Contemporanul » Lecturi » Elena Solunca: O provocare şi o speranţă

Elena Solunca: O provocare şi o speranţă

Profesorul Anton Carpinschi de la Universitatea din Iaşi a primit premiul Mircea Florian pentru lucrarea Cultura recunoaşterii şi securitatea umană, apărută la Editura Institutului European. Titlul sună ca o provocare şi o speranţă într-⁠un timp al indiferenţei faţă de celălalt şi al urii pandemice, al cultura-recunoasterii-si-securitatea-umana_copindividualismului şi concurenţei mereu mai acerbe, al extensiei spaţiului virtual ce trimite gândul spre însăşi virtualizarea omului. Un timp în care facebook-⁠ul stimulează construirea imaginii proprii după reguli anamorfotice, induce comportamente nivelatoare ale căror consecinţe pot fi imprevizibile. Provocare şi pentru relaţionarea recunoaşterii cu securitatea umană, într-⁠un binom conceptual ce-⁠şi dovedeşte virtuţile unei adevărate terapii de securizare umană. Autorul optează pentru o abordare eseistică gen care facilitează un traseu argumentativ prin mai multe discipline urmat cu discernământ şi eleganţă. Cartea răspunde şi unei reale nevoi cu atât mai mult cu cât folosirea tehnologiilor informaţionale implică riscul pierderii identităţii umane sub tăvălugul mondializării şi el cu efecte imprevizibile. Mai e şi întrebarea recapitulativă pe care autorul însuşi o pune: Ce model de om, societate şi politică ar putea inspira o cultură a recunoaşterii? Fără să expliciteze întotdeauna conceptele folosite, autorul compensează acest aparent deficit cu expresii plastice ce devin un suport comprehensiv pentru ideile ce se construiesc cum o fac cristalele: „În scopul convieţuirii credinţei mântuitoare, judecăţii critice, acţiunii rezonabile, cred că o construcţie reflexiv-⁠discursivă îşi poate dovedi oportunitatea, cu atât mai mult în contextul actual, dominat de multiple provocări din direcţia globalizării şi multiculturalismului, terorismului şi neofundamentalismului, destabilizatoarelor şi neli­niştitoarelor decalaje nord-⁠sud sau est-⁠vest.” Cuvintele surprind unitatea tematică elaborată cu dibăcie într-⁠o dinamică deosebit de complexă evoluând spre elaborarea unei terapii a recunoaşterii identităţii prin asigurarea unor oportunităţi de formare şi afirmare într-⁠un mediu prietenos pe cât se poate pentru fiecare şi pentru toţi. Desigur, această terapie, nu poate fi decât de natură spirituală prin înmulţirea talanţilor primiţi într-⁠un climat etic elevat.

Reuniune omagială

Aula Academiei Române a găzduit reuniunea omagială dedicată împlinirii vârstei de 80 de ani a prof. univ. dr. Ion Dogaru, membru corespondent al Academiei Române. Viaţa, activitatea de specialitate didactică în domeniul dreptului şi opera prof. univ. dr. Ion Dogaru au fost prezentate de prof. univ. Mircea Duţu, directorul Institutului de Ştiinţe Juridice „Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Dan Claudiu Dănişor, rectorul UniversSolunca-Dan-Berindei-2ităţii din Craiova, Ion Guceag, vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe din Moldova, care a înmânat sărbătoritului Medalia „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Ştiinţe din Moldova; acad. Iulian Văcărel, prof. univ. dr. Ion Dogaru; Valer Dorneanu de la Curtea Constituţională a României; prof. univ. Ioan Alexandru, Daniel Ciochină, membru al Consiliului Suprem al Magistraturii; Verginia Vedinaş, membră a Curţii de conturi ş.a. Acad. Cristian Hera, vicepreşedinte, a înmânat din partea conducerii Academiei Române diploma „Meritul Academic”. În încheiere, univ. Ion Dogaru, a avut o alocuţiune în care a făcut o amplă prezentare a vieţii şi activităţii sale.

Maladia lui Eminescu…

Recenta lucrare Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) repune în discuţie o problemă care a intrat din istorie în legendă. S-⁠au scris numeroase lucrări dar, se pare, că nu au reuşit să-⁠l elucideze, ci, paradoxal, să-⁠i sporească amploarea, să înmulţească semnele de întrebare. S-⁠au elaborat şi „teorii ale conspiraţiei” după care poetul naţional nu a fost bolnav, totul fiind pus la cale de cei pentru care, neîndoielnic, „omul deplin al culturii româneşti” era un ziarist cel puţin incomod. Cum poate fi interpretată astăzi „maladia”, adică acea presupusă infecţie luetică de care suferea Eminescu? FNSA şi Academia de Ştiinţe Medicale au dedicat acestui subiect o amplp-8-bref-chenar-josă dezbatere în care, cum subliniază acad. Eugen Simion, preşedinte FNSA, toţi participanţii „au respins, cu argumentele medicinii de astăzi, ideea că Eminescu nu a fost răpus de sifilis, în timp ce afecţiunea sa reală… se cheamă psihoză maniaco-⁠depresivă”. Un diagnostic pe care l-⁠au susţinut, la vremea respectivă, profesorii vienezi Obersteiner şi Leidesdorf şi, influenţat probabil de ei, Maiorescu. Eminescu nu a avut, aşadar, susţine acad. Eugen Simion, nici infecţie luetică, nici schizofrenie – cum s-⁠a zis – pentru că, dacă ar fi avut toate acestea şi câte s-⁠a mai spus că a avut, ar fi trebuit să treacă prin forme de agrafie, alexie sau afazie, acatizie (agitat motor), dar n-⁠a cunoscut «dificultăţi motorii». Vorbea, citea, scria şi se mişca, adică, normal”. La dezbatere au participat prof. univ. dr. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, acad. Victor Voicu, prof. univ. dr. Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu şi Vladimir Beliş. Din studiul semnat de acad. Victor Voicu se atrage atenţia asupra tratamentului bazat pe fricţiuni şi fumigaţii cu mercur, care „provoacă leziuni cardiace, renale şi hepatice, insomnii rebele, tuse spasmodică, «distensie abdominală şi flatulantă», iritabilitate, tremurături, anemie, depresie, tulburări psihice”. După o analiză riguroasă s-⁠a ajuns la concluzia că „datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-⁠pa­tologice (autopsia), pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un sindrom maniaco-⁠de­presiv. Erorile de diagnostic şi, implicit, tratamentul cu mercur de lungă durată pentru un presupus lues, au adăugat sindromului maniaco-⁠depresiv o componentă neurotoxică cu agravarea depresiei şi apariţia altor simptome psihice, neurologice şi organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet, grăbindu-⁠i sfârşitul”. Au mai fost puse în discuţie şi alte maladii. Îi scria Veronicăi Micle: „Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-⁠ar trebui un lung, foarte lung repaus ca să-⁠mi vin în fire. Şi, cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-⁠l pot avea nicăieri şi de la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc.” Deducem, cum scrie Eugen Simion, că acestea „sunt semne ale unui spirit care a înţeles că suferinţa face parte din destinul său pe care şi l-⁠a asumat”. Semne sunt că deşi Academia Română şi-⁠a exprimat punctul său de vedre, dezbaterea o să continue, subiectul fiind, în sine, o provocare dată fiind personalitatea atât de complexă a lui Eminescu. În încheiere, să-⁠l ascultăm pe Poetul însuşi: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/Îndură-⁠Te stăpâne, şi dă-⁠i pe veci viaţă/Astfel numai, Părinte, eu pot să-⁠ţi mulţumesc/Că Tu mi-⁠ai dat în lume norocul să trăiesc”.

Permanenţe şi învăţăminte

Cine a citit lucrările academicianului Dan Berindei şi l-⁠a ascultat susţinând comunicări la diferite manifestări ştiinţifice realizează, neîndoielnic, că pentru patriarhul istoricilor români istoria este vocaţie şi pasiune, un exerciţiu neîntrerupt al spiritului de discernământ într-⁠un real cult adevărului. Mai este şi dorinţa sinceră şi – de ce nu ? – chiar bucuria comunicării, temei al unei solidarităţi construită pe valori recunoscute şi respectate. Între aceste dimensiuni se înscriu şi cele două volume apărute recent la Editura Academika cu titluri programatice: Românii între trecut şi viitor şi Problemele noastre şi ale ţării.
Mai întâi, Românii între trecut şi viitor care include articolele publicate în ultimii ani, reflecţii asupra unor probleme actuale ale ţării noastre care trimit, spre înţelegere, la contextul în care s-⁠au desfăşurat. Este o abordare pe un registru dublu – al trecutului mai îndepărtat şi mai apropiat; o abordare comparativă cu intenţia mărturisită de a căuta şi sugera „permanenţe şi învăţăminte”. Istoricul este secondat de înţeleptul, care cu „statornice şi apăsătoare preocupări… a străbătut în viaţă, dar şi în istoria ţării şi în frământările ei aproape nouă zecimi dintr-⁠un veac”. Şi o confesiune de credinţă: „Pentru mine, patria este o realitate vie şi consider că ea va exista încă o vreme, cu toată globalizarea, până când nu se va putea trece la o reală mondializare prin echilibrare social-⁠economică şi de comportament a tuturor”. Temele dezvoltate sunt cele cărora distinsul istoric le-⁠a consacrat viaţa: „Naţiunea şi sentimentul naţional”, „Valorile societăţii noastre”, „Cârmuire şi democraţie”şi „Probleme ale culturii”. Cel mai adesea, argumentele susţin o atitudine fermă: „Cultura nu este un lucru de însemnătate minoră, ci o pârghie esenţială în mersul înainte şi acest lucru nu trebuie nicicând şi de nimeni uitat”. Să ne amintim definiţia după care „cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat”. Adică un mod de a gândi, exprima, de a te comporta şi acţiona care să determine pe om să spună ca odinioară David: „Te voi lăuda că sunt o făptură atât de minunată”, adăugând că lauda e „spre îndreptarea inimii”.

Cu Probleme ale ţării noastre suntem în plină actualitate în care, destui dintre noi, se simt cel puţin stingheri, dacă nu înstrăinaţi. Motivele sunt multe, dar, neîndoielnic, unul dintre acestea priveşte educaţia în sensul cel mai generos al conceptului şi nu doar cel de instrucţie. Într-⁠o lume a schimbărilor alerte, ce fac aproape imposibilă adaptarea, rolul esenţial al educaţiei este de a cultiva conştiinţa de sine ca om, care înainte de a fi un produs al globalizării, este fiul unei patrii moştenită de la cei dinainte. Ne reîntoarcem la rolul istoriei care ar trebui să-⁠şi reia locul „dacă vrem să ajungem cetăţeni deplin egali cu ceilalţi în drepturi şi în stare materială”. De aceea avem datoria s-⁠o cunoaştem, s-⁠o apărăm şi s-⁠o folosim ca sprijin de neînlocuit.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest