Contemporanul » Lecturi » A prinde rădăcini în cuvânt

A prinde rădăcini în cuvânt

Creatorul există doar în măsura în care trăieşte, ca pe o stare de graţie, starea poetică; sau, mai precis: existenţa lui este justificată, capătă temei abia atunci când reuşeşte să prindă rădăcini în spaţiul amniotic al cuvântului. Nimic exterior nu-⁠l mai poate afecta, nimic ce vine din afară nu se poate concretiza din simplul motiv că în afară nu mai există. În afara cuvântului, evident.

Odată cu Dreptul la timp (1965), lirica autorului îşi instaurează ritmul firesc, temele mari, viziunile specifice. Un mare poem cum este Enkidu nu ar fi fost posibil cu doar câţiva ani înainte. După mărturiile apropiaţilor (Nicolae Breban), autorul avea acest text în sertar atunci când îi apărea volumul de debut. Face parte din anormalitatea nichita-staneschu-foto-reprezepocii ca autorii să debuteze cu volume datate, convenţional aranjate. Oricum, acesta este primul mare text inconfundabil al lui Nichita Stănescu, un fel de poem-⁠sinteză a tot ce scrisese mai bun până atunci şi, mai ales, o deschidere către ceea ce urma să scrie. Rostirea poetică deja capătă accente axiomatice, autorul ştie să scoată efecte din tonul apodictic al versului şi realitatea metaforică a imaginii:

Priveşte-⁠ţi mâinile şi bucură-⁠te,
căci ele sunt absurde.

Când un poem debutează astfel, el impune, de la bun început, o relaţie exigentă cu cititorul. Sistemul de referinţă nu mai poate fi cel comun, poemul nu mai „descrie” o lume care poate fi prizată senzorial, ci o infra-⁠lume care pretinde iniţiere. Iniţiere poetică, de bună seamă. Odată declanşată, această viziune se derulează implacabilă, conform propriei logici, ca într-⁠un tablou de Magritte. Autorul nu ocoleşte imaginile consacrate ale poeziei, dar le plasează în relaţii inedite şi le imprimă, astfel, semnificaţii noi. De fapt, marea temă a poeziei lui Nichita Stănescu domină şi acest text: e vorba de cunoaştere sau, mai precis, de tentativa omului de a cuprinde totul, de a descoperi „calea de acces” către miezul lucrurilor:

Şi picioarele priveşteţi-⁠le, seara, drept cum stai,
atârnând către lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtarea, ca să-⁠ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-⁠ţi încap în gură.
Pipăie-⁠ţi urechea şi râzi şi miră-⁠te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-⁠am întors privirea către un copac
şi el a fost!

Aparent, poetul construieşte un şir de paradoxuri, dar, la o lectură atentă, lucrurile nu stau aşa. De fapt, el mută alcătuirea lumii fenomenale într-⁠o armonie diferită, care este cea a sensibilităţii poetice. Toate simţurile au fost contopite şi astfel anulate de marele simţ, care este cel poetic, întemeiat pe cuvânt. Acesta poate re-⁠crea lumea după propria voie. Şi o face în baza unui pact de prietenie care nu se poate lega decât între egalii zeilor, între poetul care bogdan-Nichita-Stanescuinstituie un alt real, concurând actul întemeietor al demiurgului şi cititorul său (Enghidu), fără de care acest gest ar fi imposibil; în acest plan metaforic, a scrie poezie înseamnă, de fapt, a vâna, împreună cu cititorul, lei. Adică a supune propriei voinţe, propriei bărbăţii, tot ceea ce realul are mai impresionant, mai puternic, mai sălbatic.

De aici încolo, poezia lui Nichita Stănescu a intrat definitiv pe un făgaş numai al ei, inconfundabil. Ea s-⁠a constituit deja în model obligatoriu al poeziei contemporane. Definirea altor opere se va raporta, implicit, la ea, azimutul valoric va fi fixat în funcţie de ea.

Volumul din 1966, 11 elegii, nu face decât să clasicizeze precoce şi definitiv un mare poet. Înainte de a fi o carte cu texte unul şi unul, Elegiile reprezintă instaurarea unei metode poetice care, o vreme, a dominat poezia postbelică. Nu sunt convins, precum Daniel Cristea-⁠Enache sau alţi comentatori, că avem de a face cu vârful valoric al creaţiei nichitastănesciene (eu unul prefer cărţile de maturitate, ultimele); sunt însă de acord că e unul dintre cele mai importante volume ale literaturii române, marcând un moment de cotitură. După 11 elegii poezia română se va scrie altfel. Şi se va citi altfel. Inclusiv (sau mai ales) poezia lui Nichita Stănescu. Elegiile închid o etapă, epuizează un set de procedee şi obligă la asumarea unui experimentalism permanent. Mai mult decât oricare alt poet contemporan, Nichita Stănescu va fi nevoit să se reinventeze de la volum la volum. Atunci când nu o va face (cazul Un pământ numit România sau Roşu vertical), critica îl va sancţiona. Atunci când o va face însă radical (cazul Epica Magna), receptarea se va resimţi şi va ezita. Nu va percepe noutatea demersului şi va acuza o încremenire a propriei formule.

Cu puţine excepţii (Marin Mincu şi Gheorghe Grigurcu), cartea a fost întâmpinată cu un entuziasm aş spune rigid. Parcurgând azi comentariile de atunci, observi nedumerirea criticilor, ezitarea lor. Poezia lui Nichita Stănescu le pare aproape ermetică (ceea ce nu este) sau, oricum, de o obscuritate care incită, dar pune şi în gardă. De fapt, ea este doar vag conceptuală şi în perfectă concordanţă cu temele sale de până atunci. Cea dintâi Elegie a fost adesea interpretată de parcă ar fi fost o ghicitoare:

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-⁠l vesteşte nici o aură, nu-⁠l
urmează nici o coadă de cometă.

Cine-⁠i acel „el”, iată marea dilemă pe care mulţi critici, nesesizând capcana, au năduşit s-⁠o dezlege. Cu toate că dedicaţia poemului, către Dedal, ca, de altfel, tema majoră spre care se concentrase în ultimele volume poezia lui Nichita Stănescu nu aveau cum să nu fie luate în considerare. Ion Pop observă, în studiul său monografic exemplar, din 1980, faptul că „poetul recurge la un tipar stilistic specific textelor sacre: fiecare unitate textuală are înfăţişarea unui verset, a unei propoziţii rostitoare de adevăruri ultime, cu atât mai inatacabile cu cât se bazează pe un număr de contradicţii radicale sau care par ca atare.” Nu e nici o noutate însă în poezia lui Nichita Stănescu, care îşi obişnuise de mult cititorii cu astfel de tonalităţi oraculare, sacerdotale. Mutând discuţia în contextul ei firesc, Ştefania Mincu suspendă incertitudinea, în una din cele mai bune cărţi dedicate autorului Operelor imperfecte: „Nedeterminarea acelui «Eu» cu care debutează elegia dispare. Ştim acum că se referă la cuvânt, abordat mai întâi ca o realitate în sine, autosuficientă (ca transcendentă a semnului), căreia poetul încearcă să-⁠i descrie paradoxalele calităţi intrinseci”. După ce-⁠l aproximează pe „el”, adică acea instanţă perfectă, autocefală, care nu depinde de nimic şi însumează un şir teoretic nesfârşit de contradicţii, poetul se poate concepe şi pe sine, dar numai în raport cu verbul creator:

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă.

Spune Nu doar acela
care-⁠l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-⁠l port.

Creatorul există doar în măsura în care trăieşte, ca pe o stare de graţie, starea poetică; sau, mai precis: existenţa lui este justificată, capătă temei abia atunci când reuşeşte să prindă rădăcini în spaţiul amniotic al cuvântului. Nimic exterior nu-⁠l mai poate afecta, nimic ce vine din afară nu se poate concretiza din simplul motiv că în afară nu mai există. În afara cuvântului, evident. E un mod de a spune că poezia nu se face luând în cătare realitatea, ci instituind un real propriu, purificat, muzical (Mircea Ivănescu, dimpotrivă, considera că poezia nu e decât transcriere a realităţii. Da, dar ce fel de transcriere!). De aceea, realul refuză să se constituie la stimulenţii raţionali obişnuiţi: nu se mai lasă controlat cu ajutorul categoriilor uzuale (Da şi Nu), nu mai păstrează o anumită liniaritate care să-⁠l facă uşor de prins în concept; pe scurt, nu se mai lasă explicat. Poezia este singura capabilă să aproximeze această entropie sublimă instituindu-⁠şi codul evanescent asupra legislaţiei aparent funcţionale a lumii pe care o dizolvă şi o ia astfel în posesie. Ştefania Mincu notează: „Subiectul (poetic) se integrează numai într-⁠un real pe care mai întâi îl (şi-⁠l) integrează în felul său specific, prin distanţare. Acesta este tocmai «realul subiectului», care diferă esenţialmente de realul-⁠ca-⁠real. Subiectul nu se poate integra decât într-⁠un real integrat.” Lumea există în măsura în care devine poezie. Iar poezia devine un instrument de cunoaştere totală, care suflă sens în arterele prăfuite ale realului amorf.

Primul poem oferă, de altfel, cheia de lectură a întregului volum, care are o unitate de neclintit. De acum încolo, marea temă a poeziei lui Nichita Stănescu este cuvântul, poezia şi modul miraculos prin care acestea iau în stăpânire totul. De fapt, poetul îşi face din poezie un organ mutant, monstruos şi sublim în acelaşi timp, care să-⁠l ajute în marea şi totodată riscanta sa tentativă de a lua în posesie totul:

Întind o mână, care-⁠n loc de degete
are cinci mâini,
care-⁠n loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini.

Totul pentru a îmbrăţişa,
amănunţit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele privelişti
şi a le zgâria
până la sânge
cu o prezenţă.

Trăirea poetică nu mai e una comună, a bunului-⁠simţ; acesta a fost abolit şi, în locul său, a fost instituită un soi de permanentă încordare cvasi-⁠mistică. Simţurile sunt sărace, ineficiente, realul nu se lasă acaparat printr-⁠un efort comun. Poetul trebuie, din acest moment, să gestioneze responsabilitatea misiunii sale: starea sa de graţie, prezenţa sa orfică în avanposturile creaţiei garantează coerenţa lumii. Doar că, din câte se poate observa din aceste arte poetice, el lucrează în primul rând asupra sieşi, abia apoi asupra realului. Cuvântul devine o parte constituentă a corporalităţii, e strâns legat de visceralitate, motivat ontologic, nu un simplu vehicul convenţional care poate transmite mesaje stereotipe, ca în vechile estetici. Necuvântul este şi el un efect firesc al acestei atitudini.

(Fragmente)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest