Contemporanul » Lecturi » Marian Victor Buciu: Ascensiunile Angelei Martin

Marian Victor Buciu: Ascensiunile Angelei Martin

URSS şi Germania erau la fel la procesul nazismului, calificat drept un proces vinovat. Procesul comunismului este în România politizat şi tardiv. Istoria este aceea care face singură procese. Am şti bine ce a fost răul comunist

La deplângerea confuziei generalizate în ţară, Florin Constantiniu (2006), istoricul pretins „sincer”, dă o explicaţie sociologică într-⁠o prelungire marxistă: există acum deja o „clasă exploatatoare”. S-⁠a reluat linia rea a istoriei, cu răul la vârf şi ignoranţa la bază. Şcoala românească actuală este marcată de dezastru. Un elev a scris că regele Mihai l-⁠a arestat pe regele Carol I. Ministerul e primul vinovat de situaţie. „Suntem şi am rămas un popor de ţărani”, scrie, altfel decât criticul Eugen Simion. „Munca este duşmanul lor”, al românilor, aminteşte că a zis un vechi străin, călător pe la noi. Atacurile contra Academiei Române de azi vin dinspre frustraţii (termen împărtăşit şi de Buzura) care hipertrofiază unele defecte ale personalităţilor. Viziune din interior, de ascendenţă interioară, în nota din titlul cărţii. Ca istoric profesionist, în comunism, a „acceptat «linia» Partidului”, pentru a elimina marea minciună rusă. URSS şi Germania erau la fel la procesul nazismului, calificat drept un proces vinovat. Procesul comunismului este în România politizat şi tardiv. Istoria este aceea care face singură procese. Am şti bine ce a fost răul comunist. (Să spun că sondajele sociologice constată reversul?) Vl. Tismăneanu îşi face publicitate şi el, americăneşte. (Dar rezistă omul, prin natură, la publicitate?) Istoria se face cu surse de arhivă, nu cu idei politice. Deci, circumspecţie: apar cărţi improvizate. Sursele mari sunt la Moscova, în prezent cam închise. Adevărul, care ar fi la îndemână, este şi el cam ignorat. Mulţi istorici politizează. (Iar unii a-⁠politizează?) În fine, efectul de globalism sau mondialism ar fi fără dubiu o „anihilare a identităţii naţionale”.

Ca istoric trebuie să fie obiectiv, devine precaut Ioan-⁠Aurel Pop (2013). El nu acceptă modelele obligatorii ale marilor naţiuni, dar doar modelele celor mari şi totodată buni. Stagnăm: „deocamdată privilegiem formele”. Într-⁠o organică lipsă de viziune: „Ne mişcăm orbi, conduşi de orbi!”

Evreu român, medic neurolog şcolit la Cluj (la început la Craiova), plecat în Israel, Jean Askenasy (2007) vrea ca medicul, întâi, să nu facă mai rău, cum cerea Hipocrate, apoi să vadă bolile individual, nu în general. A efectuat studii despre creier (organ format din „100 de miliarde de neuroni şi trilioanele de celule gliale”) şi somn. Crede în progresul continuu, ataşat de neuroştiinţă. Despre conştiinţă menţionează că „este o funcţie care nu poate fi măsurată” moral, dar orientează acţiunea în bine sau rău. Există o ştiinţă care poate măsura distanţa infinitezimală dintre subiectiv şi obiectiv: qualitologia. Judecă fără drept de apel comunismul, el „sugrumând creaţia unui popor plin de talent”. Sugrumarea creaţiei este admisă cu, rimbaldian spus, delicateţea pierderii vieţii (culturale, fireşte), de intervievatoarea care nu admite, de nicio culoare, teza. Globalizarea îi apare neurologului la polul opus: este firescul, naturalul, omenescul, cerebralul. „Procesul de globalizare este un proces existent în creier…”. Comunicare extinsă, graţie mijloacelor actuale, globalizarea iese din dialogul popoarelor, naţiunilor şi produce o vastă şi ineluctabilă omogenizare salvatoare: „Homo galacticus este singura formă de supravieţuire a omenirii în viitorul îndepărtat…”

Un interviu de-⁠a dreptul erudit, conţinând pagini de eseu (între acestea, sunt de remarcat acelea pregnant articulate despre miros), de la anatomic la religios, este cel cu otorinolaringologul Dorin Sarafoleanu (2015). El propune şi pare că impune medicul ca „model de viaţă”. Într-⁠un context devastat: „Eclipsa de logică, libertinajul au învins raţiunea, credinţa, morala, valorile, lucrul bine făcut.” Cu „lucrul bine făcut” şi-⁠a făcut bine campania prezidenţială actualul preşedinte al României, Klaus Johannis… Departe de apolitic, există o foarte largă politizare. Şi brancardierul din spital e numit politic! Nu doar contextul, dar şi textul este azi devastat. „Zona politicianistă întreţinută astăzi mai mult ca oricând de filosofi inculţi, de oratori agramaţi, de plagiatori şi «doctori» de toate felurile, cu largul concurs al supravieţuitorilor prin «rating», riscă să ne transforme dintr-⁠o naţiune modernă într-⁠o populaţie amorfă.”

Irinel Popescu (2012), medicul cunoscut pentru transplantul de ficat, intrat superficial şi în politică, se exprimă amar, chiar disperat. Se-⁠ndoieşte că binele învinge. E convins că meritocraţia va fi alungată de democraţia corupţiei. Pe care o constată mulţi dintre intervievaţi, la ei trebuind să fie adăugat muzicianul Ioan Holender.

Reprezentând nu un domeniu profesional, dar Casa Regală a României, AS Principesa Margareta a României (2008) prezintă Fundaţia pentru caritate care-⁠i poartă numele şi evidenţiază valorile regale: „identitatea naţională, mândria, continuitatea şi tradiţia statală”. Nu uită antecesorii exemplari. Din istoria trecută, o „istituţie-⁠model”: „Carol I este un bun model de constructor”. Iar din istoria trăită aşa zicând familial, recunoştinţa şi admiraţia faţă de regina Elena, bunica, şi regele Mihai I, tatăl.

Gândirea se diversifică firesc şi în aspectele istorice. Există o amprentă reliefată a minţii vii. Când mintea amorţeşte, ea se înregimentează.

Trei români, doi critici şi un prozator, deschid secţiunea II. Portrete. Criticii apar în faţă. Pe portretistă o dezamăgeşte, dacă nu chiar o irită, altfel admiratul Adrian Marino, ajuns acum memorialist: „nu m-⁠a impresionat”, ba chiar, în chip total antinaţionalist, şi-⁠ar fi „repudiat” ţara. Nepotrivirea ia şi chip oarecum metodologic. Portretistei îi repugnă la Marino, în memorii, „portretele încondeiate gros şi cu năduf”. În schimb, criticului şi jurnalistului Mircea Iorgulescu îi recompune un portret complex, atrăgător, cald. Autoarea însăşi se suspectează acum de „erupţie subiectivă”. Există şi o latură umbrită şi dureroasă a relaţiei umane şi intelectuale. Autoarea este uimită de „grave(le) acuze” (de colaboraţionism cu Securitatea), pe care le vrea lămurite, însă pe fond rămâne sceptică în „confuzia” de după 22 decembrie 1989.

Privitor la Augustin Buzura în opere complete, remarcă deopotrivă omul şi opera, în relaţia naratologică autor-⁠narator-⁠personaj, autobiografism, scrisul ca existenţă, conştiinţă, morala antitotalitară, o „completă” poetică postmodernă. Datorită acesteia, întrevede o regenerare exegetică a operei. Nu observă că linia de gândire critică şi creatoare invocată este crezută azi sterilizată, din plin bagatelizată, depăşită: post-⁠postmodernitate sau post-⁠postmodernism, a „conceptualizat” E. Simion; iar M. Cărtărescu vrea să uite de Postmodernismul românesc, în care e doct(or).
Străinii din portrete sunt doi critici, doi prozatori şi un om de ştiinţă.

În textul recent, din 2014, Jean Starobinski. Plenitudinea posibilă, Angela Martin este determinant epică şi memorialistică. Sunt avansate relaţiile de familie la acelaşi nivel cu cele critice, simpatiile estice ale omului de la Geneva cu rădăcini iudeo-⁠poloneze. (Psiho)criticul conştiinţei, care „se lasă mereu redescoperit”, e cel din interviul adunat în volum, un neoiluminist practicând critica în chip de artă a trezirii, convins că literatura eliberează. Ce-⁠l delectează, poate, dar mai ales îl conduce tot spre cuvânt, este muzica (preferă Mozart-⁠Marşul turcesc, Scarlatti). Marotele conştiinţei lui critice sunt teatralitatea, melancolia faţă cu realitatea, J.-⁠J. Rousseau (adevărul, nostalgia, mitomania, obsesia).

Şi mai de aproape, din 2015, este Jean Rousset. Rigoare şi farmec. Lui i-⁠a tradus Mitul lui Don Juan. Şi tot lui îi creionează un portret vizual: „Era agil, graţios şi expresiv, străin de orice preocupare de a produce impresie.” Vizitatoarea se simte şi ea analizată de criticul comparati(vi)st şi tipologist. Tot în latură memorialistă, aici portretista vorbeşte şi despre soţ; la Starobinski vorbise despre fiu. Intensitatea emoţiilor devine evidentă. Dialogul critic este centrat previzibil pe şcoala critică de la Geneva (A. Thibaudet, Marcel Raymond, A. Béguin, J.-⁠P. Richard, G. Poulet, J. Starobinski), şcoală nedogmatică, în cadrul căreia „formalistul” Rousset refuză „existenţialismul” lui Poulet. Iar punctual, analitic, insistă asupra încrucişării privirilor cu celălalt.

Foarte apropiat în timp este şi Manuel Scorza. Bizara memorie a istoriei literare: 2015. O evocare critică întoarsă în deceniul 8, despre latino-⁠americanul prăbuşit cu avionul la aterizarea din Madrid, la 55 de ani, în 27 noiembrie 1983. Atunci, Angela Teodorescu, ulterior Martin, i-⁠a tradus câteva romane şi au schimbat scrisori. Reproduse acum, cele ale lui Scorza îl arată pe deplin spontan şi deschis. Într-⁠una dintre ele, după fotografia cu fiul de curând născut, el remarcă frumuseţea traducătoarei românce, dar notează că „După scris mi te închipuiam altfel…”. Cum, rămâne o enigmă. Evocatoarea îl redescoperă pe romancier „îngropat în uitare”, după „gloria internaţională”. Explicaţiile: stângismul politic, criticismul de sub „dictatura găştilor literare” (canonul real fiind, e încredinţată Angela Martin, al criticii universitare). Dar la aceste explicaţii contribuie şi M. V. Llosa, cel care, de pe dreapta politico-⁠culturală „democratică”, l-⁠a plasat „în regatul mârlăniei” şi, cu rară virulenţă, notează că la Scorza „până şi virgulele şi accentele par mârlăneşti”. A mai spus că Scorza i-⁠ar fi „piratat” un roman, fără a-⁠l identifica. Le-⁠a rămas comună condiţia de metişi (cholos), recunoscută şi de Llosa, norocosul premiant Nobel. A apus însă „miracolul Scorza” (Alejo Carpentier), cu romanele sale, pe care le credea balade, ale conştiinţei civice. Istoria prezentului devine transpusă în roman cu succes conjunctural. Contextul (politic), în cazul lui Scorza, estompează textul. Angela Martin crede, se pare, în recurenţele istoriei, în relaţia tare dintre biografism şi istorism. Perspectivă din care Scorza nu este exclus de Llosa.

Pentru că l-⁠a cunoscut faţă către faţă, suedezului Kjell Espmark, cu aceleaşi mijloace epice, eseistice, evocatoare, îi schiţează un portret. Mai clar: „Încerc să-⁠i compun portretul din câteva trăsături”, prin memoria dificilă, ajutată de cuvânt: „E, însă, când umbră înşelătoare, când impasibil model.” Artă grea, portretistica.

Praxeologul Thierry de Montbrial îi produce o recunoscută inhibiţie cu gândirea sa activă despre schimbarea sistemului lumii. Ca atare, lui îi intuieşte cvasi-⁠ficţiunea teoretică activă. Praxeologia este ştiinţa acţiunii şi ea s-⁠ar baza pe pasiune, articol carent în lumea actuală. Angela Martin îl elogiază ca francez, îndeosebi, pentru raţiune şi caracter. Credinţa fundamentală a „ştiinţificului” este aceea că sensul există (ori nu există) în totul. Optimism relativist? Pledoarie pentru acceptarea unei etici a aparenţei: fie că există, fie că nu, sensul ar trebui să ne prefacem a-⁠l recunoaşte. Relativism vaihingerian: als ob, ca şi cum…

■ Angela Martin, Ascensiuni interioare (Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-⁠Napoca, 2016)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest