Contemporanul » Lecturi » Olimpiu Nuşfelean: Cămaşa Ustinei

Olimpiu Nuşfelean: Cămaşa Ustinei

Vom desluşi multe rosturi ale îngrijirii de trup (postul, însănătoşirea cu ajutorul medicinii, trăirea în suferinţă…). Iisus, de altfel, îndură rănile de pe cruce ca să ne ajute în dobândirea vindecării sufletului, a ieşirii din vină, a înaintării pe calea mântuirii

Laur, protagonistul din romanul omonim al lui Evgheni Vodolazkin, trăieşte mare parte din copilărie (şi adolescenţă) alături de bunicul său, vraciul Hristofor, după ce părinţii i-⁠au fost răpuşi de ciumă. Bunicul îi este dascăl în ale vindecării cu ajutorul diferitelor ierburi, dar şi în al credinţei, credinţă care îi inspiră practici şi atitudini indeniabile şi pe care Laur (în ipostazele fiinţiale consumate sub genericul numelor luate de-⁠a lungul anilor, pe etape) le desăvârşeşte. Desprinderea de lume a bunicului însemnă pentru nepot începutul unei alte vieţi sau al altor vieţi, pe care le trăieşte oarecum independent, ca într-⁠un mozaic, trecerea din una în alta fiind făcută, într-⁠un fel sau altul, printr-⁠o anumită iniţiere. Hristofor îl iniţiază în arta medicinii naturiste, lăsându-⁠i în seamă gramotele (scrise pe coajă de mesteacăn), şi consolidează izba în care nepotul va continua să locuiască. Stareţul Nikandru îl petrece atât pe bunic în trecerea spre moarte, cât şi pe Arseni/Laur, în luarea în piept a lumii. Nikandru „se culcase umăr la umăr cu Hristofor şi mâinile le aveau amândoi pe piept. (…) Amândoi erau la fel de nemişcaţi, şi amândoi păreau morţi. Dar Arseni ştia că mort era numai Hristofor. Mortificarea vremelnică a lui Nikandru era o manifestare a solidarităţii. Ca să îl susţină pe Hristofor, se hotărâse să facă împreună cu el primii paşi spre moarte. Pentru că primii paşi sunt cei mai grei.” Primi paşi îi face Nikandru alături de Arseni, când îl îndeamnă să ia o lumânare în mână, să citească în Carte şi să înceteze plânsul prin care îşi regreta bunicul. Acum lui Arseni i se dezvăluie mai pregnant solidaritatea. De acum va începe Arseni să fie mai aproape de cei pe care îi îngrijeşte, în primii paşi spre tămăduire sau spre urcarea la cer. Şi duce această apropiere până la identificarea cu celălalt.

Exerciţiul identificării cu celălalt, Arseni îl iniţiază de la o vârstă să zicem fragedă. Răposatul a fost înmormântat în cimitir chiar lingă izbă, fosta lui casă, devenită casa lui Arseni, unde liniştea e „atotcuprinzătoare”. În semn de recunoştinţă pentru ceea ce este şi ce face, sătenii l-⁠au invitat pe Arseni să stea la ei, dar el alege să rămână în sălaşul vraciului, pentru a păstra mai bine amintirea acestuia. Acolo însă, „continuând să dea leacuri de trebuinţă din casa lui Hristofor, Arseni a devenit în ochii oamenilor, pe neobservate, Hristofor”. Arseni ia treptat identitatea vraciului şi oamenii „au început să-⁠l numească (…) Vraciul”. În exerciţiul acestei identităţi, tânărul vraci îşi conturează personalitatea: „Palmele plinuţe de copil au căpătat la adolescentul Arseni contururi nobile. ” Mâinile i-⁠au devenit „ale unui muzicant căruia i se dăduse în dar cel mai uimitor dintre instrumente: corpul omenesc.” Lucrând asupra trupurilor omeneşti, pe care le vindecă sau le pregăteşte în aşteptarea sfârşitului, Arseni înţelege să lucreze de fapt asupra desăvârşirii sufleteşti, proprii sau a celorlalţi. Este extraordinar să înţelegem acest lucru: trupul, cu toate nevoinţele lui, este instrument pentru desăvârşire sufletească. Îl vindecăm şi încercăm să-⁠i înţelegem nevoinţele ca, (şi) prin lucrarea asupra lui, să ne perfecţionăm sufletul în ecuaţia existenţei acestuia. Înţelegând aceasta, vom desluşi multe rosturi ale îngrijirii de trup (postul, însănătoşirea cu ajutorul medicinii, trăirea în suferinţă…). Iisus, de altfel, îndură rănile de pe cruce ca să ne ajute în dobândirea vindecării sufletului, a ieşirii din vină, a înaintării pe calea mântuirii. Interesant este dacă şi cum rezolvă Arseni înaintarea pe această cale, în ce măsură se raportează la singurătate şi dacă este el sau nu singur pe calea lui. Dacă trăieşte, cu simţuri atroce, sentimentul singurătăţii.

Avem în faţă două ipostaze ce vizează singurătatea. Prima este atunci când stareţul Nikandru îi recomandă lui Hristofor să se apropie de un cimitir şi să încerce să trăiască singur. A doua, când Arseni îşi imploră bunicul să nu îl părăsească, deoarece în acest caz o să rămână singur. Hristofor îşi găseşte izbă lângă cimitir – şi apoi loc de veci în cimitir, în apropierea izbei -⁠, dar trăieşte o singurătate „exotică”, după expresia stareţului Nikandru, luându-⁠l lângă el de ucenic/învăţăcel pe Arseni, care îi e alături până în ultima clipă a vieţii. Arseni, în schimb, e hărăzit unei singurătăţi aparte: singur în altul. În căutarea unor vecinătăţi, se apropie de alte „identităţi”, pe care şi le asumă. Îşi asumă mai întâi identitatea lui Hristofor. În pustiul deziluziei pricinuite de dispariţia bunicului, când, „de fapt, Arseni nu avea pe nimeni altcineva cu care să vorbească. (…) Închizându-⁠se în pustiul apărut, Arseni începu, încet-⁠încet, să se simtă el însuşi Hristofor, şi identificarea asta era percepută în tăcere de cei care veneau” la el în căutarea însănătoşirii. Mai întâi oamenii îl confundă cu Hristofor şi apoi „se confundă” el însuşi cu vraciul. Mai apoi, după moartea Ustinei, după ce, în visul lui Arseni, Ustina îi recomandă să-⁠i îmbrace cămaşa şi să ia numele de Ustin, după ce „sufletul lui Arseni văzu sufletul Ustimei”, după o discuţie cu stareţul Nikandru (care îi recomandă să-⁠şi ofere viaţa Ustinei), Arseni, devenit în curând Ustin, îşi dăruieşte viaţa mântuirii Ustinei, cu care va dialoga (în imaginar?) de acum înainte. După moartea Ustinei (pricinuită de pierderea unei sarcini, pierdere cauzată de retincenţa lui Arseni, care nu voia să-⁠şi dezvăluie legătura trupească), vinovat, Arseni decide să trăiască întru mântuirea Ustinei, să se confunde sufleteşte total cu aceasta. Ea este dragostea lui. Dar e mai mult decât o „confundare”, o identificare din dragoste. Arseni va exista, fiinţial, întru această dragoste. Dacă i-⁠a luat soaţei sale secrete viaţa, trebuia să i-⁠o dea pe a sa, nu prin abandon al fiinţei proprii, ci prin începerea unei noi vieţi. Stareţul îl avertizează: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei tale. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale”.

Cum ajunge Arseni la dreptul sau la condiţia de a putea găzdui, în sufletul lui, în sinele lui dragostea, dragostea deplină, dragostea sacrificială şi întemeietoare în acelaşi timp? Pe ce „bază” îşi aşează rugăciunea? De unde îşi ia puterea o asemenea rugăciune? Când începe „istoria dragostei” sale, Arseni sfârşeşte o altă poveste, o altă „istorie”: aceea a morţii Ustinei. Pe Ustina o întâlneşte la începutul unei primăveri, într-⁠un moment când din natură, după moartea lui Hristofor, se ridică întunericul şi când se face „din nou lumină”. În locul dialogului imaginar dintre Arseni şi Hristofor, al auzului consumat în imaginar, apare, ca mijloc de raportare la lume, de receptare a lumii, apare deodată privirea, o privire persuasivă: „Arseni ar fi vrut să continue, dar ceva l-⁠a oprit. Era o privire. O simţea, dar încă nu o vedea. Privirea nu era grea, mai degrabă era flămândă.” O privire urmată de un plâns din „câteva lacrimi mari”. Era oare plânsul pe care şi-⁠l înfrânse Arseni la îndemnul stareţului Nikandru? Îşi lega existenţele sau vârstele printr-⁠un lamento subiacent? O fată slabă şi roşcată, îmbrăcată într-⁠o zdreanţă de rochiţă de asemenea roşcată, alungată de ciumă, răsărită dintre mormintele cimitirului, este adusă de Arseni în izba sa, unde i se dau primele îngrijiri. N-⁠are în izbă haine femeieşti şi, după ce încălzeşte apa pentru spălat, Arseni îi dă să îmbrace cămaşa lui roşie – ferindu-⁠şi ruşinat privirile să nu zărească trupul femeii şi simţind în suflet pentru fată o milă nemaipomenit de puternică. În aceste momente încărcate de simţire, Arseni face o constatare extraordinară: „Îmbrăcămintea purtată înainte de Arseni îmbrăca acum un trup atât de neasemănător. În asta a constat strania lor contopire. Arseni nu ştia dacă o simţiră amândoi în egală măsură.” (s. n.) Aruncând zdrenţele Ustinei în foc, gest după care fata nu mai putea renunţa la cămaşa gazdei, arătându-⁠se astfel „de-⁠o seamă cu el”, Arseni simţi că în el apăru „ceva fără întoarcere”. Fata rămâne în seama sa. În acest fel „Pentru Arseni a început o viaţă nouă, plină de dragoste şi de teamă. Dragoste pentru Ustina şi teamă să nu dispară la fel de neaşteptat cum apăruse.” Existenţele lor se contopesc, într-⁠o fericire percepută ca nemeritată, împărtăşită departe de lume, chiar dacă pe Ustina sentimentul de izolare uneori o neliniştea.

Arseni vieţuieşte cu Ustina în secret. Îl apăsa faptul că nu merg la spovedanie, la biserică, la împărtăşanie… O iubea pe Ustina, dar, mărturi­sind-⁠o… lumii, feţelor bisericeşti, Arseni se temea să nu-⁠i fie luată, să i se interzică legătura cu ea. „Mă iei de soaţă?”, întreabă fata. „Tu eşti soaţa mea, pe care o iubesc mai mult decât viaţa”, răspunde el. „Eu vreau să fiu a ta, Arseni, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”, îşi exprimă fata dorinţa. „Rabdă, dragostea mea”, o îndeamnă Arseni, promiţându-⁠i descoperirea în faţa Domnului şi a oamenilor, rugând-⁠o însă să mai aştepte puţin. Arseni îi citeşte seara despre Alexandru, stăpânul întregii lumi, care, în ţinutul de aramă, e cuprins de frică. Un sentiment de frică o încearcă acum şi pe Ustina. Merg împreună prin păduri să culeagă ierburi şi fructe, în locuri tot mai îndepărtate, în drumeţii tot mai lungi. treptat ajung într-⁠o lume pe care Arseni ar dori-⁠o intangibilă, în care să locuiască doar el şi dragostea lui, înţelegându-⁠se „deja fără cuvinte”, într-⁠un cerc în care „ei deveneau unul pentru altul totul”. „Amândoi un trup”, ca în Facerea, 2.24. O învaţă să citească. Dar oare cititul se poate petrece nestingherit într-⁠o lume intangibilă? Şi la ce ar folosi o asemenea lectură? E suficient să fie doar un act de învăţătură? Şi până când?

În acest timp, trupul Ustinei cunoaşte o schimbare profundă. Rămâne însărcinată. Însă „în făptura umflată şi greoaie îi era tot mai greu să se vadă pe sine, cea de dinainte – mlădioasă, iute şi viguroasă. Pusă de cineva într-⁠un trup străin.” (s. n.) E dureroasă această înstrăinare. Înstrăinare de sine? N-⁠am putea zice. „Înstrăinare” pentru altceva, pentru altcineva? E, poate, procesul dureros al trecerii spre o altă identitate. Preconizarea unei deveniri? E oare anunţul pregătirii pentru trecerea în seama celuilalt? Gestul poate fi conferit de copilul, care-⁠i dă femeii o altă identitate, aceea de mamă. Poati fi, în cazul Ustinei, prevestirea trecerii în seama viitorului Ustin… Dar, mai intensă decât durerea fugii de lume, în cazul Ustinei, este bucuria gândului că îl are alături pe Arseni. Sarcina progresând, Ustina plânge şi îşi arată tot mai des frica. Îi e frică să nască fără să se împărtăşească. „Ai să te împărtăşeşti născând, dragostea mea” o încurajează Arseni. Şi, decisiv: „După ce naşti, ştii, ne arărăm cu totul, arătăm şi copilul, şi ne împărtăşim, şi o să fie mai uşor, fiindcă atunci când o să fie copilul, nici n-⁠o să mai trebuiască să explicăm nimic nimănui, el o să justifice tot, e ca şi cum ai lua viaţa de la început, înţelegi?” E pregătirea pentru identitatea deplină? Ea înţelege. Aşa cum, după cum i-⁠a prezis Antiphon împăratului, Alexandru „a înţeles deodată că stă pe un pat de fier sub un cer de os…”

Arseni nu cheamă o moaşă, iar el nu-⁠i în stare să-⁠şi moşească propria dragoste. Dar cine ştie să-⁠şi moşească dragostea care îl frământă? Ustina moare în chinurile facerii. Pruncul nu supravieţuieşte nici el naşterii. Destinaţi fiind, Ustina şi pruncul mort, „care nu primise nume”, să fie înmormântaţi în scudelniţă, loc pentru morţii fără căinţă. Căinţa lor e consumată în plânsul lui Arseni, dar cine să-⁠l ia în seamă? E un plâns într-⁠o singurătate irevocabilă. Îşi plânge oare propria singurătate, propria neputinţă? Înţelege el oare că Ustina a fost mai singură decât el, încrezătoare în el, dar neputincios faţă de ea? De unde i-⁠a venit această neputinţă, lui, care ajuta pe atâţia neputincioşi? Din neştiinţă, din egoism, din înţelegerea greşită a lumii? Dintr-⁠o fragilitate sufletească?

În ultima gramotă rămasă de la Hristofor şi citită de Arseni se spune: „Fără apă nu se pot spăla odăjdiile pângărite şi fără lacrimi nu se pot spăla şi curăţi răul şi scârna sufletului”. Şi Arseni plânge: „Lacrimile îi curseseră în zilele de dinainte şi nu mai avea. Nu mai avea glas – ultimele gramote le citise deja în şoaptă. Nu avea putere. Şedea pe podea, rezemat de cuptorul încins. Nu şi-⁠a dat seama când a aţipit. L-⁠a trezit un foşnet lângă fereastră.”

Sufletul lui Arseni e aproape sfârşit. Dar curat, sau, mă rog, aproape curat. Ingenuu. Şi-⁠a recăpătat sufletul de copil, l-⁠a redescoperit, care pare să-⁠i fie în inimă mereu? Fără Ustina, nici cititul nu mai pare să aibă vreun rost. Arseni e singur, singur cu propria-⁠i singurătate. A trăit intimitatea profundă a unei iubiri. Asaltat de tot felul de reticenţe şi temeri. A fost cu el însuşi tot timpul. Ustina avea întrebări, dar, iubindu-⁠l, rămânea încrezătoare în deciziile lui. De fapt, în toată această poveste de dragoste, împărtăşită, Arseni s-⁠a luptat cu sine şi a urmat o fericire imaginată doar de el. Ducând-⁠o după el, în acest vis, pe Ustina, şi având preemţiunea în toate. Dar, mai mult decât trăirea iubirii, Arseni, atent mereu cu sine, se descoperă pe sine, trăieşte un proces de autodescoperire. Consumarea acestei iubiri, sau a fazei acestei iubiri (câtă vreme povestea iubirii lui abia de acum începe, vorba stareţului), este un prilej de a se descoperi pe sine şi a se forma, într-⁠un fel, pentru misiunea sa. Rugăciunile pe care le citeşte pentru cei morţi îşi întoarseră forţa asupra sa: „Ajunse la sfârşitul Psaltirii şi se gândi puţin. Hotărî să o mai citească o dată. Sfârşi spre dimineaţă. Surprinzător pentru el, simţi foame şi mâncă un codru de pâine.” Întoarcerea în sine este marcată de viziunea în care Ustina îi întoarce cămaşa roşie, acum a ei, pe care îl îndeamnă să o îmbrace.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

  1. taraba@gmail.com'

    E-o subtilitate in toata cartea – pe care, inca, nu am citit-o, anume ca la mijloc – si anume ca si Soliman s-a predat la daesch :)) Am sa mai scriu dupa ce-o citesc; eu ce-as prefera sa ma conduca un nigerian sau mehmet?

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest