic şi formal, cât şi la acela, opus, al receptării. Formula existenţială concluzivă, din care se poate decanta întregul „program de viaţă” al lui Ion Vlad aveam s-⁠o găsim în Convergenţe: „categoria care ne interesează aparţine […] scriitorului cucerit de ideea că opera literară este rezultatul unui travaliu îndelungat, controlat, susţinut de o comportare intelectuală superioară. Scrisul ne apare ca un act intelectual sever îndeplinit, fără ezitări şi cerând o mare voinţă a edificării.” (Subl. n., Şt.B.)

Ce însemna, aşadar, „itinerar istoric al unei opere”? Într-⁠o primă instanţă – preciza Ion Vlad –, un „act de cunoaştere intelectuală polivalentă”, rezultat de pe urma imersiunii „totale” a faptului literar în istoricitate. „…Nu putem abdica – scria Profesorul în Descoperirea operei – la conceptul istoric al faptului de cultură şi al celui artistic, la cercetarea tuturor sistemelor, structurilor şi «straturilor»” prin care istoria intră în legătură cu opera de artă şi se lasă, la rândul ei, influenţată de ea. Conceperea actului critic ca şi „fapt intelectual integral” reprezenta focarul iradiant al teoriei. În concordanţă cu ea, poziţia de centralitate trebuie să îi revină operei, nu contextului, anecdoticii sau voinţei sinusoidale a celui care o scrie. „…Se poate afirma – preciza Ion Vlad tot în Descoperirea operei – că premisele cercetării sunt în operă. Ea implică şi personalitatea scriitorului, ale cărui atribute pot fi decantate în operă, după cum criticul se supune unei obligaţii similare, identificându-⁠se cu textul cercetat pentru a-⁠şi confrunta propria-⁠i personalitate cu a operei şi a subiectului creator revelat în textul literar.”

Mai precis, actul de a scrie, propriu scriitorului, obiectivează în operă nu eul biografic al celui care scrie (detalii lămurite de către Proust în Contre Sainte-⁠Beuve, eseul celor două euri, cel biografic şi cel literar), nu doar eul artistic, ci eul istoric. Al treilea eu, altfel spus: eul care îl depăşeşte pe cel biografic, „evenimenţial”, îl depăşeşte şi pe cel artistic, transpunând în operă tensiunea obiectivată a istoriei. Era sublim modul în care Ion Vlad rostea cuvântul, validându-⁠l atât ca aspiraţie existenţială, cât şi ca încărcătură axiologică. Devii intelectual „total” (nu uitaţi de imperativul „cercetării totale a operei” literare) doar din momentul în care eşti conştient de o asemenea sublimare: că, prin ceea ce creezi la prima mână sau doar analizezi, de la un nivel de intensitate încolo începe să lucreze istoria, cu toată forţa impersonalizării creatoare de care vorbise T.S. Eliot.

Ion Vlad ne oferea, prin cursuri şi prin cărţi (cărora li se adăugau, fireşte, textele pe care i le citeam prin reviste), îndemnul unei asemenea „sublimări”, materializat în aspiraţia criticii literare de a deveni ştiinţă. Recunosc, eram prea ingenui ca să acceptăm din start o asemenea invitaţie, fiindcă pentru noi, la vremea respectivă, actul de receptare a unei opere literare echivala cu invitaţia la plăcere şi la nesistemicitatea pe care aceasta o conţine. Un mic ocol trebuie făcut, pentru a înţelege toate acestea. Intrasem pe „poarta literaturii” pe drumul regal al abisului, nopţii şi visului din faimoasa carte a lui Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul. Sugestia că există şi un „iraţional” în spatele raţionalist al limpezimii ne fascina. I se adăuga „plăcerea senzorială” pe care o preamăreau tematiştii francezi, mari îndrăgostiţi de realităţi imponderabile, cum e „profunzimea”. În 1974, avea să apară Critică şi profunzime, frumoasa carte magnetizantă a lui Mircea Martin, echivalentă, pentru noi, cu un drog intelectual fericit; aproape un an am citit doar Jean-⁠Pierre Richard, apoi ne-⁠am extins înspre Bachelard şi Gilbert Durand, orice invitaţie la altceva decât plăcere şi profunzime în actul de a recepta o operă fiind resimţit ca o inadecvare. Mai bântuia prin Cluj neoexpresionismul câtorva dintre primii poeţi echinoxişti şi supralogica abstruză, hohotitoare a lui Zacharias Lichter: iraţionalul ne fascina, energiile submerse, de asemenea. Aceasta a fost atmosfera în care Ion Vlad a venit cu invitaţia de a „transcende” informul prin intermediul formalului, al disciplinei şi al ştiinţificităţii.

Există – sugera el – două nivele de autorealizare, pentru analistul fenomenului literar, în procesul criticii literare. Primul (la care noi rămăsesem cu fervoare) era cel de identificare: „…critica de identificare – se spune în Descoperirea operei – se defineşte metodologic ca o posibilitate de acceptare a viziunii scriitorului, a concepţiei realizate ca expresie artistică şi ca o soluţie ce se dispensează de sistemul informaţiilor extraartistice (istorie, biografie, ideologie etc.).” Dincolo de acest nivel prim, adesea pregătitor, se desfăşoară – pentru cei care sunt capabili de ea – transcenderea obiectivantă sau sublimarea: „…cercetarea poate deveni ştiinţifică pe măsură ce coalizează termeni multipli din celelalte direcţii (extraartistice), obligându-⁠i să funcţioneze în spiritul criticii operei. Concepută ca un univers complex, opera literară solicită o perspectivă şi o abordare sintetică, printr-⁠o diversitate de criterii analitice. Această operă-⁠organism cu multiple manifestări presupune firesc o istorie a ei, a destinului ei, de la momentul creaţiei până la acela al recreării.” (Prima subl. îmi aparţine, a doua îi aparţine autorului; Şt.B.)

N-⁠aveam de unde şti (nici Profesorul nu ne-⁠a furnizat ancore în această direcţie), dar sintagma de „operă-⁠organism”, care va fi folosită şi de către Umberto Eco, semăna cu multe dintre sintagmele pe care Michel Foucault îşi construise Cuvintele şi lucrurile, cartea din 1966. Desemna, în esenţă, mecanismul generativ „non-⁠uman” al unor sisteme şi subsisteme structurante obiectivate, cum sunt, de pildă, în domeniul specific al literaturii, genurile şi speciile literare, cărora Ion Vlad le-⁠a consacrat pagini substanţiale în toate cărţile sale, dar şi un volum exegetic foarte flexibil, Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor”, din 1996. Am citit-⁠o cu o încântare deschisă înspre postmodernism. Vorbea în ea Profesorul Vlad despre intertextualitate, despre textul literar ca formă deschisă (tot Eco…), „dezvoltată” ca un ţesut, în varii direcţii excentrice, despre realitatea narativă înţeleasă în sens de „hiperanunţ performativ” (Cesare Segre), sau despre „transgresare”. „Semnul narativ” – citim aici – se manifestă ca „deformarea” continuă a unui „limbaj originar”, în sensul invers, proiectiv, celui regresiv propus de către hermeneutică.

Dacă „ştiinţificitatea” transgresivă de odinioară îmi dădea fiori, întrucât nu eram sigur că voi ajunge vreodată „acolo”, Aventura formelor mi s-⁠a părut a fi cel mai viu, cel mai tineresc şi mai decomplexat volum publicat vreodată de către Ion Vlad. Niciodată nu l-⁠am simţit mai aproape, deşi în ultimii douăzeci de ani întâmplarea a făcut să nu ne vedem decât de două, cel mult de trei ori. Prea puţin pentru comunicare – suficient, însă, pentru o comuniune.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest