Contemporanul » Lecturi » Theodor Codreanu: „Ieşirea” din Cerc sau Jocul şi fuga

Theodor Codreanu: „Ieşirea” din Cerc sau Jocul şi fuga

Aceasta este povestea „scornită” integral de geniul epic al lui Paul, voce multicoloră a lui Nicolae Breban însuşi. Sub masca cinismului, se dezvăluie un tragism prelung, revelat de o narativitate complexă, aspră, în planuri contrapunctice de un rar dinamism, ludice, totodată, augmentate cu o răbdare de maestru, departe însă de sterilele simulacre postmoderniste

Fulgerele ideatice ale lui Paul (Nicolae Breban, Jocul şi fuga, roman, Editura Contemporanul, 2015) împotriva Mioriţei se axează pe această nepregătire în faţa bucuriei, a Bunei Vestiri (eşuate în hybris), ca semn al unei crase lipse de voinţă, în sens nietzschean, bucurie spre care năzuia şi Zarathustra aruncând săgeţile contra Crucificatului. Nunta cosmică din baladă e contextualizată vremii (acum) şi confundată de Paul cu o „adulaţie faţă de cultul victimei”: „Jos, jos nu cu această baladă, frumoasă, ce mai, ispititoare în metafora ei de nuntă cosmică, dar… nu ne trebuie, acum (s.n.), această adulaţie faţă de cultul victimei!”, care ar oglindi „spiritul de turmă”. Dar nu cumva spiritul de turmă, fulgerat şi de Nietzsche, este al „activilor” fraţi resentimentari, care pun la cale omorul? Asta a şi demonstrat N. Steinhardt1 într-⁠un pătrunzător eseu despre recursul la splendoare (sintagmă aparţinând lui Hans Urs von Baltasar) din Mioriţa, ca semn al bucuriei cosmice, nu al resemnării. Nietzsche voia şi el o „religie” a bucuriei, ignorând că aceeaşi năzuinţă are şi creştinismul: Bucuraţi-⁠vă! Raţionaliştii atei au născocit că religia creştină este una a încruntării sumbre. Nietzsche s-⁠a luptat şi el cu fantoma unui astfel de creştinism: „De când sunt oameni, prea puţin s-⁠a bucurat omul. Numai faptul acesta, fraţilor, e păcatul nostru strămoşesc”.

Cele trei faze ale Cercului conceput de Paul, cu acceptul celorlalţi, sunt: întâlnirea/unirea, acceptarea riscului şi continuitatea, cu deviza „noi nu răzbunăm nimic”. În orice caz, nu o răzbunare personală sau de grup, ci o alta, superioară, rafinată, de perspectivă istorică. Horia Sima s-⁠a împotmolit în răzbunarea asasinării Căpitanului, neascultând de „testamentul” acestuia. Cercul se lărgeşte prin cercuri în Cerc, un fel de amestec de Blaga şi Maiakovski: „Nu, nici legionarism, nici comunism, ori altceva, ci o ideologie a locului, o luare cu adevărat în posesie, psihică, emblematică, a Locului. Unde trăim de milenii. Pentru aceasta, continua să creadă Paul, nu era nevoie decât de un simbol uman, viu, şi iată… Femeia! Care începea să-⁠şi înţeleagă, încet-⁠încet, rolul şi, din fericire, fără gesturi, fără vanităţi de prisos, fără nici un fel de adaosuri personale, fără reminiscenţe dintr-⁠o credinţă sau fanatism trecut”. Originalitatea lui Paul, comparativ cu predecesorii, inclusiv cu Nietzsche, misoginul, este feminizarea Noului Mit. Mai degrabă ne reîntâlnim cu ambiguitatea arheului eminescian, care se supune identităţii numerice din budism, Archaeus ascunzând în sine toţi oamenii, fără separare de sex. Ideologiile şi miturile tradiţionale au făcut din femeie o jertfă. Ana lui Manole nu mai trebuie zidită la temelia Bisericii, ci înălţată în turlă, spre cer, şi apărată. Soluţia nu este nici pe departe a feminismului postmodernist, deşi am fi tentaţi s-⁠o asimilăm fantasmelor despre codul lui Da Vinci din romanul lui Dan Brown. Totuşi, Noul Mit se arată şi nu se arată a fi o întoarcere la creştinism. Poate mai degrabă în sensul realizării creştine de după moartea creştinismului, în ipostaza lui secularizată, cum vor susţine Gianni Vatitmo şi John D. Caputo (După moartea lui Dumnezeu): trecere de la secularism la postsecularism. De asta, probabil, Mia mărturiseşte, la un moment dat, că nu crede în Dumnezeu: „– Nu. eu nu cred în Dumnezeu, a adăugat Mia, dar… ţie, fostului meu iubit, m-⁠aş… spovedi!”

Cercul se lărgeşte la douăzeci, apoi la o sută, în expansiune şi continuitate. Cresc însă şi primejdiile. Gramatopol sau Stamatopol, comunist/securist, se iveşte printre cerchişti ca vânător de „mistreţi” şi de „urşi”. Îl avertizează pe Paul că, a doua zi, se va decide soarta Vioarei, cu argumentul „că ea ne poate contrabalansa puterea noastră! A maselor, a revoluţiei…”. Lichidarea ei înseamnă lichidarea Cercului, însă. Intrat în alertă maximă, Paul îl atrage, în noapte, pe malurile Dâmboviţei, unde îl prăbuşeşte cu un pumnal primit de la unchiul său, amiralul. (Pare să fie păcatul său care-⁠l va urmări în agonia din Stabiliment, echivalând cu o încălcare a respingerii cultului morţii!). Apoi pleacă imediat la Mioara, spre a se încredinţa că nu e în pericol de moarte; o găseşte veghind, de parcă l-⁠ar fi aşteptat. Urmează: fuga lui Bastian Bretan în Ardeal, Virgil Bretan este dat afară de la facultate, fiind, mai târziu, ucis, la o întrunire de la Constanţa, unde nu şi-⁠a putut stăpâni „radicalismul”. Singurul ajutor vine de la Peter, care ajunsese activist de partid de gradul întâi. La trei ani de existenţă, Paul hotărăşte s-⁠o aducă pe Maria în centrul Cercului, spre a-⁠l înlocui, presimţind ce-⁠l aşteaptă. Deja apar primele simptome ale bolii, deocamdată „procese pulmonare incipiente”. Convoacă o sesiune extraordinară a Cercului, într-⁠o sală de teatru, unde toţi aşteaptă discursul lui. Anunţă, ca Nietzsche sau ca Heidegger, că ne trebuie, pentru supravieţuire, un nou Zeu, că acesta este Doamna Maria sau Virginia, ambele simboluri hristice: „Opera mea, câtă este, e încheiată. Ea, numai ea singură poate fi cea care va prelua, va susţine ideile noastre, şi rezistenţa noastră, necesară şi… atâta câtă este, câtă putere ni s-⁠a dat, prin naştere, familie sau istorie, să fim! Dar, atenţie, totul nu în forme şi vorbe fanatice, ci totul văzut ca o obligaţie de fund, umană, necesară, după taifunul din care venim…”.

După discurs, urmează lovitura de teatru: excluderile şi degradările din funcţii şi grade, dând impresia că nu mai are încredere în nimeni, cu excepţia lui Peter şi Virgil. E o adevărată „schimbare la faţă” a lui Paul, una „brutală”, acum, la antipod cu fostul flecar, cu bufonul de geniu, cinic, metamorfoză preţuită superlativ de tânărul Virgil Bretan, care crede că abia acum Paul „este cel adevărat”, încât până şi Ea îl imită pe El, fiindu-⁠i asinul care a purtat-⁠o pe Fecioara cu Pruncul în fuga în Egipt, asinul îndemnat la drum, cu blândeţe, de către Iosif. Concluzia surprinzătoare a lui Virgil: „adevăratul scop al Cercului nostru a fost… tocmai acesta: ca el însuşi să se schimbe. Să… ajungă la sine…”, simultaneizând animus şi anima, principiul arhe-⁠ului grecesc, anunţând o nouă întemeiere. Ea, Maria, a fost salvatoarea lui, „Doamna, Femeia. Cu care el se culcase de câteva ori, gol, pe acelaşi aşternut, nevoind s-⁠o facă femeia lui, pentru că a simţit atunci că ea era sortită altor scopuri”.

Acum se disting, cu claritate, cele trei faze ale Cercului: 1) una ideală, înfrăţirea; 2) faza Congresului, care a adus schimbarea la faţă a liderului; 3) cercul critic, al Şefului, cu cerinţa stabilităţii, scoţând la vedere o nouă tripletă de lideri: Virgil Bretan, Avram Avram, constănţeanul, şi Raoul Ionescu, fază a confruntării cu adevărul a ideii naţionale. În ultima etapă, se desăvârşeşte „naşterea unui nou cult. Al Doamnei”, cu despărţire netă de toate ideile şi sloganurile legionare, fără nici un fel de „fanatism religios”. Dar contradicţiile nu dispar. Unii cerchişti îl bănuiesc pe Cazimir de trădare, de intenţia de a fi şef suprem, „cu puteri depline”. De aici, decurge şi sacrificarea lui Virgil şi a lui Doris Ilca, violată, găsită moartă împreună cu tânărul Bretan. Paul este izolat, internat la alt spital, cu alte simptome, o hepatită rebelă, fiind vizitat zilnic de Peter şi Raoul Ionescu. Ajunge într-⁠o rezervă cu multe cărţi marxist-⁠leniniste, menite să-⁠l reeduce, fiindcă boala lui era „o infecţie a spiritului”. Medicul Lilis îl şi avertizează: „Noi, interniştii, suntem un fel de popi!”, termenul internist având nu doar un sens medical. De altfel, i se dezvăluie că aripa principală a stabilimentului era destinată psihiatriei.

Capitolul al V-⁠lea este al „agoniei” ultime a lui Paul. Este tot mai puţin vizitat, până la a fi uitat şi izolat în orăşelul J., fără memoria locului şi supus unor tratamente ciudate, care provoacă anemia voinţei. Dar nu renunţă la a gândi ce este adevărul, reamintindu-⁠şi de Nietzsche şi Heidegger. În studiul despre Nietzsche, Heidegger definea astfel fiinţa umană: „Omul este fiinţa care respectă adevărul, dar îl şi neagă, tocmai în virtutea acestui fapt”. Şi Nietzsche: „Respectul faţă de adevăr este deja o consecinţă a unei iluzii”. Iar iluzia este condiţia tinereţii, prin excelenţă. Paul bănuieşte că Virgil Bretan a murit pentru că a refuzat bătrâneţea. Pe când el, Paul, trebuie să şi-⁠o asume cinic, precum un sfânt, convins că tocmai aceia pe care i-⁠a format l-⁠au trimis acolo: „m-⁠au trimis aici, un loc pe care voit, îl ignor”, făcându-⁠i, totuşi, bine în pustietatea de pustnic, unde este supravegheat numai de bărbaţi, ca Augustin, cu care face o plimbare prin oraş, când, într-⁠un moment de slobozenie, fuge la gară pentru a reveni în Bucureşti, dar este prins, alegându-⁠se cu o rană la tâmplă, care nu se mai vindeca. De la Doamna, primeşte o scrisoare, în care-⁠i vorbeşte doar despre micile ei necazuri, dar nimic despre Cerc. Speculează prin filosofie şi mituri, calificând, din nou, marele său proiect drept o farsă, care, inevitabil, trebuie să se sfârşească tot cu o farsă, cea din stabiliment: „Mă-⁠ntorc la prima mea idee: dacă totul a început printr-⁠o farsă, vorbeam de începutul, părea într-⁠o doară, al organizaţiei, al Cercului, cum să se termine totul la fel: tot printr-⁠o altă farsă?” Totodată, e profund compătimitor faţă de „drama celor care nu-⁠şi consfinţesc, nu sunt lucizi şi nu luptă pentru recunoaşterea Locului, pe care vieţuiesc cei de o seamă cu ei, de veacuri”.

În sfârşit, primeşte vizita lui Peter, care-⁠i spune că au fost nevoiţi să-⁠l îndepărteze de Cerc din pricina zvonului că are să se facă o anchetă a Securităţii. Nu se miră, dat fiind că el însuşi, în stabiliment, nu făcea decât o proprie anchetă asupra a ceea ce s-⁠a întâmplat, asupra incapacităţii sale de a crede: „au fost momente, au fost nopţi în care am deznădăjduit amar şi mi-⁠am făcut aspre reproşuri că nu cred, că nu am organ pentru credinţă. Căci, asta-⁠i bună: cum poţi să fii sfânt fără să crezi… hai?” Ba, un membru fidel al Cercului îl acuză că se ascunde „în cămaşa unui sfânt laic”.

I se limitează din nou dreptul de a primi vizite: două-⁠trei pe săptămână, până la cinci persoane, apoi mai multe, căci „Cercul nu accepta totuşi să-⁠l piardă”, dar majoritatea vizitatorilor proveneau dintre „funcţionarii” şi „doctorii” stabilimentului. Dincolo, în libertate, era stăpânit de frică, pe când aici se considera fericit, cu reflexul cinic că „în cazul lui fericirea nu însemna decât absenţa plictiselii, a plictisului. Mai exact, absenţa fricii de această stare…”. O lungă nepăsare, nepăsarea totală: „În jurul meu, bucuraţi-⁠vă, se află neantul!” Nu era vorba de a-⁠i imita pe stoici, ci de formula fericirii, „ca o formă densă a nepăsării”. Poate filosofa, întreba chiar ce este libertatea: „să descoperi o ţintă, un loc, pe care nu-⁠l doreai, nu-⁠l aşteptai şi care, printr-⁠un ciudat miracol, ţi se potriveşte?” După care, desigur, este trimis în cealaltă parte a clinicii, în „legendarul stabiliment” al psihiatriei. Acolo, în Casa galbenă, e un spor de libertate, e un privilegiat: este pus să ţină conferinţe, poate să aibă invitaţi, să fie chemat în oraş, să organizeze după-⁠amiezi cu ceai, fursecuri, cu audieri de discuri clasice, cu discuţii savante, condiţia fiind să arăţi entuziasm, în vreme ce naţiunea se scufunda „spre fundul nu ştiu cărei istorii”, pe când el era apărat, fiind acolo, „de toate aluviunile, morenele şi torentele istoriei”. Acceptă că „orice revoluţie îşi ucide fondatorii”. El ca declarat psihopat, alţii ca arestaţi etc. Totuşi, notează că nu a părăsit Cercul, că îl cară după sine ca o cârtiţă: „Cercul, Ideea de Cerc, aşa cum am conceput-⁠o eu, nu poate fi părăsită, nici trădată”.

O undă de vinovăţie nu-⁠l părăseşte: anume că, în stabiliment, nu se mai simte singur, ca altădată, chiar în ciuda intrigilor unei lichele ca Ungar, care a fost vărsat la nebunii irecuperabili, pe când el s-⁠a văzut retrimis în apartamentul său, declarat un nebun cinstit, după ce trecuse prin beciurile poliţiei, dar, în acelaşi timp, fiind ocrotit de intervenţiile lui Peter, ajuns sus de tot. Deşi nu se simţea nici păzit, nici închis, are tentative de evadare, recucerindu-⁠şi libertatea de a fi singur: „Curajul cum s-⁠ar spune de a fi, în sfârşit, singur!” Şi: „am devenit… un schimnic. Un real sau fals călugăr. Un fel de sfânt, atât cât e posibil în noua şi turbulenta, neobosit de moderna noastră lume./ Da, mai ştii, poate pentru sau chiar de asta am să încerc să fug. Ca să văd dacă nu se desprinde de mine această… piele”. „Suntem singuri în sacul nostru de piele”, spusese Balzac.

După trei ani în stabiliment, reuşeşte să fugă. Jocul se termină cu fuga. Fuga din stabiliment poate evoca ecouri autobiografice. Mai întâi, fuga din Cerc, apoi din stabilimentul vesel care devenise România, fugarul schimbându-⁠şi „în vreo două rânduri identitatea”. Rătăcind, în fuga lui, şi prin nordul Ardealului, va fi regăsit de bătrânul Bastian Bretan (Breban?), alarmat de o scrisoare a doamnei prof. dr. Davidson, alarmată, la rândul ei, de faptul că minora Liliana, nepoată-⁠sa, cu veleităţi de scriitoare sau de istoric, îl asalta, pasional, pe „bătrânul” Paul. O scrisoare a Lilianei Aimée dezvăluie cum l-⁠a „necinstit” pe Paul. Ea credea că, deşi trecut de patru decenii, liderul Cercului nu ar fi avut contact cu vreo femeie, dintr-⁠o frică enigmatică: „Ba le dispreţuieşte, într-⁠un fel ciudat: le şi compătimeşte pentru că se află într-⁠o sclavie istorică, dar nu faţă de bărbaţi, aşa cum declară ferocele feministe din America, ci… prin decizia implacabilă a Timpului. Cel ce mişcă lucrurile, spune el, dar nu la suprafaţă, ci aşa cum acţionează unele curente în marile oceane, în apele freatice ce sapă nu numai galerii, ci şi peşteri fenomenale în şi sub roci, timpul uman… care modifică totul, viclean, persuasiv, sub aparenţele cele mai promiţătoare”, numite progres. Cu aceeaşi viclenie a timpului, mărturiseşte ea mătuşii Davidson, l-⁠a sedus pe fugar, deflorându-⁠l şi lăsându-⁠se deflorată. S-⁠a răzbunat, astfel, pe mătuşa plină de prejudecăţi şi pe cinicul Paul, care „se cred superiori oamenilor de rând. Dacă nu chiar dominatori de-⁠a dreptul”. A făcut-⁠o din sadism, ca să-⁠l chinuiască un pic „pe acest vagabond plin de idei şi de cultură” şi să-⁠l aducă pe calea firească a sexelor. Toate s-⁠au întâmplat într-⁠o bojdeucă, în vecinătatea unei şatre de ţigani, unde el locuieşte şi educă copiii zlătarilor, cărora le este îndatorat. Arată ca un copil îmbătrânit, care se imită pe sine, fericit că şi-⁠a găsit drumul în viaţă, viaţa pe care el însuşi o creează şi care nu există. În rătăcirile lui între zlătari şi stabilimentul din orăşelul J. este mereu însoţit, dovadă că fuga din „legendarul stabiliment” este ultima farsă a vieţii lui. De la el a mai aflat că talentul nu există, e ca o pasăre mare, un cocostârc mare şi negru cu care te întâlneşti „la marginea unei câmpii întinse”, amintire a lui din copilărie. Istoria însăşi se imită pe sine, aidoma lui Paul Cazimir.

Aceasta este povestea „scornită” integral de geniul epic al lui Paul, voce multicoloră a lui Nicolae Breban însuşi. Sub masca cinismului, se dezvăluie un tragism prelung, revelat de o narativitate complexă, aspră, în planuri contrapunctice de un rar dinamism, ludice, totodată, augmentate cu o răbdare de maestru, departe însă de sterilele simulacre postmoderniste. Şi fiindcă prozatorul s-⁠a încăpăţânat/a rezistat să nu fie înghiţit de filosof, gata-⁠gata în primejdie de a scrie tezist despre cea mai misterioasă mişcare politică din istoria românilor, el s-⁠a văzut obligat să se revanşeze ca investigator-⁠filosof al fenomenului în studiul Un hybris colectiv.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest