Contemporanul » Lecturi » Florin Logreşteanu: Melusina

Florin Logreşteanu: Melusina

Cu atât mai puţin, Hanibal Pătraşcu nu a putut înţelege sfârşitul relaţiei lor petrecută într-⁠un moment când femeia s-⁠a simţit trădată de bărbatul de la care aştepta altceva. Cu siguranţă, îi era străină legenda Melusinei şi intuiţia că zâna, jumătate femeie, jumătate şarpe, s-⁠ar regăsi în ea… Ca în orice femeie, cum ar fi spus profesorul Vidan…

Profesorul Vidan se strecură în biroul mai tânărului său coleg, Hanibal Pătraşcu, în vârful picioarelor şi ţinându-⁠şi răsuflarea. Nu bătuse la uşă – un gest premeditat. Evita astfel urmările catastrofale ale şocului suferit de Hanibal, luat prin surprindere de zgomotul bătăii în uşă într-⁠un moment de maximă concentrare. Tânărul cercetător în mitologie – mai doct decât Eliade, cum se credea – depăşise de mult nivelul consacrat de abordare a mitului – semnificaţii, arie de circulaţie, variante în teritoriu şi cam atât. Hanibal Pătraşcu căuta revelaţii. Era înclinat – şi reuşea, apreciau unii – să descopere mitului acea semnificaţie inedită pe care nici popoarele arhaice şi cu atât mai puţin cercetările moderne de mitologie n-⁠o bănuiseră. De cele mai multe ori nu convingea – opinau colegii de breaslă; dovedea o intuiţie de geniu – se entuziasmau mai puţini, printre care şi profesorul Vidan, cel dintâi căruia Hanibal Pătraşcu îi împărtăşea revelaţiile.

De data asta, tânărului Hanibal concentrarea îi lipsea. Sesiză imediat că în biroul său intrase cineva. Întoarse capul şi-⁠şi zări prietenul, crispat, îna­poia sa.

„Hai, las-⁠o baltă! îi arătă un scaun, în apropierea mesei de lucru. Nu mă deranjezi în niciun fel. Citeam…”

Profesorul Vidan răsuflă uşurat şi se răsturnă greoi peste scaunul care abia îl cuprindea.

„Tatonări?…” silabisi, încă circumspect că nu devenise inoportun.

„Deloc… Citeam, cum ţi-⁠am spus…”

„?…”

„Mi-⁠a parvenit un fragment dintr-⁠un papirus rătăcit în biblioteca institutului. N-⁠are importanţă cine mi l-⁠a oferit. Tipul era dispus să-⁠l arunce în coşul cu hârtii. Habar n-⁠avea ce conţine. I l-⁠am smuls din mână, în ciuda protestelor idiotului: Domnule, e cazul să mai facem şi curat în biblioteca asta. Ne asfixiază acarienii… În sfârşit…”

Papirusul salvat de la distrugere nu era decât o hârtie învechită, tipărită cu un scris mărunt într-⁠o perioadă probabil nu prea îndepărtată. Profesorul Vidan nu solicită s-⁠o vadă. Ştia că prietenul său nu i-⁠o va ceda pentru nimic în lume.

„Şi ce conţine?” îl întrerupse pe un ton lipsit de curiozitate.
Înainte de a-⁠i face pe plac, Hanibal Pătraşcu se concentră preţ de câteva secunde asupra petecului de hârtie. Evident că încerca o revelaţie, îl suspecta profesorul Vidan.

„Hai să-⁠ţi reproduc textul ad litteram, consimţi Hanibal. Nu ştiu cui îi aparţine. Ascultă: Melusina. Femeie legendară din romanele cavalereşti, de o mare frumuseţe, dar prefăcută uneori în şarpe. Geniu tutelar al familiei conţilor de Lusignan, ea apărea pe unul din turnurile castelului scoţând ţipete înfricoşătoare de câte ori un Lusignan trăgea să moară… Cam atât, ridică privirile de pe hârtie Hanibal Pătraşcu. De studiat… Ţie îţi spune ceva?…” cercetă figura colegului.

Profesorul Vidan evită să răspundă. În schimb, zâmbeşte cu un anume subînţeles.

„Şi de ce zâmbeşti?” insistă tânărul.

„Fiindcă Melusina mi-⁠este familiară… Mitul femeii-⁠şarpe, cum scrie acolo…”

„Nu se poate! făcu ochii mari Hanibal… De ceva timp chiar credea că deţine pionieratul în interpretarea modernă a miturilor. Iar de Melusina încă nu auzise… Cred că confunzi”, adăugă.

„Mă preocupă secolele vechi. Secolele X-⁠XVI îmi sunt familiare din perspectiva circulaţiei miturilor. Ştii prea bine!…”

„Melusina… Aş fi auzit”, se încăpăţână tânărul să-⁠şi contrazică colegul.

„Ascultă… Un roman din secolul al XV-⁠lea a popularizat legenda. Zâna asta de o frumuseţe răpitoare se căsătoreşte cu un oarecare Raimondin, promiţându-⁠i demnităţi regale, dar punându-⁠i o condiţie: să n-⁠o vadă niciodată sâmbăta. După un timp, clevetitorii îi spun bărbatului că soţia sa îl înşală. Neîncrezător la început, soţul se lasă în cele din urmă cuprins de gelozie şi, printr-⁠o gaură în zid, într-⁠o zi de sâmbătă îşi surprinde soţia făcând baie. Îngrozit, vede că Melusina este pe jumătate femeie şi pe jumătate şarpe… În sfârşit, femeia descoperă trădarea şi îl părăseşte în zbor, scoţând ţipete înfricoşătoare. Se aşază în vârful turnului castelului…, mai departe, anticipând moartea…, cum se afirmă în notiţa pe care ai citit-⁠o adineaori…”

„Ceva asemănător cu mitul lui Eros şi al lui Psiche”, creă o legătură Hanibal Pătraşcu.

„Dacă vrei, conveni profesorul Vidan. Semnificaţii ar fi mai multe: destrămarea iubirii din lipsă de încredere, fericirea nu face casă bună cu luciditatea, respectarea misterului sufletului feminin…, mai ştiu şi eu ce alte semnificaţii dezvoltă mitul acestei femei…”

Hanibal Pătraşcu este logodit de un an cu o fost colegă de liceu: Angela Câmpineanu. Frumuseţe de pasăre exotică, senzuală şi lipsită de prejudecăţi practice: a refuzat să-⁠şi continue studiile, să se înregimenteze într-⁠un loc de muncă; îi repugnă spaţiul închis al unei colivii pentru canari şi o rezervaţie naturală pentru Pasărea spin, în aceeaşi măsură. „Port în mine ceva de obscur şi de non-⁠cognoscibil, l-⁠a avertizat pe Hanibal în momentul în care tânărul i-⁠a cerut timid mâna. Te rog să ţii seama de asta! Nu mă doresc încătuşată nici măcar în iubire…” Hanibal i-⁠a făgăduit şi şi-⁠a respectat promisiunea. Logodna a rămas singura pecete a unirii lor. Căsătoria?… O convenţie perimată…

În zilele care au urmat descoperirii legendei Melusinei, Hanibal Pătraşcu şi-⁠a orientat cercetările în altă direcţie. Existau legende şi mituri mult mai tentante de a fi răstălmăcite din unghiuri opuse celor intuite de Eliade, Bachelard, Durand Gilbert, Leon Cadogan, Hehaka Sapo şi mulţi alţii. Constată însă foarte curând că se afla în impas. Melusina îl obseda. Zeiţa-⁠şarpe se dorise misterioasă, dăruind feminitatea, dar păstrând pentru ea, nepătrunsă, taina izvorului acestei feminităţi.

Cine a fost cu adevărat Melusina? se întreba retoric. Ca de obicei, era tentat s-⁠o definească altfel decât o făcuseră mitologii clasici şi contemporani. Îi reuşea de minune chestia asta. Îşi construise chiar o reputaţie de răstălmăcitor al miturilor despre care se credea că nu se mai poate spune ceva nou. Cine a fost cu adevărat Melusina?… Nu se putea concentra la o speculaţie inedită. În fantezia lui începuse să intervină bruiajul altor întrebări; ceva mai domestice… Ce poartă Angela în sine obscur şi non-cognoscibil?… Cuvintele ei… Niciodată nu s-⁠a gândit la asta până acum… Orice femeie păstrează în suflet o taină, un mister… Melusina… Angela, în schimb… Ce mister îi ascunde?… Ce o preocupă cât timp el răstălmăceşte miturile în biroul său de la Institut?… Copii de hrănit şi educat nu aveau, cinau numai la restaurant, altceva… Nu-⁠şi pusese niciodată întrebarea ce face Angela cât e ziua de lungă…

Acasă, în prezenţa femeii, Hanibal Pătraşcu începe să aibă un comportament deviant… Habar nu avea cum ajunsese Angela la concluzia asta: „Dragă, ce înseamnă toate aceste întrebări?… Până astăzi, nu erai atât de curios. Deviezi de la felul tău de a fi fost de când suntem împreună…” „Nu mă înţeleg nici eu”, recunoscuse la început Hanibal. Se abţinea un timp să pătrundă în intimitatea femeii; misterul ei… Până la urmă, curiozitatea lui se transformă în coşmar. Invocă un soi de morală a unităţii cuplului: nu era îngăduit ca soţii să aibă secrete unul faţă de celălalt… Era valabil şi pentru logodnici – situaţia lor… Timid, i-⁠a sugerat ce crede el şi ca să pară mai convingător i-⁠a expus mitul Androginului, în versiunea lui Platon… La început, Angela l-⁠a luat peste picior: „Ce poveste drăguţă ţi-⁠a vârât în cap Platon al tău!…” Şi fiindcă el insistase pe idea că miturile conţin adevăruri eterne, s-⁠a supărat: „Nu mă băga în mitologie, iubitule! Zău, te-⁠ai scrântit la cap!…”

Vehemenţa femeii avu, la început, un efect mai puţin scontat: incertitudinea i s-⁠a atenuat. Profesorul Vidan, fără să bănuiască criza prin care trecea prietenul său, a pus sare pe rană:
„Iată aici legenda Melusinei, îi întinse câteva pagini imprimate. Am căutat şi am găsit… Ai aici toate detaliile. Povestea, în sine, n-⁠are nimic spectaculos, iar despre semnificaţii am mai vorbit. Ca să reziste cuplul, să respectăm oaza de taină pe care sufletul femeii – poate şi cel al bărbatului – o ascunde în el… Pe urmă: încrederea, respectul pentru libertatea interioară a partenerului, abţinerea de la tentaţia de a-⁠l sufoca fie şi prin iubire…”

Hanibal ezită să-⁠i dea dreptate, având în minte nu legenda Melusinei, ci legătura lui profană cu Angela.
„Într-⁠un fel, Melusina se regăseşte în toate femeile din lume, îl surprinse profesorul Vidan. Cele superioare nu renunţă la independenţa lor. Râse: din fericire, şansa noastră, a bărbaţilor, este aceea că astfel de femei sunt foarte rare. Cele mai multe ne dăruiesc necondiţionat totul. Inclusiv misterul lor sufletesc…”

Nu mă număr printre cei fericiţi, gândi Hanibal, revenind la drama relaţiei lui cu Angela.

„Ei, ce spui?” îl surprinse din nou prietenul său mai vârstnic.
Hanibal se concentră o clipă asupra legendei Melusinei. Expert, în felul său, în mitologie, găsi replica potrivită:

„Nu m-⁠ai convins. Ai vorbit de femeie, în general, uitând sau ignorând aspectul că Melusina nu era femeie, pur şi simplu. Era femeia-⁠şarpe. Or, semnificaţia şarpelui n-⁠are nimic în comun cu ideea de mister, într-⁠un trup de femeie. Mai degrabă scoate în relief partea malefică a fiinţei ei. Jung spunea că şarpele întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceva ce este tainic şi de neînţeles…”
„Melusinei i se potriveşte cea de a doua observaţie: tainic şi de neînţeles; psihicul ei nu este nici inferior şi nici obscur, replică profesorul Vidan. Sub acest aspect, spiritul ei se regăseşte în toate femeile din lume, cum spuneam. Orice bărbat înzestrat cu minte trebuie să înţeleagă asta…”

Cu siguranţă, Angela nu cunoştea legenda Melusinei şi nici nu avea imaginaţia lui Hanibal. Era înzestrată, în schimb, cu un dezvoltat instinct al independenţei fără să reflecteze însă nici asupra acestui concept. Intuind depresia căreia Hanibal Pătraşcu îi devenise prizonier, a început să-⁠l observe mai atent. În câteva rânduri, chiar l-⁠a iscodit prin întrebări meşteşugite, dar fără rezultat. Uneori, bărbatul o privea intens, părea că doreşte să pătrundă în sufletul ei, alteori dădea impresia că nici n-⁠o vede şi că, fiindu-⁠i înainte, se va împiedeca de ea. Deşi şi-⁠a propus în mai multe rânduri să aibă o discuţie clarificatoare cu acesta, de fiecare dată a evitat s-⁠o facă. Continua să-⁠şi întâlnească puţinele prietene şi să dispară ore în şir din anturajul familial. Adina, Vera şi Lola se nimeriseră a fi aidoma ei. Soţii lor îşi puneau aceleaşi întrebări, fără un răspuns clar. Ce făceau în timpul petrecut împreună cine ştie unde?… Dintre ei, singurul Hanibal Pătraşcu găsise o variantă de răspuns. Melusina se identifica cu fiecare femeie din lume mai mult sau mai puţin. Profesorul Vidan încercase să-⁠i vâre asta în cap, nebănuind nicio clipă în ce ape se scaldă prietenul său.

„Un bărbat iubitor şi inteligent înţelege din prima acest lucru, îi repeta. Nu trebuie să aştepte să se scurgă şirul lung al anilor pentru a se împăca cu ideea că abia târziu a înţeles-⁠o pe Melusina… De altfel, nici nu cred că ar supravieţui acestui supliciu: să-⁠şi tot pună întrebări; să tot caute răspunsuri; să încerce să schimbe ceva…”

Expert în mitologie, tânărul Hanibal Pătraşcu se încăpăţâna să nu accepte explicaţia colegului său. Dacă i-⁠ar fi spus că nu crede în actualitatea miturilor – în legenda Melusinei cu atât mai puţin – probabil s-⁠ar fi discreditat profesional. Nu demult, profesorul Vidan îi vorbise despre o anume dramaturgie a vieţii interioare, în interpretarea etico-psihologică a miturilor a lui Paul Diel. Despre sublimare şi pervertire… Hanibal Pătraşcu nu păruse prea convins de interpretarea francezului chiar dacă teoria lui fusese îmbrăţişată şi de Gaston Bachelard al cărui discipol se imagina. Păstrase însă rezervele pentru el. Astăzi, în schimb, monştrii pervertirii se dovedeau prea puternici pentru psihicul său. Melusina, femeia-⁠şarpe, nu putea avea nicio legătură cu Angela lui. Nu-⁠şi putea imagina logodnica claustrată într-⁠un turn, scoţând ţipete înfricoşătoare, anticipând nenorociri…

Cu atât mai puţin, Hanibal Pătraşcu nu a putut înţelege sfârşitul relaţiei lor petrecută într-⁠un moment când femeia s-⁠a simţit trădată de bărbatul de la care aştepta altceva. Cu siguranţă, îi era străină legenda Melusinei şi intuiţia că zâna, jumătate femeie, jumătate şarpe, s-⁠ar regăsi în ea… Ca în orice femeie, cum ar fi spus profesorul Vidan…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest