Contemporanul » Lecturi » Constantina Raveca Buleu: Ludic şi sapienţial

Constantina Raveca Buleu: Ludic şi sapienţial

Scris în tonalităţile unei înţelepciuni mature şi echilibrate, care datorează mult filonului genealogic, volumul lui Mircea Petean cuprinde incursiuni lucide în varii aspecte ale cotidianului, opinii cumpătate, formulate fără patimi sau resentimente, de pe poziţia unui „solitar marginal”, neînregimentat politic

„Şi, pentru că tot veni vorba,/ cine mai e şi Nicanor ăsta?/ Alter-egou-⁠ul poetului Petean?/ Un erou de ficţiune?/ (Mi se pare c-⁠am citit despre el cel puţin într-⁠o scriere/ de-⁠a unuiconstantina-cop prozator sud-⁠american.)/ Un sfânt?/ O combinaţie între un literat, un vagabond/ şi o pagină de ziar?/ Un nume de câine?/ Cin’ să fie? Cin’ să fie?/ O să fie-⁠o bucurie!…”. Aceste versuri concentrează esenţa volumului lui Mircea Petean, Nicanor, ultimul om, apărut în 2014 la Editura Limes din Cluj/Floreşti, surprinzând spiritul ludic ce conferă vitalitate melanjului de amintiri, ficţionalizări, sugestii intertextuale, discurs sapienţial şi desfăşurare lirică aflat în paginile cărţii.

Istoria ficţionalizată din primul capitol se profilează transparent autobiografic, mai întâi în cadrele unei geneze aproape mitice: „Nicanor a văzut lumina zilei într-⁠un sătuc pitit între dealurile înierbate din inima Transilvaniei. A crescut în duhul blândeţii, în ascultare şi rugăciune. Bunica dinspre tatăl lui îl învăţase să fie bun, smerit, blând şi generos. De la ea a învăţat să iubească mai presus de orice oamenii, pe fiecare în parte, dar şi omenirea, întreaga omenire”. După ino­cenţa primă, urmează marea tentaţie, descoperirea cuvântului scris, a cititului, în care copilul se scufundă ireversibil, începând astfel să devină „ultimul om”, stare acutizată în războaiele pierdute ale adolescenţei. Apoi, excesul tinereţii prime, căutările celei secunde şi retragerea din lume, sfârşită odată cu revenirea printre oameni şi consacrarea cafenelei ca loc al întâlnirii şi al rostirii marchează punctele esenţiale ale biografiei lui Nicanor.

Scris în tonalităţile unei înţelepciuni mature şi echilibrate, care datorează mult filonului genealogic, volumul lui Mircea Petean cuprinde incursiuni lucide în varii aspecte ale cotidianului, opinii cumpătate, formulate fără patimi sau resentimente, de pe poziţia unui „solitar marginal”, neînregimentat politic. De obicei, privirea începe prin a decupa o secvenţă de existenţă urbană sau o categorie socială, pentru ca mai apoi reflexul cultural să intervină, căutând febril explicaţiile şi investigând posibilele laterale, consecinţele previzibile şi excepţiile. Alteori, detaliul este expandat hermeneutic la scara etnicului, tratat fără invective, dar şi lipsit de menajamente patriotarde. Analiza cotidianului trădează spiritul critic al autorului, fără a crea impresia de osificare moralizatoare. Dimpotrivă, scris uneori sub imperiul unei ironii savuroase, alteori cu fiorul unui idealism impresionant, camuflat deseori de o temperanţă discursivă, dar trădat de gesturi şi de reflecţii profunde, volumul se converteşte într-⁠o revelatoare mărturisire de sine.
Seria de Notaţii disparate reuşeşte să armonizeze mărturisiri şi autoportrete ludice, reflecţii spirituale profunde, picanterii sarcastic-⁠amare din peisajul literar autohton, scene de viaţă supuse unui tratament ficţional sau pasaje lirice consacrate iubirii şi prieteniei. Din categoria celor dintâi face parte surprinzătoarea declaraţie „prefer să mă rostesc”, precum şi strădania constantă de a se menţine în afara prejudecăţilor, în vreme ce ultimele se coagulează în sfera idealităţii şi sub semnul întâlnirii, iar sensibilitatea vizibilă până acum doar în lirica lui Mircea Petean translează puternic în perimetrul lor. Celelalte îşi găsesc ecoul în varietatea spectacolului vanităţii creatoare – a celorlalţi – şi a ironiilor vieţii.

Cei care îl ştiu pe Mircea Petean recunosc în paginile acestui volum coregrafia lui existenţial-⁠creatoare, marcată obsesiv de întâlnire şi de corelativul său, despărţirea. Cel mai adesea, textele din Nicanor, ultimul om istorisesc întâlniri literare, consumate într-⁠o geografie clujeană familiară celor din proximitatea autorului, în care reperele sunt restaurantul Arizona, Librăria Universităţii, strada Horea şi cafeneaua River, unde Petean îşi are „biroul de primire”. Cea din urmă, configurată cu laterale intertextuale cuceritoare, reprezintă templul predilect pentru oficierea „religiei întâlnirii”, locul unde editorul Mircea Petean, „omul de hârtie cu coperţi de carton”, îşi ritualizează plăcerea de a materializa, de a scoate la lumină cărţi, de a conversa cu scriitori şi artişti, dar şi de a observa străini, cărora, cedând unui irepresibil impuls ficţional, le asociază scenarii existenţiale fragmentare. Motivaţia imponderabilă a unei asemenea acţiuni se configurează în subteranele imaginaţiei, în variabilele ei infinite: „Cele mai misterioase întâlniri sunt cele ce nu se întâmplă. Sau, mai exact, cele care se petrec în mintea protagoniştilor”. Consecinţa ţine de extinderea cafenelei de la o scenă a întâlnirilor la un spectacol al imaginaţiei.

Indiferent de perimetrul în care se produc, întâlnirile povestite în acest volum se metamorfozează în evenimente cu încărcătură simbolică pregnantă (precum întâlnirea miraculoasă cu Nichita Stănescu) sau se fluidizează în discursuri reflexive subtile, adevărate lecţii despre trecut sau natura umană, în declanşatori ai memoriei scriitorului. Este o memorie menită să refacă, secvenţial, devenirea unui om al scrisului, pentru care, în ultimă instanţă, întâlnirea supremă e întâlnirea cu sine însuşi. De pildă, scena morţii unui câine, produsă în universul colorat şi dinamic al pieţei, provoacă fluxul memoriei şi îl proiectează pe autor în momentul primei sale întâlniri cu moartea, în copilărie, istoria combinată a momentelor thanatice generând, la rându-⁠i, o dezbatere asupra normalităţii morţii, asupra a ceea ce înseamnă „a fi pentru moarte”.

Obstinaţia cu care Mircea Petean configurează o mitologie personală a socializării trădează un adept al „purităţii întâlnirii”, al descoperirii celuilalt în absenţa umbrelor interesului, deoarece – afirmă el – „cel ce practică religia întâlnirii trebuie să ştie s-⁠o celebreze în amiaza ei”. Sfera unei asemenea idealităţi nu echivalează cu obliterarea lucidităţii critice, mai ales atunci când intervine perspectiva insider-ului. Dimpotrivă, în acest punct, editorul şi creatorul de literatură dezavuează cu umor, dar şi cu o amărăciune ascunsă, disfuncţionalităţile peisajului editorial şi orgoliile scriitoriceşti. Există pagini în care galeria celor atinşi de mirajul Poeziei – credinţa alarmantă a Poetului fiind aceea că „Dumnezeu a pus în fiecare din noi un grăunte de poezie” – este savuros descrisă. „Depun mărturie – scrie autorul în Portretul poetului necunoscut, uzând mai degrabă de vocea editorului –: toţi cei ce au zărit măcar o clipă grăuntele de poezie dintr-⁠înşii şi au încercat mai apoi să-⁠l cultive – n-⁠au nici o importanţă, în această fază a discuţiei, rezultatele – se leagă de mine ca muştele de banda aceea lipicioasă care atârna pe vremuri de tavane în odăi sărăcăcioase şi în birouri slinoase”.

Experienţa de colecţionar al liricii altora îi permite autorului o tipologizare aproape caragialiană a „clienţilor”: „servul devenit lichea, veleitarul dublat de escrocul sentimental, falsul taumaturg, carieristul, grafomanul, aventurierul, «căpuşa», genialoidul, călăreţul fără cap a cărei misie este aceea de a-⁠l alerga pe bietul creator cu riscul de a-⁠l vedea prăbuşindu-⁠se în spume, gnomul sibilinic şi isteroid, culminând cu administratorii de domenii ficţionale, de la proprietarii de poduri la negustorii de vise, de la proprietarul unei străzi cu un singur locuitor la marele apropritar al unor livezi cu un singur măr sau cu un singur măslin ori smochin, şi acela uscat”. Acestora li se adaugă „poetul discret”, figura „sublimă” a unor proiecte absurde. Însă parodia faunei literare nu scoate din orizontul autorului sensibilitatea acută la ce înseamnă singurătatea literatului din zilele noastre, utopic anesteziată prin încrederea investită în „puterea magică a cuvântului scris”, în invocarea unui alt spirit, viu sau trecut Dincolo.

Plăcerea jocului se revarsă într-⁠un amuzant Dicţionar onomastic, un soi de sită ludică, prin care se cerne mai ales peisajul literar şi actanţii săi, legitatea flexibilă a selecţiei constituind-⁠o raporturile mai mult sau mai puţin vagi dintre nume şi caracterul celor care le poartă, secondată de automatismul asocierilor condiţionate socio-cul­tural. Astfel, după Mircea Petean, „sufixele diminutivale mângâie şi răsfaţă”, dar „ce mângâiere va fi resimţit cel care, printr-⁠un debuşeu ironic, va fi încondeiat o dată pentru totdeauna te miri ce obiect nevinovat sau meteahnă a semenului identificat cu un obiect oarecare: Dan Hârdăuţ, Ionică Calapod, Aniţa Meşină, Marioara Trăistaru”. Pe acelaşi ton, autorul subliniază rezonanţa istorico-mitologică a unor nume precum „Decebal Traian (C)Remeş, Dochia Perpetua Rostogol” şi remarcă faptul că unii au savurat în mod cert şi „cu delicii estetice aromele unor rime de genul: Triţă Făniţă, Nelu Săpunelu, Ioanichie Mischie”. Lor li se alătură numele ce sugerează „însuşiri secrete, precum darul mirosului: Sandu (A)Muşina; un anume elan higienic: Gelu Spălăţelu; Plăcerea de a măcelări: Ştefan Casapu ş.a.m.d.”.

Aceeaşi propensiune ludică marchează şi o serie de exerciţii narative, unde fişele aproape clinice ale unor sentimente, stări sau fapte se transformă în rafinate teatralizări literare, asezonate cu referinţe mitologice şi nuanţe ironice. Jocul se ocultează însă în cazul altor stări cu implicaţii clinice şi potenţial de contaminare. Este cazul anatomiei fricii, personalizată pe vectorul memoriei şi teoretizată în aspectele ei socio-⁠is­torice.

Nicanor, ultimul om reprezintă, înainte de toate, cartea unei existenţe consacrate literaturii, nu numai în aspectele ei creatoare, ci şi în formele ei sociale, Mircea Petean scriitorul fiind exemplar dublat de Mircea Petean editorul. Graţie acestor prezenţe complementare, cititorului i se deschide atât uşa laboratorului intim al scrisului şi inspiraţiei autorului, cât şi cea din culisele pieţei editoriale, de la scenografia târgurilor de carte la riscurile meseriei de editor. Dincolo de revelaţii, de analize sociale şi de reflecţii, dincolo de pedagogiile necesare, chiar dacă nu întotdeauna confortabile (precum pledoaria pentru abandonarea resemnării mioritice în favoarea acţiunii), Nicanor, ultimul om este o carte născută din impulsul irepresibil al scrisului, din nevoia autorului de a exista într-⁠o ordine spirituală şi de a crede în puterea cuvântului scris.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest