Contemporanul » Eseu » Un poet „zgârcit la vorbă”

Un poet „zgârcit la vorbă”

Să nu sărim peste mârţoagă şi să rămânem mai degrabă la adevăr, adică la faptul că universul liric contorsionat, negru şi câteodată de-⁠a dreptul atroce al lui Mihai Pascaru invită, subiacent, la responsabilitate: la una corectivă, etică, umană, politică, chiar metafizică. Binele poate fi peste tot, chiar şi printre molozuri… Cu condiţia să fie exprimat bărbăteşte, nu sentimentaloid sau edulcorat.

Mihai Pascaru (Balade şi altele. Ed. Limes, Cluj-⁠Napoca, 2013) e sarcastic, plin de paradoxuri inteligente şi exasperat – adică tocmai bun pentru a cânta în mod cinic şi abstruz atrocităţile social-⁠politice pe care le trăim azi în România tranziţională, în lipsă de ceva mai bun, adică de plecare spre zări mai liniştitoare sau de sinucidere. Criticii au remarcat deja lapidaritatea scânteietoare a primelor sale poeme („zgârcit la vorbă”, a scris despre el Mircea Stâncel în 1997) sau apetenţa pentru ironie şi ludic, cele mai profunde consideraţii aparţinându-⁠i, în acest din urmă caz, lui Lucian Gruia (2012): „Ludicul său este abstract, un joc scăpărător de idei asociate, dincolo de gravitatea în sine a nucleelor tematice, umoristic. Sunt de părere că Mihai Pascaru ar putea să-⁠şi întregească viziunea ludică asupra lumii elaborând un ciclu de Silogisme, în care tezele, antitezele şi sintezele să se îmbârlige ironic şi halucinant.”

Coperta volumului, superlativ realizată – ca întotdeauna – de către Cristian Cheşuţ, confirmă perspectiva de balamuc excesiv, descentrat, prezentând maşini şi motociclete aruncate una peste alta, topite deja într-⁠un galben halucinatoriu, uniformizant. În tot haosul există, cu sens metaforic, si un vehicul marginal, reprezentat sub forma unei limuzine albastre,Revista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-26 gata să scape din incomprehensibil, să se refugieze din iraţional în sens. Nimic mai potrivit ca efigie personală pentru Pascaru, a cărui pasiune escapistă este aceea de a potoli iraţionalul prin paradox, de a-⁠i furniza „materiei” inteligenţa uneori „parşivă” de care ea are nevoie, pentru a-⁠şi strânge rândurile, pentru a se disciplina. Poetul e, de origine, nemţean, strămutat în Ardeal prin intermediul studiilor de filosofie şi al carierei academice în sociologie (la Alba Iulia). A debutat în 1996, cu un titlu premonitoriu (Gânduri scăpate de sub control) şi a atins consacrarea 13 ani mai târziu, cu concentratele lirice din Grămadă ordonată, răgazul dintre cele două volume îngăduindu-⁠i să scape de vorbele excedentare şi să se esenţializeze lapidar, pe o linie ce derivă poemul din logică şi din paradoxul intrinsec, aproape matematic, pe care aceasta o tutelează şi o conţine. Rezultă mici bijuterii sapienţiale, scrise cu ironia şi autoironia la purtător, care ţâşnesc din neant asemenea unor revelaţii concentrate, eruptive. Iată câteva dintre ele: „Mai bine să fii/ un zero/ decât o mulţime vidă”; „bolnavul: un om între bine şi sine”; „nu fată mintea-⁠n fiecare zi,/ din când în când/ mai dă şi lapte”; „poetul: un escroc semantic”; „Satana s-⁠a născut/ Duminica;/ el nu se putea naşte/în timp ce Dumnezeu/ lucra. //Satana – acest înger care/ a ştiut să profite la timp/ de oboseala altuia.”

Premisa paradoxurilor o reprezintă personalitatea: să faci parte din „Sistem” (de vreme ce ai fost pus acolo…), dar să gândeşti despre el altfel de cum o fac alţii – adică să fii liber: eliberat de idolii tribului, de „ceea ce se spune”, de comoditate şi conformism. Neconvenţionalul, paradoxul şi ironia, pe care Mihai Pascaru le cultivă decomplexat, indică foarte bine faptul că autorul e un om liber şi că el are nevoie de poezie pentru a-⁠şi afirma această libertate aşa cum doreşte: nerespectuos faţă de convenţii, practicând, soteorologic, inteligenţa ca absurd şi absurdul ca inteligenţă. Nu fără miez, fără avertismente: „unii au cocoaşa/ la vedere/ alţii o poartă-⁠n suflet/ ca pe o mângâiere”; „vatra: destinul combinat cu soarta”; „Dumnezeu/ e mai prezent/ tocmai acolo unde/ i se simte lipsa/ mai puţin”. Iată, însă, şi faţa lugubră a viziunii, construită pe polisemantism (exemplul e din volumul spre care ne îndreptăm): „E plin de du­huri prin pădure noaptea/ Şi mituri şuşotesc în iarbă/ Pe focuri joase primitivii/ Pun rude la ceaun să fiarbă…”

Adevărul este că nu întotdeauna paradoxul reuşeşte, are miez. Religiozitatea poetului nu poate fi contestată, nici situarea lui de partea bună, curată a valorilor, un anumit organicism fundamentalist, ţărănesc traversează atmosfera „sen­tinţelor” sale, însă mai apar sincope emfatice, supralicitate. De pildă: „Ţăranul/ e un om/ care scânteie/ la fiecare Revista-contemporanul-nr-05-2014-foto-art-26-2strop de apă/ şi tot ce scânteie/ prin lume/ din lacrimile lui s-⁠adapă”; „Goliat: praful din ochii/ lui David”; „Cioara: pasărea paradisului/ românesc”; „Tăierea împrejur/ nu înseamnă/ nici o tăiere pe lângă/ dar nici o tăiere de tot,/ e o tăiere mai înspre mijloc un pic.// Tăierea împrejur/ e o a doua tăiere de ombilic.” (Circumcizia)

Faţă de aceste diamantine concentrate lirice, poemele din Balade şi altele se scriu cu vorbe mai multe, dar nu excesive ca număr. „Ordinea grămezii” o oferă, aici, forma fixă şi exigenţele de rimă, nu o dată în mod ironic juxtapuse, pentru a întări sarcasmul: „Nucleu de um­bre, vreau s-⁠apuc […] Desculţ, să intru în facebook.” „Subiectul” baladelor îl reprezintă România grotescă, viermuitoare, co­rup­tocratică în care trăim, unde „circulă doar ştiri tembele”, în vreme ce „presa intră-⁠n electronic,/ doricul discret în ionic”, destinul este „gol” şi „timpul face un ocol/ şi dă liber la păcate”. Câteva dintre melodramele televizate ale naţiei sunt numite fără ocolişuri: Elodia „moare la nivel semantic”, în ogrăzile electronice ale Bisericii „dai dublu click şi Duhul Sfânt pogoară” prompt, imediat ce e chemat, una dintre baladele cele mai atroce fiind aceea cu numărul XXX (Prăjiţi, dar fragezi nou-⁠născuţii), „inspirată” de cumplita tragedie a arderii bebeluşilor într-⁠o maternitate bucureşteană. Iat-⁠o, aproape integral: „Popor de zombi necrescuţi/ Hrănit mai nou cu nou-⁠născuţi/ Reţeta lui de mers şi Stat/ Trăind din tot ce-⁠i netăiat./ Ar fi un timp de tras în ţepe/ Cât trasul nu-⁠i impozitat./ Stau la balcoane curvele şi şuţii/ Să fie iar alegeri şi congresuri/ Bairamuri în pădure, grătare peste şesuri// Prăjiţi, dar fragezi nou-⁠născuţii,// Maşinile decid, cu roţi dinţate lipsă,/ Ce intră şi ce iese în elipsă./ Prin cabluri curge sângele domnesc./ Românii joacă vesel pinguinul/ În timp ce pruncii se prăjesc…”

Un soi de patetism paseist ne scoate, însă, pe alocuri din această atmosferă sarcastică şi inteligentă, pentru a ne demonstra faptul că slăbiciunea lui Pascaru se numeşte sentimentalism moralizator. Atunci când îl depăşeşte, e chiar bine. Când cade în mrejele lui, parcă ar fi un Goga revisited, aplecat cu năduf deasupra frumuseţilor ofilite ale naţiei. „Nici biserica, nici şcoala/ Nu mai au demult pridvor”; „lanuri plâng în Bărăgan”; ţăranii mor cu dorul greu de sat.” Poporul e „strâns în chingi”; deasupra – fireşte, pasiv şi neputincios din cauza răutăţii de nedescris a oamenilor – „blândul Dumnezeu”.

„Roţile dinţate” din ultima parte a citatului din penultimul paragraf de mai sus indică foarte limpede ascendenţa expresionistă a viziunii, în interiorul căruia omul a devenit o mică entitate fragilă şi neinteresantă, în timp ce grotescul Sistem-⁠Moloch devoră şi ucide totul. Lumea e „căpcăună” (Balada XII. Copila care strânge fluturi), Dumnezeu s-⁠a retras din lume – sugerează Mihai Pascaru – şi a lăsat-⁠o prea liberă, vânzolită. Noul antropocentrism s-⁠a dezaxat şi el, cultivă viziuni dezmembrate, fragmentare: „Dar cine să conducă, amvonul cine-⁠l ia?/ O temă se deschide, apăsătoare, grea./ Se inventează scule de desfăcut creaţii,/ Ideea dezmembrării pătrunde printre naţii./ Se sparge turnul, chiar ideea […] Distrus e locul, toată măreţia.” N-⁠aş profita de cavalcada acestor imagini groteşti, răscoli­toare, pentru a-⁠i trage un nimicitor perdaf postmodernismului vinovat de toate, aşa cum face Lucian Gruia în postfaţa volumului. Nu-⁠i uşor de înţeles, e adevărat, dar – vorba lui Livius Ciocârlie – e bine să trăieşti în el; rău a fost în modernism, obsedat de angoase, anxietăţi, neant, nefiinţă, zăbrele de toate felurile, dictaturi şi structurări. O fi săracul postmodernism apocaliptic şi deconstructivist, ateist şi consumist, dar nu e „un gol istoric, în spatele său şi al lumii situându-⁠se nimicul/neantul” (??) Să nu sărim peste mârţoagă şi să rămânem mai degrabă la adevăr, adică la faptul că universul liric contorsionat, negru şi câteodată de-⁠a dreptul atroce al lui Mihai Pascaru invită, subiacent, la responsabilitate: la una corectivă, etică, umană, politică, chiar metafizică. Binele poate fi peste tot, chiar şi printre molozuri… Cu condiţia să fie exprimat bărbăteşte, nu sentimentaloid sau edulcorat.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest