Vezi nepăsarea până la dispreţ care i se aduce Poeziei, altar, instanţă şi forţă, credem noi, care a pardosit şi creat ceea ce numim Europa – cea Antică, a Renaşterii, a Luminilor, a Romantismului, aptă de o incredibilă capacitate de a sărbători, de a descoperi fiinţa umană…
Da, se pare că sunt legate, poate chiar condiţionate aceste două noţiuni. Eu trebuie să adaug imediat că, în ce mă priveşte, cel puţin, spre deosebire de mulţi conaţionali ce dau acestui ultim cuvând, caracterul, un sens moral, eu, urmând filosofia şi terminologia lui Nietzsche, îi confer un sens structural, cel de fire. „Cine are caracter, are în viaţă o trăire tipică, ce revine mereu” e o frază, o concluzie majoră, extrem de sintetică şi aş spune profetică, în condiţionarea…, da‑da, a ceea ce numim, fericire. Dacă – şi încă o dată îl ascultăm pe filosoful neamţ! – dacă legăm, condiţionăm (noi, unii!), fericirea de ceea ce numim destin. Noi, cei nemulţumiţi pur şi simplu (sau, incapabili, ar spune unii răutăcioşi!) de destinul, soarta, acordată multora, care, înţelepţi ai vieţii practice, se declară satisfăcuţi, ba chiar fericiţi! Noi, cei care visăm şi fantazăm, uneori până în adânc, în anii deplinei maturităţi, o fericire, o împlinire dincolo sau în afara acelei „nemuriri de carne de care vorbeşte Miguel de Unamuno, cea a familiei şi a urmaşilor. Descendenţa sigură în sensul unei nemuriri a genei, a continuării în timp, uneori peste un secol sau mai multe a ceea ce numim unica şi inconfundabila noastră existenţă. Feudalitatea europeană, pe parcursul unui mileniu aproape, continuând într‑un fel gloriosul Imperiu Roman şi moştenindu‑i nu puţine apelative şi prerogative, a făcut din acest tip de destin, din această aproape sanctificare a genei proprii, o formă majoră nu numai de existenţă, dar şi de dominanţă. De putere socială. Imperiile orgolioase ale feudalităţii, cel Portughez, Spaniol, Rus, Austriac, Englez şi Francez, adăugându‑l şi pe cel Otoman, Turcesc, au făcut din sânge, din propriul sânge, o marcă aproape sublimă, nu numai a descendenţei vizibile, atestate, dar şi a ierarhiei absolute. „Le Dieu et mon droit” stă scris şi azi pe blazonul naţional al fostului imperiu britanic şi nu putem decât să admirăm orgoliul teribil al acelor Stuarţi sau Lancasteri care nu acceptau decât Zeitatea deasupra coroanei pe care o împrumutau sau o dăruiau din generaţie în generaţie. Dar strict în limita familiei, a sângelui!
Da, noi, cei care creăm inutilul, în formele sale culturale – nu rareori cercetarea ştiinţifică pe care nu puţini imbecili, azi, o confundă cu spectaculoasa, uneori, abilitate tehnică, ia formele inutilului, a ceea ce nu e necesar strictei existenţe practice în scopul supravieţuiri fizice! – noi, artiştii, scriitorii, uneori şi istoricii, noi, filosofii, cu siguranţă, şi poate poeţii în primul rând, noi îndrăznim să alăturăm, cu un orgoliu care nu ne este decât rareori iertat, scornelile sau aproximaţiile noastre zise metafore, de fapt, întreaga noastră gândire ce desfide, cumva, logicul esenţial, spun unii, al minţii pentru a înainta în cunoaştere şi a produce aşa‑zisele opere, într‑o altă formă mentală, cea ana‑logică. E drept însă că şi acest tip, formă şi substanţă a cunoaşterii, de tip artistic sau filosofic, se deosebeşte fundamental de cea iscată de logica curentă, dominantă în practica existenţei sociale şi fizice. Dar nouă, cei care o îndrăznim şi o producem ni se pare la fel de importantă, de necesară pentru cunoaşterea cu adevărat esenţială şi unică, cea a misterului fiinţei, de care vorbesc nu puţini poeţi. Ba, de la o vreme, şi savanţi ai ştiinţelor fizice sau astro‑fizice. Ne scuzăm pentru reiterarea unor date şi adevăruri de nivel şcolar, dar, se pare, azi, este încă o dată necesară re‑amintirea lor, la poalele unui alt mileniu care ar vrea, zice‑se, să le contrazică pe cele care l‑au premers – vezi nepăsarea până la dispreţ care i se aduce Poeziei, altar, instanţă şi forţă, credem noi, care a pardosit şi creat ceea ce numim Europa – cea Antică, a Renaşterii, a Luminilor, a Romantismului, aptă de o incredibilă capacitate de a sărbători, de a descoperi fiinţa umană, aptă de a inventa, ceea ce Grecilor întemeietori ai continentului nostru spiritual li se părea o necesitate ultimă şi dominantă – Moira, Soarta!
Existenţa. Moartea. Or, fie‑mi îngăduit, nu e posibil a trăi, a serba fericirea individuală fără a putea ocoli eterna, elementara nedumerire a nu puţini, teribila discordanţă şi alarmă între ceea ce semnifică şi afirmă cele două substantive abstracte ce ne întovărăşesc de secole şi ne înspăimântă, de milenii, de la primii Greci şi pe care, iată, suntem nevoiţi de‑a le etala, de a le invoca pe această pagină: existenţa şi posibilitatea morţii.
După cum uşor se poate observa şi încă de la început, noi ne situăm în viziunea şi din unghiul a ceea ce numim existenţă, în realitatea ei inconfundabilă (şi o posibilă dovadă e că o facem pe această pagină!), deoarece e în firea noastră, umană se zice, de a nu putea fi, fizic şi mental, de a fi doar într‑o parte a balanţei: individul viu, cel care contemplă moartea, viziunea, realitatea ei sau poetul şi filosoful ce priveşte şi contemplă ceea ce lui i se pare sau ceea ce lui i se impune sau îi aminteşte cu o anume, certă pregnanţă, că ar fi ceea ce numim existenţă. Sigur, filosofia şi excegezele moderne sau post‑moderne eludează această formă şi opoziţie prea directă, aproape brutală, între existenţă şi moarte. Dar noi, având privilegiul de nedispreţuit al autorului obişnuit nu numai să fantasmeze şi să asocieze fenomene şi concepte ce par adverse, dar şi opuse irevocabil esenţei lor – cel puţin în mentalul nostru zis modern! – şi atunci, cu un pahar de alcool scoţian în mână, un Chivas regal, să zicem, dar nu pentru a prinde curaj – dar, de ce nu, şi pentru aceasta! – şi pentru a ne aşeza încă o dată în jilţul nostru confortabil, de maestru al ficţiuni, de cel al unui bun meseriaş al palpării, al amuşinării dacă vreţi, al aproximării acelei teribile realităţi, a realului, vom încerca, cu puterile noastre şi posedând uriaşa experienţă a erorilor noastre, să ne descurcăm sau, mai bine zis, să rezistăm între cele două fronturi ce ni se prezintă nouă ca şi atâtor, altădată, ca două zeităţi teribile: existenţa şi moartea.
Avem acest drept, după o îndelungată rutină a percepţiei şi imaginării viului, uneori şi a morţii (vezi volumul meu Elogiul morţii, Editura Polirom), făcută, cum se ştie, prin intermediul istoriei şi a ceea ce numim personaj, şi prin capacitatea şi îndrăzneala unei anumite forme, a unei anumite construcţii, ceea ce nu puţini numesc roman. O mărturisim, încă din anii tinereţii, cum li s‑a întâmplat şi altora, am fost frapat şi contrariat, şi profund nedumerit de contradicţia evidentă, aproape brutală, între aceste două concepte. Sigur, unii se vor grăbi să comenteze falsitatea evidentă a acestei neconcordanţe. Vor afirma ei, pe bună dreptate, că ne aflăm în faţa unei false opoziţii, cea între viaţă şi moarte. Ni se va obiecta că însuşi acest concept, cel de viaţă, cum se ştie din vechime, îl conţine pe cel aparent advers, cel de moarte. Moartea, spune un filosof idealist, moartea simţită şi văzută ca o irealitate! Sau, cum spun nu puţini biologişti, ca o condiţie inexorabilă a viului. De acord, pentru nu puţini, moartea e firească, o constatăm ca o regulă, ca o lege de fier a milioane de specii, care, e drept, nu‑şi pun o clipă sau măcar un ceas problema absurdităţii ei. Dar noi ne‑o punem, unii dintre noi! Şi adeseori, cum ştim, magnifica Renaştere europeană a arătat‑o uneori în forme sublime, în litera scrisă şi în imagine! Moartea e o sursă, o revigorare a existenţei, poate, mai ştii, o condiţie a ei, văzută în pura ei esenţă. Masca ei hâdă, grotescă în extrem, de‑a lungul a nu puţinor secole din medievalitatea timpurie ni s‑a impregnat în subconştientul nostru, s‑a risipit în visele noastre pe care le numim coşmaruri, a cucerit gravuri sau forme impresionante de piatră şi pânze, uleiuri dominante ale Renaşterii, şi s‑a aşezat într‑un colţ confortabil al existenţei noastre zilnice, dictându‑ne nu puţine atitudini şi precepte morale. Iar masca ei, făptura ei aproape vie, carnală, aproape concretă, îi domină pe nu puţini, îi duce, îi împinge dramatic în acte ireversibile – sinucidere, nebunie sau crimă!
Atunci când abordez aceste două concepte – cel de existenţă şi cel de moarte – nu îndrăznesc să vorbesc, să comentez decât strict din punctul meu de vedere! Existenţa, evenimentul major de care vorbim, adeseori, în aiuritor şi indefinit de complexe împrejurări, potrivite sau nu, existenţa, în ce mă priveşte, încă o dată, mi se pare şi îmi apare în faţa ochiului minţii, cum ar spune Hamlet, nu numai ca pe o realitate, de o complexitate, virulenţă şi realitate adesea insuportabilă, ucigaşă de‑a dreptul, dar şi ca un fel de dar, de miracol, sau de spectacol. Vorbesc de încercare sau de calvar, iar cu totul alţii, de drum, labirint sau cărare ce‑şi pierde uneori sfârşitul, ţinta sau scopul, înecat în relief sau, dacă vreţi, înecat în Istorie! Subiectiv fiind, cum zic unii prost şcoliţi, prefer denominaţia de drum, de înaintare şi de rezistenţă într‑o formă teribilă de relief, cel al existenţei, plin de sunete barbare sau uneori stranii, armonice, de peisaje ameţitoare colorate cu sânge adesea sau cu ţesuturi şi membre umane, dezarticulate, un relief în care conceptele vii, concrete, se amestecă aiuritor cu cele abstracte, sublime sau divine, dar şi diabolice, negre, hâde, groteşti la culme. Un relief, cum uşor se poate constata, unul extrem, uluitor şi infinit populat, încărcat, dominat şi pus în mişcare de elemente de‑o frenezie şi energie supra‑umană, care se opun, se macină, se ucid între ele cu o forţă de nedescris, de necuprins şi se pare infinită. E ceea ce numim viul!
■ Viaţa mea (II). Fragment
Nicolae Breban
