Contemporanul » Lecturi » Ladislau Daradici: Timp rătăcit, vremuri bastarde…

Ladislau Daradici: Timp rătăcit, vremuri bastarde…

În arhitectura romanului există şi un nivel bine conturat al intervenţiilor naratoarei referitoare la timp şi vremuri, la inevitabila prăbuşire a casei strămoşeşti (care se transformă peste noapte, dintr-⁠un cuib generos şi protector, într-⁠o arcă instabilă)

După O lume fără mine (1991), Prăpastia de hârtie (2003) şi Crimă cu înlocuitor (2009), Mariana Vartic publică, în 2015, al patrulea său roman, Timp rătăcit, la editura bucureşteană eLiteratura. Pentru prozatoarea, dramaturgul şi traducătoarea clujeană, autoare şi a unor apreciate lucrări de critică şi istorie literară, anul 2015 poate fi considerat pe deplin favorabil, volumul ei de teatru Babel apocrif (Editura Limes, Cluj-Napoca) fiind recompensat de către filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor cu Premiul Radu Stanca (Cartea anului Teatru).

Timp rătăcit e un roman migălos cumpănit, construit în principal pe fluxul ispititor şi iluzoriu al memoriei, rod al unei admirabile trude de recuperare şi reasamblare a timpului pierdut, atât a celui lăuntric (inocent şi miraculos al copilăriei), cât şi a celui istoric (al vremurilor, aşadar, nemilos şi potrivnic, marcând declinul şi agonia unei orânduiri şi naşterea, sub o zodie fatidică, a noii lumi). Un roman al aducerilor-⁠aminte şi al putinţei de a-⁠ţi aminti, din perspectiva unei copile (cea care trăieşte faptele), dar şi a celei care aceasta a devenit după mai bine de o jumătate de secol (cea care îşi aminteşte), în ciuda piedicilor pe care le ridică insuficienţa memoriei, pricinuită de prezent şi de mecanismul mistificator al raţiunii.

Astfel, în arhitectura romanului există şi un nivel bine conturat al intervenţiilor naratoarei referitoare la timp şi vremuri, la inevitabila prăbuşire a casei strămoşeşti (care se transformă peste noapte, dintr-⁠un cuib generos şi protector, într-⁠o arcă instabilă), dar şi la procesul rememorării în sine, al naşterii şi alcătuirii romanului, acesta desăvârşindu-⁠se prin însăşi imperfecţiunea devenirii sale, aidoma unei entităţi vii (semnificative şi funcţionale). Rezultatul e un puzzle impresionant de rememorări (pervertiri), nescutite de ambiguităţi, tatonări, dar şi revelaţii, într-⁠o alternanţă ingenioasă de rostiri, spaime şi tăceri, ca într-⁠un joc impresionist de lumini şi umbre, în cele din urmă totul sfârşind prin a fi convertit într-⁠un adevărat poem, chiar dacă ceea ce rezultă (potrivit opiniei naratoarei) nu poate fi decât un surogat în raport cu felia de viaţă reală, trăită efectiv. „În fapt – ne previne la un moment dat – după cum nici un vis nu poate fi povestit, nu poate fi povestită nici amintirea. Încearcă tu să-⁠ţi aduci aminte. Fierul încins al prezentului sfârâie în carnea memoriei, lăsând un iz fad de arsură şi o pecete care o alterează. Ce rămâne? În ambele cazuri, doar vagul unei atmosfere aproape stinse, aproape destrămate şi o durere ascuţită, chiar dacă imposibil de definit – sentimentul unei pierderi totale, desăvârşite, definitive, fără însă a putea evoca obiectul pierdut, căinţa unei culpe imprescriptibile, deşi involuntare: uciderea pruncului înainte de a fi fost conceput. În loc de prezentul genuin al trecutului, surogatul falsificat de prezent al amintirii.”

Însă Timp rătăcit este departe de a fi un „surogat”, trăirile şi spaimele fetiţei-⁠martor revenind atât de intens (şi de veridic), încât devin instantaneu trăirile şi spaimele noastre, intervenţiile eseistice ale adultei adăugând operei sale o nouă dimensiune, cea a însuşi procesului creativ. Astfel, alcătuirea romanescă a Marianei Vartic captivează prin plurivalenţa ideatică, dar şi structurală, prin alternanţa minuţios dozată a planurilor (atât temporale, cât şi stilistice).

Galeria de personaje care gravitează în jurul fetiţei este formată mai ales din rude: mama, tatăl absent („cel mai fericit om din lume”), bunicul (încăpăţânat să-⁠şi păstreze pământul) şi bunica Lia („spiritizând” cu cărţile de joc), unchiul Grig (care aşteaptă întoarcerea vremurilor) şi tanti Pusi („micuţă, subţire, fragilă ca un cristal gata mereu să se spargă”), tanti Veronica (dăscăliţa nemăritată pentru că i-⁠a crescut pe toţi), iar mai târziu unchiul Matei (suferind, cu „obrazul palid-⁠verzui şi buzele albicioase”) şi tanti Mina („rotunjoară, pufoasă ca o gogoaşă”), vitregia vremurilor făcându-⁠i să se refugieze în casa părintească, devenită neîncăpătoare. În plus, mai este şi Iacob, argatul, precum şi Măriuţa, slujnica.

Pentru fetiţă, mama reprezintă totul, ultima certitudine a iubirii, în sufletul ei dragostea de aceasta luând chipul unui dor perpetuu („mă uit la ea în oglindă şi mi se face dor de ea de parcă n-⁠ar fi acolo”, mărturiseşte în timp ce mama o piaptănă, duminica dimineaţa). Acelaşi dor îl simte şi pentru tatăl ei („cel cu ochii albaştri”): „mi-⁠e dor de el încât îmi plesneşte inima” sau „mi-⁠e atât de dor de el încât îmi dau lacrimile”. În ochii ei, mama este singura care încearcă din răsputeri să se opună vremurilor (pentru a salva arca şi, implicit, familia de la scufundare), înţelegând că acestui monstru care dezumanizează, distruge vieţi, dezbină familii i te poţi opune doar prin acţiuni concrete: înhamă caii, cară saci, scoate trandafirii pentru a planta fasole şi ridichi de lună („ca să vă dau de mâncare”, fiind argumentul ei, „fiindcă nu mai vreau tichie de mărgăritar. Fiindcă trebuie să vă scutur. Fiindcă vreau să vă treziţi odată”). În acest fel, Timp rătăcit devine şi un roman al supravieţuirii (individuale, dar şi colective, a unei generaţii), totul fiind filtrat şi decantat prin mintea şi sufletul fetiţei.

Inedită şi memorabilă este relaţia ei cu această lume agonică, de-⁠a dreptul nebună, şi mai ales ipostaza ei de „martor invizibil”. Scenele tot mai sălbatice, fără înţeles pentru ea, le urmăreşte din te miri ce locuri: din cămară (atacul coordonat de Iacob asupra bunicului), de după bufet (scena cu unchiul Grig şi Măriuţa), de sub o masă (când Iacob o loveşte pe Măriuţa) sau de după gardul de nuiele, aproape de fiecare dată apărând mama salvatoare care, descoperindu-⁠şi fetiţa înspăimântată după dâra de urină lăsată în urmă, restabileşte ordinea. În postura ei de puştoaică, devine un element neglijabil în balamucul plin de agresivitate care a devenit familia, la un moment dat ea însăşi crezându-⁠se invizibilă, alteori silită însă să devină păstrătoarea unor cumplite secrete (de pildă, când unchiul Grig o roagă să îngroape revolverul în lada cu sare pentru vite), fetiţa realizând responsabilitatea incomensurabilă a acestui lucru („şi încă un secret se adăugase se pare că fiecare dintre ei îmi încredinţase cel puţin unul”).
Viaţa ei oscilează astfel între mirări, repulsii şi spaime, doar cei mari încearcă în zadar s-⁠o ferească de scenele dure. Tanti Veronica îi acoperă ochii ori de câte ori lucrurile scapă de sub control, şoptind uneori vreun adagiu livresc („n-⁠a fost nimic nimic nimic vom dormi vom visa vom uita”), iar când Macedoneasa îl snopeşte în bătaie cu furca pe Macedon (nu pentru că acesta o înşelase, ci fiindcă şi el o bătuse crunt de câte ori revenea după câte o aventură), Măriuţa îi acoperă capul cu şorţul ca să nu vadă. Fetiţa aude, în schimb, efectul cuvintelor asupra ei diferind de la caz la caz, după un timp spectacolul verbal al celorlalţi fiind singurul lucru care o mai fascinează.
Când Iacob o loveşte pe Măriuţa însărcinată („bitangul mă-⁠sii cui l-⁠a făcut”), ea nu-⁠şi mai poate controla frica („şi eu alunec încet sub masă ca într-⁠un leşin nesimţitor mi-⁠e atât de frică încât aş putea adormi pe loc”), alteori trăind momente de uimire, ca atunci când deschidea gura unchiul Matei („iar e gata să mă năpădească râsul sau uimirea sau încântarea căci ce rostea el nu seamănă niciodată cu ce te-⁠ai fi aşteptat”), sau când cuvintele rostite de bunica Lia „păreau că se ţes fără voie fără alegere ţâşnind la fel de desprinse de ea ca apa dintr-⁠un izvor”. Cu această memorie perfectă a vorbelor, deseori le reproduce cu fidelitate, creând situaţii jenante, de pildă când repetă acasă cuvintele auzite la adresa Măriuţei: „Te-⁠ai ţinut cu el, nu?” – „te-⁠ai ţinut cu tot satul! şi cu Macedon! şi cu Iacob! şi cu popa! şi cu…” (fiind oprită numai de palma mătuşii Veronica).

Fluxul amintirii pare de nestăvilit, o paralelă între cel al timpului şi cel al aducerii-⁠aminte, ca o luptă de recuperare a ceea ce a fost, de salvare a ceea ce se mai poate salva. Într-⁠una dintre dese­le intervenţii ale naratoarei, aceasta va mărturisi, referitor la cuvinte, că poate le-⁠a uitat, dar „în amintire dăinuie nealterat sentimentul”, pentru că „reconstituirea atrage după sine nu orice fel de cuvinte, ci obligatoriu unele care, chiar dacă diferite de cele rostite în fapt, au acum acelaşi înţeles profund ca atunci, fiindcă emană din acelaşi climat afectiv; inventându-⁠le, am trădat litera, respectând însă spiritul”; astfel, orice gest de amintire e unul de trădare (a literei), dar şi o recuperare (a spiritului).

Însă personajul principal al romanului Marianei Vartic este timpul, „dereglat, schimonosit, zeflemitor şi sperjur”, bolnav „de nehotărâre”. E un timp rătăcit. „Cum să-⁠l ţii în frâu? Cum să-⁠l stăpâneşti? Cum să-⁠l vindeci?” – se întreabă naratoarea. E un timp bastard, aidoma copilului Măriuţei. Toţi vorbesc de „vremuri” cu „spaima visului urât”, vremurile care legănau arca, adormindu-⁠i, căci „cei mai mulţi păreau prea loviţi de somn ca să poată măcar dori ca vremurile să se schimbe”. E ca un iureş, istoria se rostogoleşte, deformând totul, lucrurile încetează să mai fie ce au fost. Există în roman, la un moment dat, o secvenţă emblematică în care fetiţa, în cămara altădată plină, încearcă să reconstituie din amintiri imaginea bunăstării de odinioară („stau şi adulmec fostele imagini şi mirosuri care abia mai pâlpâie în întuneric”). Pentru că în locul a ceea ce a fost a rămas doar golul: „acum hambarul e gol de ştiuleţi abia dacă-⁠mi amintesc”; „şi grajdul era mai gol ca niciodată, deşi stafiile fostelor vaci mai răspândeau câteodată iz dulce de lapte şi de bălegar fumegând”; în acelaşi grajd va fi imaginată una dintre cele patru morţi virtuale ale lui Iacob, golul acela istoric umplându-⁠se astfel de moarte, teama ei că arca avea să se scufunde transformându-⁠se în „altceva, mult mai fără chip”, devenind viscerală („ca o picătură de întuneric înghiţită din greşeală care creşte înăuntrul meu rozându-⁠mi tot mai mult măruntaiele”).
Poate că din aceeaşi spaimă derivă şi repulsia pe care o simte fetiţa faţă de micile vietăţi (viermii scârboşi de mătase, puii de porumbei „dezgustători în goliciunea lor neajutorată”, purceii lipicioşi apărând de sub coada scroafei Bălăniţa sau puii de şoarece din sufragerie („hoarde de nou-⁠născuţi vâscoşi şi străvezii ca râmele”), în somn toate transformând-⁠se în coşmar („o buluceală de vietăţi păianjeni şi viermi de mătase şi şoricime şi şobolani cât pisica”), la acestea adăugându-⁠se imaginea cocoşului cu gâtul tăiat (căruia încearcă să-⁠i înşurubeze capul la loc), a unchiului Matei, pe moarte („dârdâie îi aud fluierele picioarelor ciocnindu-⁠se ca nişte ţurţuri pe jumătate sparţi”) sau a plodului Măriuţei („mă scutur de spaimă greţoasă sau de greaţă înspăimântată”), în final venindu-⁠i tot timpul să vomite viermi de mătase graşi şi lungi de o şchioapă sau mormane de porumbei ucişi, cu gâturile tăiate…

La un moment dat, în toiul rememorării, totul gravitează în jurul bastardului (din burta Măriuţei,) încă nenăscut, timpul dilatându-⁠se ca o constantă: „Pare să fi zăcut ani în şir în burta ţuguiată a Măriuţei, iar asta numai fiindcă amintirile mele destrămate încâlcite încălecându-⁠se şi fugărindu-⁠se de la spate ca nişte şobolani speriaţi l-⁠au ţintuit acolo vreme îndelungată”. Timpul rătăcit devine astfel timp bastard, căci pruncul e un simbol al vremurilor care vin, e copilul timpului nou: „Al cui e? al tuturor”, zice Măriuţa, copil bastard pentru un timp rătăcit, bastard. Aceasta este doar o fugară privire asupra simbolisticii romanului Marianei Vartic. O lume în derivă, casa-⁠arcă, gata să se scufunde, caracterul poematic al romanului fiind susţinut, printre altele, şi de laitmotivul pe care bunica Lia îl tot repetă incantatoriu, invocând parcă sfârşitul definitiv al lui Iacob: „şi bunica Lia zicând/ şoptind/ oftând/ tremurând cine a murit de patru ori tot de patru ori o să învie, apoi, scuturând capul, corectându-⁠se nu, nu aşa, cine a murit o singură dată nu mai poate muri de patru ori…”

Un roman polifonic, dar şi poematic, aşadar, alcătuit dintr-⁠un mozaic de întâmplări, rostiri şi trăiri, de spaime, mirări şi sângerări, cu inserări de mărturii, reflecţii şi comentarii eseistice, printre trăsăturile sale esenţiale aflându-⁠se, dincolo de relevanţa privind destinul tragic al unei familii sub zodia unor vremuri de restrişte, autenticitatea inconfundabilă a scriiturii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest