Contemporanul » Lecturi » Adrian Dinu Rachieru: Trezirea poetului

Adrian Dinu Rachieru: Trezirea poetului

Poetul era deplin familiarizat cu textele biblice (constatase Valeriu Anania) şi intrând în această „atmosferă”, el nu produce versificări de circumstanţă, atent la poeticitate şi semnificaţii etice

De lungă vreme, Eugen Dorcescu trudeşte migălos la un ambiţios proiect liric. Acum avem posibilitatea de a scruta întregul acestei creaţii, văzută de unii ca o riscantă aventură personală, ancorând temerar în sfera religiosului. Dacă e să cercetăm, fie şi fugitiv, tradiţia poeziei religioase la români, putem zice, alături de I. Negoiţescu, că „lirismul religios nu prea are reprezentanţi de seamă”; iar în ultimele decenii, din SAM_5609pricini pe care le ştie toată lumea (paranteza ateistă), poezie religioasă s-⁠a scris masiv în exil (Aron Cotruş, Paul Miron, Horia Stamatu, George Ciorănescu etc). Urmată, previzibil, de o explozie postdecembristă (inflaţionară). Unii critici resping ipoteza „fracturii” în lirica lui Eugen Dorcescu, afirmând că e vorba de o continuitate (cazul lui Livius Petru Bercea). Ca poet al cetăţii reale, dar şi al celei imaginare (glorificând „arhitectura visului”), autorul timişorean vădea luciditate şi virtuozitate, o geometrie raţionalistă, o sensibilitate frământată, şi ferme opţiuni prozodice, dintotdeauna. Zbuciumul său interogativ, trecut prin lecturi esenţiale (metabolizate) şi o experienţă mistică care, inevitabil, l-⁠a marcat, l-⁠au apropiat de fiorul sacru. Evident, poetul era deplin familiarizat cu textele biblice (constatase Valeriu Anania) şi intrând în această „atmosferă”, el nu produce versificări de circumstanţă, atent la poeticitate şi semnificaţii etice. Efortul său vibratil se distanţa de geometria rece, păstrând, însă, solemnitatea, cadenţa imnică, suflul neologizării; fiindcă poetul re-⁠creează, într-⁠un nou limbaj, teme şi motive străvechi, cheltuind erudiţie şi aflând în credinţă reazemul. Călăuza/ instanţa nu este o voce exterioară de vreme ce adevărul, prin iradiere divină, sălăşluieşte în noi. Reînnoind, aşadar, anumite motive, gravitând în jurul temei deşertăciunii, Eugen Dorcescu nu rescrie, ci re-⁠creează. Se cuvine să observăm că înainte de a cultiva statornic filonul religios, Eugen Dorcescu, cândva un penetrant critic, a câştigat „pariul cu poezia” (Mircea Bârsilă). Sunt, recunosc, printre cei care au regretat „dezerţiunea” criticului Eugen Dorcescu, refugiat – definitiv – în poezie. Mai ales că, păgubitor, nici poetul n-⁠a fost receptat „cum se cuvine”, observase Laurenţiu Ulici. Din păcate, anii care au trecut de la această constatare n-⁠au îndreptat lucrurile. Chiar dacă un Virgil Nemoianu se întreba: „Câtă lume îşi dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii noştri poeţi contemporani?” Cărţile s-⁠au ivit ritmic şi, privind îndărăt, trebuie să recunoaştem că, într-⁠adevăr, poetul impune, ultimele sale tentative editoriale fiind pe deplin convingătoare. Regretul însă (în ceea ce mă priveşte) rămâne, chiar dacă poetul şi-⁠a început o impunătoare carieră europeană.

Temperament grav, de o seriozitate necontrafăcută, Eugen Dorcescu ar vrea să împace contrariile; e încercat de voluptatea de a trăi „universalitatea entropiei” şi, în acelaşi timp, vrea să întemeieze un sens, pătrunzând în „profunzimea vitală a ontologicului”. Visul clasicist s-⁠a destrămat, dar autorul n-⁠a lepădat „masca parnasiană”. Este, chiar dacă mai puţin vizibil, un temperament romantic controlat de tirania lucidităţii; propune, îngrijorat de soarta comunicării şi obsedat de efortul decodării, o poezie hermeneutică având ca suport imaginarul; în fine, nu agreează băşcălia, tifla sprinţară (atât de gustată la meridianul balcanic), dar iubeşte, în replică, ordinea, rigoarea, disciplina. O veşnică dedublare, o tensiune a contrariilor par a măcina siguranţa afişată. Spirit metodic, poetul suferă de o „melancolie redondantă”, cum recunoştea. Vechiul „medievalism evocator” nu uită că literatura, sociologic vorbind, este fapt de comunicare. Că există numai prin lectură şi, desigur, prin accesul la sens. E drept, severitatea formală, filtrul livresc, intelectualizarea emoţiilor par a alimenta o meditaţie impersonală, pe alocuri ceremonioasă, blocând – pudic – „dezvăluirile”; poetul nu cade în senzorial, ar vrea, dimpotrivă, îndeosebi în cărţile de început, un lirism disciplinat, stăpânit de „rigoarea himerei” şi, în acelaşi timp, e tentat de „fluidul semn” şi „tulburea armură”, de „şoaptele” ei, descoperind haloul cuvintelor, vraja lor umbroasă. Înspăimântat de asemantism, de hora buimacă, nepăsătoare a cuvintelor, deschizându-⁠se, totuşi, poetul congelează elanul confesiv, dorind a reverbera în celălalt, comunicându-⁠se. Grija decodării îi stăpâneşte tiranic lirismul, de o libertate controlată, prudentă şi de o voluptate „rece”. Sub crusta textelor, impecabile prozodic, afişând cândva o solemnitate impenetrabilă, ghicim şuvoiul fierbinte, iscodelnic-neliniştit, atentând nu la arhitectonică ori la severitatea formală a discursului, ci anunţând despărţirea de o picturalitate golită de uman, sedusă de un perfecţionism glacial, aerat. Dar, ciudat, poetul – interesat de concretitudine – se reîntoarcea la general şi scufundându-⁠se în textele sacre învaţă, în numele speciei umane, lecţia umilinţei şi a deşertăciunii, lepădându-⁠se de trufiile care învolburează (vai, inutil!) viaţa literară. E atent mereu la „cantitatea de fiinţă” absorbită în operă, iradiind discret.

Temperament romantic, cum bine l-⁠a „văzut” Ion Arieşanu, poetul – cel care ne anunţa, prin 1985, că însângerează „deşertul de zăpadă” – nu-⁠şi exhibă trăirile; le divulgă surdinizat, cu delicateţe şi zgârcenie, conjugând componenta cosmică, onirică şi poetică, lăsându-⁠se bântuit de reflexivitate melancolică (Adriana Iliescu). Apoi ar fi vorba de interesul pentru spiritual, captând o secretă tensiune mistică. Într-⁠o lume perversă, cuprinsă de degradare, plonjând în derizoriu, înconjurat de făpturi hâde ori chiar ameninţat de „apocaliptica fiară” (v. Abaddon), el, traversând deşertul vieţii, înţelegând călătoria ca năzuinţă, cuprins de smerenie, aşteaptă semnul sacral. Ne oferă, desigur, şi „hronicul urbei” şi aşteaptă, izbăvitor, „lacrima norilor”, pendulând între idilic şi grotesc, între trăire şi reverie, între carnal şi duh, copleşit de puzderia de senzaţii şi interogaţii. Lirica sa creşte sub semnul antitezei. În „thanatica oglindă”, cuprins de disperare, mâhnire, resemnare, va descoperi, pe urmele altora, că „toate sunt deşertăciune”. Şi porneşte într-⁠o dificilă şi temerară căutare: „Totu-⁠i să fii în stare să-⁠l găseşti/ Pe-⁠Acela care e”. Ecclesiastul în versuri (1997) îndemna la păzirea poruncilor, încheind cu o frisonantă întrebare: „Ce foloseşte omul scos din lut?” Epoca noastră, aspirând la mântuire cognitivă, va recunoaşte că barbarizanta gândire simplificatoare ne-⁠a aşezat, în numele raţiunii suficiente, în plin „hazard organizatoric”. Dar nevoia de certitudine poartă sarcina unei obsesii cvasireligioase, recuperând, adeveritor, o inocenţă pierdută prin „dezvrăjirea lumii” (Prigogine). Înţelegerea omului, blamând gândirea leneşă, rămâne incompletă, deschisă, revizuibilă. Mustrând noua eră pentru optimismul ei nemăsurat, rozaceu, ambalat de înclinaţii delirant-raţionalizante (chiar măcinate fiind de pulsiuni contrarii), „geometria zeificată” va căuta soluţii în blagiana „zare interioară”. Şi dacă Dumnezeu, în limbaj teologic, cunoaşte – în lume – o prezenţă de intensitate, el are – ca trăire individuală – o prezenţă harică. Evident, avem în vedere creştinismul simplu, ţărănesc, cinstind rânduiala unei lumi de „frumuseţe bătrânească”; o astfel de curăţie morală, plină de suavităţi şi îndemnând la pioşenie, poartă o predispoziţie religioasă. Se confundă, putem zice, cu evlavia religioasă; dar nu tematizează, ci respiră firesc într-⁠un univers bine rânduit. Aşa fiind, trezirea poetului s-⁠a produs odată cu „descoperirea” suferinţei: infernul personal, vremelnicia, derizoriul şi, desigur, râvnita izbăvire într-⁠o lume dezaxată, decăzută, „departe de esenţe”, arătându-⁠i calea întru mântuire. Dar la Eugen Dorcescu poezia religioasă e trăire mediată a misterului, deosebitoare – ca arie şi intensitate – de poezia mistică. Şi, probabil, Cronică (1993) vestea/ semnifica ruptura (prin ton, substanţă ideatică, viziune). Încât, iată, peste patru decenii care s-⁠au scurs de la debutul său liric (Pax Magna, 1972), un titlu prevestitor, confirmând că avem de-⁠a face cu un scriitor cu program. Cu Elegii (2003), Eugen Dorcescu deschidea un nou filon, dezvoltat în Moartea tatălui (2005). Venind după Poemas del Viejo/ Poemele Bătrânului (2012), în traducerea Rosei Lentini, Las Elegias de Bad Hofgastein, scrise în toamna lui 2010 şi apărute anul trecut (Editura Mirton, 2013) beneficiază de traducerea (sobră) şi prefaţa (doctă) a lui Coriolono González Montañez. Acest buchet de elegii, preluând „tactilitatea inimii”, poate fi citit drept Cartea mamei, vorbind despre o imensă absenţă, îndurată ca „o prezenţă negativă” a „cuplului de lut”: „Tatăl şi Mama s-⁠au/ retras în pământ”. Traversând râul morţii, cea care i-⁠a dat fiinţă moare zilnic, fiul recunoscând, în liniştea compactă de la Bad Hofgastein: „nu te pot risipi, nu te pot aduna”. În „camera obscură a memoriei” sau răsfrânt pe cosmicul ecran, acest ecou negru bântuie în hăurile eului: „cum poţi deplânge/ pe cel care pleacă/ din propriu-⁠ţi sânge?” A rămas golul, casa părintească pustie, încât sentinţa Epilogului (Adam) vine să recunoască imensa singurătate, urmaşii-⁠vrăjmaşi ai omului de pământ (ha’adham, ebr.). Pentru a conchide: „În adâncul ascuns,/ sub iluzoria lume a/ slavei deşarte,/ Fiinţa-⁠i sinteza de nepătruns/ dintre viaţă şi moarte”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest