Contemporanul » Editorial » Să ne înzidim în prezent

Să ne înzidim în prezent

E adevărat că azi, la fel ca şi alte popoare cu care se pare că ne înrudim într-⁠un fel sau altul, din comunitatea limbilor romanice, nu mai avem profeţi! Cineva care să ne spună ce vom fi, ce vom îndura sau trăi şi, mai ales, ce am fost! Să ne dăruiască acea viziune halucinatorie, presărată cu elemente fantastic de materiale, de concrete, nu atât asupra unei existenţe fizice, concrete, foste sau viitoare, ci asupra a ceea ce numim destin – cel care adeseori, ca şi Ianus, are două feţe, una întoarsă spre trecut, cealaltă spre ceea ce numim mereu viitor. Care, spun unii poeţi, este un alt fel de trecut.

Să scăpăm de toate şi de toţi şi să ne dedicăm în exclusivitate şi cu o pasiune care va trebui să pâlpâie pe multe ecrane mari şi mici, doar prezentului! Un anume prezent, se înţelege, cel material şi fizic, în primul rând, apoi cel al orgoliului de a fi singurii posesori ai adevărului, adevăraţi ucenici vrăjitori ai tuturor trucurilor şi obiectelor miraculoase care ne stau sub simţuri. Poate, mai ştii, fii ai viitorului care se naşte sub ochii noştri, vă întreb, când anume viitorul, dacă el există cu adevărat pentru noi, cei vii, nu s-⁠a născut sub ochii noştri? A fost suficient doar să credem în existenţa sa sau să avem neapărat nevoie de el, cum o aveau regimurile totalitare şi ideologice ale secolului trecut! Pentru mulţi oameni, care se cred cuminţi la rândul lor, viitorul, însă, nu prea există, aşa cum pentru alţii ceea ce numim trecut seamănă cu acele valori de bursă care se schimbă din oră în oră. Şi, uneori, cum o afirma Orwell, trecutul, el însuşi, ce părea fix şi indiscutabil, devine mai impenetrabil, mai schimbător sau mai imprevizibil decât viitorul. Sau decât visele!

Poate nu ştim cu ultimă certitudine cine sau ce suntem noi, Românii, dar ştim cu ceva mai multă siguranţă ce vrea să însemne un Muntean, sau vechi-⁠Regăţean, un Moldovean, un Basarabean sau Bucovinean, un Ardelean sau Bănăţean. Şi poate dificultatea – sau falsitatea unor definiţii ultime! – acestui termen cam prea generic poate, de specific naţional vine şi din complexitatea şi diversitatea caracterelor şi istoriilor zonelor de Români, citate mai sus, aflate azi sub o singură cupolă. Dar, nimic, nu-⁠i aşa, nu ne obligă să ne aventurăm în astfel de generalizări sau definiţii ultime, un singur lucru este real şi stabil, cel puţin de vreo sută de ani încoace: statul nostru naţional, comunitatea noastră cu ajutorul căreia nu numai ne definim în afară, dar care ne slujeşte şi ca prim reazem în turbionul politic al ultimului secol, ne ajută şi să strângem laolaltă acele puţine dar sigure elemente care ne sunt comune: limba, teritoriul, cultura, religia şi cutumele. Nu totdeauna istoria, deoarece cei din sud au trăit o alta, iar cei din nord, despărţiţi de Carpaţi, una diferită, ei înşişi – sub un imperiu răsăritean şi hăituiţi de triburile locuind acolo, cei din Vest sub un altul, cu un alt grad de civilizaţie şi supuşi unor cu totul alte cutume. Aflându-⁠i în mijlocul lor – vorbim de Ardeleni – pe Saşi şi pe Maghiari, primii colonizând şi civilizând întreg sudul Transilvaniei începând din secolul doisprezece, Ungurii stabilindu-⁠se prinn-breban-art-SAM_2944 anul o mie în câmpia Panonică, construind, mult mai târziu, oraşe în centrul Transilvaniei şi, pe la o mie opt sute şi ceva, primind protectoratul regiunii din partea casei Austriece domnitoare. Noi, Valahii sau Românii care am fost cam peste tot în această ţară dincolo de munţi, dar mai ales în Nordul numit Maramureş, ţinut bogat în aur şi neferoase, am lăsat până azi, acolo, semne ale dăinuirii şi vechimii, de unde au descins apoi şi unii principi fondatori, care au trecut spre sud şi spre răsărit.

Nimeni nu îndrăzneşte să se îndoiască de vechimea noastră, iar dacă unele naţiuni vecine, precum Maghiarii, ne contestă stabilitatea într-⁠o anumită zonă, o fac pentru a-⁠şi aroga o posesie a terenului în istorie care nu elimină în nici un fel dominanţa şi vechimea noastră reală. Stejarii nu cresc pe nisip! spune un vers cunoscut şi vechi, o naţiune ca cea a Valahilor sau Românilor are rădăcini vizibile şi adânci care nu pot fi cele ale unor nomazi. Nu numai limba noastră cu un fond lingvistic de origine latină dens şi determinant, dar şi suprastructura noastră, tipul nostru de cultură, anvergura ei, ca şi marile noastre personalităţi care au edificat sisteme ale literelor şi gândului, reflexele noastre în creaţie, precum bogatele surse materiale istorice aduse de la Roma, dar şi altele, arată o aşezare de milenii şi o orientare, în timp, spre sudul istoric şi spre vestul continentului.

Nu ne-⁠am extins, în timp, asupra altor teritorii şi poate şi pentru aceasta numele şi seminţia noastră nu a făcut valuri în istoriile streine. Ca şi Chinezii, să zicem, am suportat valuri de imigraţie şi diverşi imigranţi, dar, spre deosebire de ei, nu am înălţat un zid, cu metereze, de apărare. Dar, am avut cu siguranţă astfel de ziduri, de palisade, deoarece am rezistat şi suntem. Şi ne-⁠am păstrat limba, credinţa şi cutumele, bunul nostru simţ numit omenie, ca şi capacitatea, reflexul de a-⁠i primi pe alţii. Reflexul sau forţa şi, cu certidudine, zidurile noastre au fost limba, coeziunea, mai ales în vremuri dificile, ca şi acel râu, ramul de care aminteşte marele nostru rapsod, relieful, pădurea şi zeii locului. Complicitatea afundă cu locul şi când Lucian Blaga, un cântăreţ şi gânditor amplu al Locului de care vorbim, îl aminteşte pe Pan, probabil ne trimite la acel Zalmoxe sau Zamolxis, trăitor şi el retras în peşteră, ucenic al marelui pre-⁠socratic numit Pitagora, de la care a deprins, se pare, credinţa în existenţa şi nemurirea sufletului. Fapt ce a dat un curaj unic acelor Scito-⁠Geto-⁠Daci, de la nord şi de la gurile Dunării, cu care le-⁠a trebuit mândrilor Romani vreo două secole de încleştare războinică până a trece fluviul (peste un pod ale cărui ruine se văd şi azi), stabilindu-⁠se aici, lăsându-⁠ne urme numeroase şi durabile printre care idiomul nostru latin în primul rând.

Nu vom intra aici în detaliile şi evenimentele istoriei noastre pentru a ne înţelege şi a spune ceva despre noi, acestea nu sunt totdeauna de trebuinţă. Noi vorbim nu numai prin număr şi prin limbă, dar prin ceea ce se numeşte cultură, mai ales, capacitatea unui popor de a dovedi luciditate de sine printr-⁠o construcţie ideatică, creatoare de valori de prim ordin în zonele mari ale cercetării şi creativităţii artistice. E adevărat că azi, la fel ca şi alte popoare cu care se pare că ne înrudim într-⁠un fel sau altul, din comunitatea limbilor romanice, nu mai avem profeţi! Cineva care să ne spună ce vom fi, ce vom îndura sau trăi şi, mai ales, ce am fost! Să ne dăruiască acea viziune halucinatorie, presărată cu elemente fantastic de materiale, de concrete, nu atât asupra unei existenţe fizice, concrete, foste sau viitoare, ci asupra a ceea ce numim destin – cel care adeseori, ca şi Ianus, are două feţe, una întoarsă spre trecut, cealaltă spre ceea ce numim mereu viitor. Care, spun unii poeţi, este un alt fel de trecut.

E adevărat, aşa cum unii nu cred într-⁠un real şi definitoriu specific naţional, tot aşa, nu puţini, contestă ideea şi realitatea unui destin colectiv, plenar, naţional. De la credinţa lui Nae Ionescu că mântuirea noastră, a Românilor, ar trebui şi se poate realiza numai printr-⁠un asemenea destin, comunitar, până la alţii care cred – sunând în struna unor imperii de la sud-⁠est sau de la răsărit! – că nu avem dreptul la un astfel de noroc, al destinului, al soartei neamului nostru, e cale lungă şi, încă o dată, extrem de aventuroasă. Şi dacă e adevărat că nu mai avem profeţi cum am avut, în istorie, biserică şi cultură, acei preoţi ai deşteptării noastre şi ai semnelor vremii – Profeţi!, cum îl defineşte Eminescu pe unul din trubadurii Ardealului, să încercăm, cel puţin, de a fi, încă o dată prevăzători! Adică înţelepţi cu Timpul şi cu noi înşine, prevăzători ca acei vănători de animale sălbatice în tundră sau taiga, deschişi spre oameni şi spre viitorul pe care-⁠l rezervăm odraslelor noastre, dar precauţi, aş putea chiar zice – bănuitori cu prezentul. Care, încă o dată în istoria noastră, prezentându-⁠ni-⁠se sub auspiciile cele mai favorabile, ne poate deveni duşmănos şi chiar duşman. Nociv, destabilizator în măsura în care să putem să ne pierdem chiar şi ceea ce ne-⁠a fost totdeauna o armă, o forţă indiscutabilă – coeziunea, complicitatea noastră de credinţă şi de gând.

Precauţi şi înaintând cu paşi mici şi siguri, ferindu-⁠ne de falsele probleme. care, se ştie, atrag false şi uneori abominabile soluţii. Deja au şi apărut astfel de probleme şi crize care ne induc pe false piste, cum ar fi corupţia care multora le pare a fi problema noastră de căpetenie. Vorbim de corupţia iscată din goana după bunuri materiale, nu se gândeşte aproape nimeni la corupţia mentală, cea care iscă mentalitate şi mentalităţi, ele însele, nu foarte noi.

E adevărat că există unii – elita reală, de care am amintit, şi care nu e de nimeni consultată! – unii care încearcă să străpungă învelişul zgomotos al treburilor publice şi, dincolo de corupţia materială, să observe şi să descrie şi un alt fel de corupţie, de boală, de slăbiciune – a caracterelor, cea care vine din istorie şi din frica colosală ce ne-⁠a dominat în timp. Şi care nu s-⁠a oprit odată cu libertatea civică şi instituţională, atât de brusc ivită şi, cum o ştim, deloc sau prost pregătită. Dar frica de care vorbim curge şi năvăleşte, ca şi apele de munte, în diferite forme şi straturi, apărând şi izbucnind la suprafaţă în momentele şi locurile cele mai neaşteptate. Când n-⁠o mai recunoaştem, această frică sau spaimă istorică (ce ne este, indiscutabil, infiltrată în oasele geneticii şi ale reflexelor noastre adânci), în formele pe care le ia, împrumutându-⁠ne, unora dintre noi şi cu precădere când ajungem, unii, în lumina unor scaune înalte ce se văd de departe, ale funcţiilor şi oficiilor, împodobindu-⁠ne cu fel de fel de măşti abile şi binevoitoare. Dar zâmbetele calde, insistente ca şi frazele învăluitoare ale unor politicieni şi magnaţi, de curând consfinţiţi în noile lor palate, nu sunt decât tot forme ale acestei frici, chiar dacă un anume diavol al semnelor şi al teatrului infinit cotidian le împrumută culorile, alifiile şi energia sa. Poate de aceea nu-⁠i mai recunoaştem, dar trebuie să acceptăm că ei, oricât ar fi de înălţaţi vremelnic şi de schimbaţi, de pervertiţi, ei sunt tot de-⁠ai noştri. Şi se vor întoarce la noi, privind apoi în sus la alţii, care se vor îmbolnăvi iute şi aceştia de aceeaşi frică grea, subterană – frica de a nu avea! Frica de posesie, de noul stăpân!

Uitându-⁠şi nu numai trecutul lor şi al propriei fiinţe, dar şi al celor care i-⁠au premers şi dacă e adevărat că întreg neamul nostru a trăit în Frică şi în Timp, de cele mai multe ori ea a fost de o cu totul altă natură: era frica, grija perpetuă de a nu ne pierde memoria comună, locul şi credinţa. Frica de Zei, frica de a ne pierde sufletul, un semn că acesta există şi ne susţine. Ca şi pământul pe care călcăm şi pe care, orice am zice sau am vrea, îl purtăm lipit de tălpi chiar şi când ne vânturăm prin ţări depărtate şi străine, privind chiorâş înapoi şi vorbind cu acreală de cei rămaşi.
■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest