Contemporanul » Eseu » Aura Christi: Vocaţia – boare dinspre îngerul păzitor

Aura Christi: Vocaţia – boare dinspre îngerul păzitor

Dar mereu va fi la mijloc şi altceva; în timp vei înţelege că în acel altceva e ascuns totul. Ce noroc e că ni se dezvăluie exact ce şi cât trebuie să aflăm acolo, adânc, nebănuit de adânc, în „măruntaiele fiinţei”.

Înainte de a mi se face cele două intervenţii, care mi-⁠au schimbat viaţa şi – nu ezit să mărturisesc – firea, am fost întrebată la clinica privată a domnului doctor Mircea Filip dacă voi avea nevoie de un psiholog, care să mă consulte în perioada postoperatorie. Răspunsul meu negativ, dat de îndată, un răspuns auzit mai degrabă de mine decât gândit şi spus deliberat, mă uimeşte şi acum. Îi spuneam, atunci, medicului meu că mă voi război singură cu mine însămi. De unde ştiam că va urma un război aproape? Sau, dacă nu un război, în mod sigur, o luptă; o luptă dusă pentru a mă obişnui cu ochii mei şi pentru a accepta noianele de informaţii, avalanşele de lumină, ce dădeau buzna, clipă de clipă, înlăuntrul meu. În perioada imediat următoare intervenţiilor oftalmologice cei din vecinătatea mea, nu o dată, au rerev-nr-07-2015-SAM_2120marcat faptul că sunt pe jumătate dacă nu de tot absentă. Adevărul e că a urmat o perioadă de euforie, în timpul căreia eforturile mele convergeau spre un singur scop: s-⁠o iau încet şi să mă bucur de fiecare clipă. Reînvăţam lumea. Lumea mea nouă. Totul mi se arăta dintr-⁠un unghi diferit. Oriunde mergeam – fie la cumpărături, fie la redacţie, fie la Palatul brâncovenesc din Mogoşoaia, fie altundeva – citeam toate inscripţiile, reclamele, afişele, perfecţionându-⁠mi lectura rapidă, inclusiv a textelor culese cu corp de literă alte dăţi considerat nesuferit de mic sau inaccesibil; odinioară acele inscripţii practic erau ilizibile de ultramiopul care eram pe vremuri. Apoi, savuram culorile, formele, relieful oamenilor şi al lucrurilor; m-⁠am surprins în repetate rânduri că în timpul vreunei discuţii cu cineva, de la un timp încolo încetam să receptez cele spuse din cauza tensiunii cu care descriam interior persoana care tocmai îmi vorbea. Vorbind răstimp de vreo patru-⁠cinci ore cu un vechi prieten şi întrebându-⁠l, la un moment dat, care e pricina tăcerii sale rezervate, el n-⁠a ezitat să-⁠mi mărturisească faptul că îi par cu desăvârşire străină; îmi lipseau ochelarii. Ajunsă la munte, într-⁠un acces de euforie, le-⁠am mulţumit soarelui, cerului, brazilor, buburuzelor, vacilor, cailor, florilor şi, târziu în noapte, aştrilor că există; văzusem pentru prima dată după atâţia ani, în care am stat chiar la poalele sale majestuoase, Vârful Omul, ba seara târziu şi cele trei cabane pe care nu era în stare să le vadă cred că nici unul dintre noi. Situaţii, contexte, detalii considerate altminteri, de la distanţă, nostime, atunci însă, totul era altfel, totul era nou, nemaivăzut, nemaiîntâlnit…, adică aproape aşa cum a rămas şi acum, la mai bine de un an şi jumătate scurs de la acea experienţă la limită. Ştiu că marele pictor – poate cel mai important artist plastic român în viaţă – Vladimir Zamfirescu, citind aceste însemnări, ar tresări, repetând ceea ce îşi spusese în clipa în care i s-⁠au scos bandajele de pe ochi după o intervenţie similară: „Cum am pictat eu, Doamne, toată viaţa? Culorile sunt absolut diferite!”. Şi nu numai culorile, ci şi – aş risca să nuanţez – intensitatea acestora sau, mai exact, intensitatea cu care receptezi noile culori. Se înţelege de la sine că pentru Mirel Zamfirescu definitoriu – ca să nu zic salvator – se dovedise instinctul cultural, instinctul culorilor. Probabil că în ceea ce-⁠l priveşte pe Mirel Zamfirescu se declanşaseră mecanismele asemănătoare întrucâtva cu cele ce au funcţionat în cazul uriaşului imposibil de egalat: Ludwig Van Beethoven.

E limpede că odată cu schimbarea intervenită în ziua de sâmbătă, 31 august 2013, o mână mare şi puternică m-⁠a adus, din nou, în faţa „problemelor de nepătruns ale destinului”, ca să recurg la un adevăr emis de acel om superior de neegalat, asistat un răstimp de Johann Peter Eckermann. Ce viaţă stranie mai am şi eu, Doamne. Ori de câte ori începea să mă pândească riscul de a mă înstrăina de lucrurile fără de care eu nu mai sunt eu însămi – sau ca să mă exprim şi mai simplu, de Vocaţie; da, ortografiată cu majusculă – mi se dăruia câte o boală care mă zdruncina la temeliile fiinţei, readucându-⁠mă, în cele din urmă, pe şina mea, ar fi spus un prieten apropiat, adică pe drumul meu. Ştiu că aceste încercări sau abateri, aceste provizorii lunecări spre altceva decât sunt eu în realitate, ca să le spun astfel, nu-⁠mi aparţin; nu eu am fost autorul acestor examene destinale, căci nu eu hotărăsc. Ceea ce ştiu e că odată cu ele, cu aceste lovituri, câteodată, de o asprime ce depăşeşte orice imaginaţie, oricât de bogată, mi se dăruia puterea de a nu fi învinsă sau chiar ucisă de ele, mi se îngăduia puterea de a rezista, căci, în definitiv – şi tocmai acesta e motivul pentru care îndrăznesc să descriu aceste experienţe la limită fie direct, fie prin recursul la unele personaje din romanele mele – cu adevărat importantă este reacţia spiritului la boală, reacţia psihicului şi, mai cu seamă, curajul moral în faţa unui trup devastat de boală, căci nu e vorba de trupul vreunui vecin, prieten, amic sau adversar, ci de trupul tău, trupul care – dintr-⁠un accident, probabil – îţi aparţine, e casa spiritului şi a sufletului tău, casă transformată liminar, după culcuşirea bolii înlăuntru, într-⁠o entitate când ostilă, când nepăsătoare, când… Marcel Proust are nenumărate pagini de o densitate unică, în care se referă la trup ca la o… reptilă. O reptilă căreia orice i-⁠ai spune te trezeşti izbit de opacitatea-⁠i îndărătnică. Aparenta opacitate îşi consolidează poziţia şi îşi perfecţionează armele – sau cel puţin aşa pare – până în clipa în care simţi că în adâncurile tale se declanşează nişte resorturi secrete, despre care nu ştiai mai nimic şi simţi cum obscurităţile de altădată, încet, se limpezesc, transformându-⁠se în altceva. De atâtea ori am avut dovezi sigure, referitoare la faptul că trupul nostru ştie mai multe decât noi; în plus, e mai rapid, mai înţelept şi mai perspicace ca noi. Fără îndoială că definitorii sunt, în acest context vital, instinctul, inteligenţa, sensibilitatea, studiul şi imaginaţia exersată neostenit. Dar mereu va fi la mijloc şi altceva; în timp vei înţelege că în acel altceva e ascuns totul. Ce noroc e că ni se dezvăluie exact ce şi cât trebuie să aflăm acolo, adânc, nebănuit de adânc, în „măruntaiele fiinţei”, adică în subterana unde, încolţit de boală, trădare, pierzanie, o singurătate inumană, iminenţa sfârşitului, care, de necrezut, se amână, de tot rătăcit şi abia atunci reinstalat pe propriul drum necălcat de nimeni altcineva, încet, renăscând pe ruinele suferinţelor, te regăseşti în cea mai atroce intimitate cu propriul eu, abia intuindu-⁠l, redescoperindu-⁠l şi, odată cu el, apropiindu-⁠te de o descoperire fără de care ai fi fost de mult mort, mort de tot, vreau să zic! „Vocaţia pentru mine este, în primul rând, o descoperire – îmi spune Nicolae Breban, acest maestru al romanului abisal – o descoperire a mea şi a lumii. Dar o altă lume decât cea pentru care am fost făcuţi. Nu, nu o utopie, ci, pur şi simplu semnul îngerului. Salvarea.” Vocaţia pentru mine înseamnă viaţă, prilej de a mă cunoaşte pe mine însămi şi şansă de a cunoaşte, totodată, lumea, lumea mea, prin care sper că voi fi salvată. La capătul unui drum nefiresc pentru majoritatea, da-⁠da, nu se poate să nu găsim sperata, aşteptata, răsvisata salvare.

De ce vorbesc despre un drum nefiresc? Răspunsul la această întrebare este nebănuit de simplu. Este nefiresc să stai necontenit – cu foarte scurte pauze, mereu trunchiate în fuga după ceea ce eşti – izolat de ceilalţi. Este nefiresc să stai închis între nişte ziduri, făcând mereu, ceas de ceas, zi de zi, noapte de noapte, ani, decenii la rând, aceleaşi lucruri; vreau să spun că e nefiresc să citeşti, să scrii şi să asculţi muzică mai tot timpul. Este anormal să stai ore întregi în faţa laptopului, cu aceleaşi pagini, pe care nu se ştie din ce motive trebuie să le umpli le nesfârşit cu semne, litere, linii, cuvinte, aşteptări, scâncete, gemete, lacrimi, soare, durere, ardere de tot, un fel de jupuire de viu, vise, pregânduri, promisiune a unei lumi inexistente pentru ceilalţi şi devenite pentru tine casă, singura casă de pe faţa pământului în condiţiile în care te regăseşti puţin gârbovit sub greutatea nietzscheenei „certitudini de a exista într-⁠o oarecare, întâmplătoare, realitate”. Este nefiresc să umpli zeci, sute, mii de pagini, în căutarea puţinelor cuvinte prin intermediul cărora să te apropii de ceea ce se numeşte de milenii Adevăr, de care majoritatea fug mâncând pământul, pentru că – s-⁠a întrebat şi Pilat în timp ce se spăla, surâzând amar-⁠ironic, pe mâini – ce este adevărul? La urma urmelor, la ce bun adevărul, de vreme ce unii gânditori l-⁠au văzut ca pe o babă hâdă? Cine are nevoie de adevăr? Nimeni. Ce cauţi, în definitiv, stând ca un schimnic între patru pereţi şi visând la lumi ce nu există? Ce aştepţi trăind în proporţie de nouăzeci la sută într-⁠o lume de care nimeni nu are nevoie, deoarece ea, această lume mirabilă, această lume neverosimilă, deci, profund adevărată, e la mii de kilometri distanţă de tot ce muşcă, smulge, rupe cu lăcomie din pământul lucrurilor utile – puterea, confortul, banul, politica, vulgaritatea, globalismul, inimile împietrite – şi, cu toate acestea, fără acea lume de care oricine s-⁠ar lipsi oricând, exclusiv cei ce au noroc şi li se deschid la timp ochii pricep că în absenţa lumii aceleia nu se poate. Nu se poate trăi, nu se poate respira. Ce anume, ce imbold ori poate minune ce nu-⁠şi găseşte numele potrivit să fie la mijloc? Minune ce-⁠şi sloboade rădăcinile în trunchiul sufletului tău, fără să te întrebe dacă ţi-⁠ai dorit să-⁠i devii patrie, liman. Nimeni din lume nu te obligă să scrii, să scrii, să publici o carte după alta, să scrii iarăşi şi iarăşi, şi să aştepţi… Să aştepţi… ce? Ce aştepţi în zecile, sutele, miile de ore când simţi că singurătatea ta nu mai are loc în pietul tău, care se dilată, creşte şi mişcă uşor, infinitezimal zidurile din loc? Ziduri ce te acceptă, împotriva lor parcă, te primesc aproape matern, ca pe un fiu rătăcit de tot ce contează afară, dincolo de ele, acolo, departe, foarte departe de tot ce este important pentru tine, într-⁠o lume atât de dificilă, grea şi rătăcită ea însăşi în micime, globalizare, fuga după bani, confort, trădare, focuri de artificii, luminişuri amăgitoare de durata unei clipe, ce se numesc fie postmodernism, fie putere, glorie de trei lulele, bani, avuţie… Ei, ce aştepţi? Pe tine te aştepţi şi, odată cu tine, cel mânat de o forţă nevăzută şi atotprezentă, care nu are nici un dram din ceea ce numim orgoliu spiritual şi nici o legătură de rudenie nu-⁠l leagă de această noţiune, străină, de tot străină, odată cu tine, prin tine, din tine probabil aştepţi ceasul acela sfânt în care ţi se va da încă o dată acel semn tainic, subteran, că te apropii cu încă un milimetru, cu încă o respirare de acea boare dumnezeiască numită Salvare, care ţi se dă, câteodată, la capătul celui mai obscur capăt, da, când nu mai aştepţi decât aşteptarea, când totul pare pierdut în veci, ars de tot şi, abia atunci, în veci împlinit. Vocaţia e boare venită peste toate culmile dinspre îngerul tău păzitor. Cu toate că această boare e simţită la propriu când şi când, e obligatoriu să o îngrijeşti ca pe o plantă exotică, rară, aproape, adică să citeşti şi, mai ales, să reciteşti cărţi esenţiale, cărţi de căpătâi ale omenirii – în frunte cu Biblia, fundamentul civilizaţiei europene – lucrările presocraticilor, Platon, filosofia idealistă germană, romanticii nemţi, în frunte cu Novalis şi Hölderlin, şi opera reprezentanţilor tribului nietzscheenilor şi dostoievskienilor. De ce nu se poate fără lectură şi fără studiu? Pentru că acestea sunt inevitabilele instrumente folosite în strunjirea, modelarea continuă de sine în scopul autodesăvârşirii, în care talentul nu cred că îşi are locul în spaţiul cultural al unei ţări ca România, unde şi buburuzele, şi muştele, şi plantele şi animalele dulci care au împânzit colinele fericite duduie de talent.

Îngânam aceste adevăruri esenţiale asistată de Nicolae Breban, în a doua zi a Învierii, când prietenul meu m-⁠a pus la zid – sau cel puţin aşa părea în primii timpi – cu câteva întrebări fundamentale.

– Care sunt cele două sărbători importante pentru creştini? m-⁠a întrebat prietenul meu, surâzând cu acel surâs ce ascunde trădând, totodată, o lume ce poartă inconfundabila grifă Breban.
– Naşterea şi Învierea Domnului, a urmat, prompt, răspunsul.
– Şi care dintre aceste două sărbători ale creştinătăţii este cea mai importantă?
– Învierea.
– Din ce motiv? Aura, nu te grăbi, e cea mai grea întrebare din câte există pe lume.
– Pentru că e dovada vie a originii divine a lui Iisus Christos, am răspuns, fără a sta prea mult pe gânduri.

Protagoniştii acestor însemnări sunt, e limpede, sufletul şi trupul. Despre suflet vom mai vorbi; şi nu numai pentru că totul e suflet. Îndrăgitul de mine Thales din Milet – cel dintâi înţelept al antichităţii – ajunsese la înţelepciunea iluminată de a susţine că până şi lucrurile neînsufleţite au suflet, atrăgând astfel, previzibil, ironiile însoţitorilor săi, care, nu încape îndoială, aveau toată dreptatea din lume să facă băşcălii pe seama acestui mare bărbat al grecilor din vechime care vedea acolo unde ceilalţi susţineau că nu e nimic de văzut. Tratând cu blândeţe gravă otrava veselă şi nu rareori zgomotoasă cu care era împroşcat, Thales a văzut dincolo de dreptatea însoţitorilor săi şi – ascultându-⁠se probabil cu aceeaşi curiozitate, uimit de tot ce ieşea din gura spiritului său – a repetat, iarăşi, adevărul enunţat cu o jumătate de gură: până şi lucrurile neînsufleţite au ceea ce numim de când suntem suflet, iar divinitatea e ceea ce nu are nici început, nici sfârşit. Ca şi spiritul în care suntem azvârliţi din naştere. Şi trupul, acest pământ smuls din pământul care le ştie pe toate, dându-⁠ne nouă, nesfârşiţilor, totul? Şi trupul ce este? M-⁠am gândit de zeci, de sute de ori la ceea ce numim îndeobşte trup ca la un prieten, ca la o casă sau ca la subterana spiritului sau ca la subterana sufletului; nu cred că e momentul aici, acum, să ating, iarăşi, terenul străvechii şi ultrafrecventatei de milenii dispute dintre trup şi suflet, în fond, o ceartă metafizică niciodată dezlegată. Cert e că încet, în timp, după interminabile războaie duse în sălaşul spiritului, am învăţat să mă apropii din alt unghi de ceea ce numim atât de stângaci, totuşi, trup, unghi crescut în timp din acea apoftegmă biblică, al cărei autor este nimeni altcineva decât unul dintre ucenicii lui Iisus Christos, dacă nu chiar El însuşi: „Iubeşte-⁠ţi trupul cum Iisus a iubit Biserica”. Cât de greu însă e drumul care duce într-⁠acolo, Doamne! La capătul sfezilor, oricât de la limită, cu propriul trup, ajung, încet, treptat, har Domnului, la înţelepciunea de a-⁠l iubi. Pentru că iubirea le rezolvă şi le împacă pe toate, oricât de lungă şi anevoioasă se arată a fi lupta dusă în adâncuri pentru tine, prin tine, pentru ceea ce eşti, atât cât eşti. Ceea ce nu e puţin. Ceea ce este, bineînţeles, un început. Iar începutul – de la Blaga citire – se vrea fecund, ca şi acel miracol neostenit care ne lucrează, redându-⁠ne pe noi înşine nouă, redându-⁠ne, câteodată, ochii – visul, temelia a toate, căci la început a fost, totuşi, pare-⁠se, Ochiul, templu al culorilor, pecete a necunoscutului, efigie a dumnezeirii, căuş al luminii imposibile, cu rădăcinile hrănite din soare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest