Domnule Breban, sunteţi ardelean. Şi poate că în literatura română veţi fi aşezat în grupul scriitorilor ardeleni. Există o tradiţie a romanului ardelenesc în proza română, în literatura română.
E o tradiţie foarte mare. Cred că există trei modele: povestitorii moldoveni, cronicarii munteni şi rapsozii ardeleni, tribunii ardeleni.
Începeţi cu tradiţia prozei ardeleneşti.
Da. Sunt destul de bine pregătit, sunt, cum s‑ar spune, în temă. Ţin minte că Mircea Zaciu a scris un studiu foarte interesant despre literatura ardeleană. Bine, vorbea despre perioada de după Primul Război. Secolul trecut, mă rog, totul începe cu Slavici. Călinescu are un capitol genial despre Slavici, da, a intuit atunci că Slavici e, poate, cel mai mare dintre ardeleni. Slavici încă nu era corupt de boala cronicii sociale. Slavici cădea uneori în abisalitate. Deşi lumea lui e contingentă, e destul de bine delimitată – lumea aceea a ţăranilor bogați, a meseriașilor, a morarilor, a micilor intelectuali de țară din jurul Timișoarei, Aradului. Călinescu îl compară și cu romancierii de tip sud-american, argentinian. Observă şi absenţa moralităţii în Moara cu noroc. După aceea, Rebreanu face lucruri mai impozante, însă mai la suprafaţă, cade în limbajul zolist care‑i dă forţă, dar îl şi limitează. Trăieşte şi aventura unei ratări, când se ambiţionează să etaleze
psihologia citadină. Şi nu mai reuşeşte.
Rebreanu apare într‑un moment în care literatura română, prin cenaclul Sburătorul, prin curentul impus de Lovinescu, încerca să se apropie de mişcarea literară europeană. Şi Rebreanu vine deodată cu romanul rural Ion.
Da, ăsta a fost, de fapt, şi meritul lui Lovinescu. El a luptat pentru romanul citadin, pentru romanul problematic, pe care a şi reuşit să‑l pună în mişcare cu tinerii Bengescu, Eliade, Sebastian, Camil Petrescu. Dar primul roman, pe care l‑a lansat la nivel naţional, prima capodoperă în faţă căreia a manifestat luciditate, a fost romanul semnat de acel tinerel stângaci, depeizat, tratat ca trădător în timpul retragerii administraţiei române la Iaşi, acel tânăr Liviu Rebreanu, care era căsătorit cu o actriţă de mâna a doua şi care îşi câştiga uneori greu existenţa, sau nu şi‑o câştiga deloc, şi care, după România Mare, după explozia istorică şi psihologică ce a însemnat crearea României Mari, la Bucureşti, era mai degrabă ocolit şi marginalizat. Colaborase doar de câteva ori la ziare de coloratură germană, ca şi prietenul său Slavici, care, la un moment dat, a şi fost judecat şi închis. Deci, iată marele merit al lui Lovinescu – a recunoscut capodopera, deşi ea nu se potrivea cu desenul său şi cu grupul său. Dar Rebreanu a rămas străin de grupul „Sburătorul”, în spiritul său, şi după aceea.
Tema rurală a fost impusă şi teoretic de marii creatori români. Am în vedere discursurile lui Blaga şi Rebreanu, cu elogii aduse ţăranului român. Şi ei erau intelectuali, fini intelectuali, şi n‑aveau origine, să zicem, ţărănească.
Da, însă aveau origini de intelectuali de ţară: învăţător, la Rebreanu, şi preot, în cazul lui Blaga. Însă erau mai organic legaţi, mai fertil, mai elastic legaţi de ţărani decât copiii de ţărani. Trăiseră în ţărănime şi aveau o anumită distanţă faţă de ţărănime. Copiii de ţărani au o legătură bolnăvicioasă, o legătură nostalgică, sentimentală, o legătură nefertilă cu propria lor clasă. Ei vorbesc mereu de trecutul lor. Dar au un mare sentiment de insatisfacţie şi de răzbunare în faţa întregii pânze naţionale culturale. Pe când oameni ca Rebreanu, ca Blaga, tratează clasa ţărănească cu simpatie, dar şi cu un fel de obiectivitate crudă. Nu se simt nici o clipă fugiţi din propria lui clasă, respinşi de propria clasă, adică trădători. Nu o admiră şi n‑o dispreţuiesc exagerat. Asemenea sentimente se nasc la cineva care e prea aproape de un corp enorm, iubit. Spuneam mai înainte că, până la al Doilea Război, 65‑70% din populaţia românească lucra la ţară. Acum proporţia a scăzut, dar spiritul ţărănesc a îmbibat întreaga suprastructură românească. Acest spirit resentimentar, de care vorbeam mai sus, acest spirit violent şi bolnav a făcut poate să arate hidos tipul nostru de comunism. Ce e Ceauşescu de fapt? Nu e decât un neg, o explozie prost mirositoare a acestei legături neorganice, a acestei legături prea strânse şi resentimentare cu propria lor clasă. Un copil de ţăran care să vrea să distrugă satul românesc este o metaforă de o forţă şi de o hidoşenie fără margini.
Unde‑l situaţi pe Creangă?
Creangă este un suflet blând. Creangă este un om nefăcut pentru viaţa aceasta, este un poet, iar cartea lui de amintiri – un poem. Este atât de puţină proză în notaţiile acelea blânde şi universale, care se potrivesc, cum observa Călinescu, la orice copil de ţăran! Pe urmă, a fost capacitatea lui de a intra într‑adevăr în proza de ficţiune, în proza de creaţie, proza obiectivă. Şi apoi, amestecul dintre viaţă şi literatură, care apare la diletanţii superiori. Creangă a fost marcat prea mult de Eminescu, pe care l‑a simţit superior prin spiritualitate… Erau prieteni, dar era o prietenie inegală. Creangă era solul, era pământul, era materia caldă, comprehensibilă, blândă şi previzibilă, iar Eminescu era demonul, nebunul, crispatul, era genialul, era pateticul, era romanticul… Nimeni n‑a fost mai clasic decât Creangă, un clasicism românesc blând, un clasicism al lui deal‑vale, clasicism obosit înainte de a exista. Este foarte puţin ţăran Creangă. L‑aş vedea mai degrabă într‑un secol XVII, lângă Montaigne…
Este creator de limbaj de proză?
Nu, nu cred.
Are un limbaj liric? Este limbajul specific prozei lirice?
Prozele lui Creangă sunt mai degrabă ca nişte scrisori. Nişte scrisori care vin de la o fiinţă foarte apropiată, pe care n‑ai văzut‑o de mult. N‑a făcut epocă, n‑a făcut stil, n‑a făcut limbaj de proză, nici măcar în proza rurală. Şi, ajungând aici, aş vrea să vorbesc de un alt mare prozator moldovean, un moldovean despre care s‑a vorbit foarte puţin şi care probabil este foarte mare: Calistrat Hogaş. Am fost impresionat şi în tinereţe, şi mai târziu de prozele lui Hogaş, care au un timbru formidabil. Critica de astăzi nu‑şi dă seama că acest om este absolut european. Are aceeaşi blândeţe ca a lui Ion Creangă, însă are mai multă siguranţă de sine. Şi are ceva ce nu are Creangă – are raportarea la universal, la Homer. Prin Hogaş, literatura ţărănească poate să se absolve de complexul de inferioritate de a fi o literatură strict locală. Ceea ce la Creangă se vede… Creangă este un povestitor care revine la el în sat şi, în mod paradoxal, le povesteşte oamenilor propria lor tinereţe. Nu povesteşte ce a văzut în altă parte, la Belgrad sau la Viena, cum era obiceiul, când povestitorii veneau dintr‑o mare capitală, care atunci era în afara statului, sau venea din armată. Or, Hogaş este deja european. Hogaş face referiri relevante, curente, la Homer. Se vede că‑l citeşte în text, cum se zice. Şi aici seamănă cu Goethe, care şi el vorbeşte, în lucrările din tinereţe, de Homer… Prin Hogaş apare brusc profesionistul. Artist mai puţin, Hogaş, este adevărat, a fost steril. Dar eu îl prefer pe Hogaş. Lui Hogaş îi lipseşte, bineînţeles, limba complice moldovenească a amintirilor lui Creangă, care este o limbă de cvasibasm. Pentru a fi, totuşi, obiectiv trebuie să spun că la Creangă apar câteva fulguraţii de geniu, în câteva din nuvele sale. Mai ales în una pe care o prefer, care se cheamă Moş Nichifor Coţcariul. Călinescu observa că e o nuvelă foarte mare, o nuvelă de Renaştere, cum spunea el. Acea călătorie nesfârşită, cu un ţăran care duce o femeie la târg şi în a cărui figură, cred, Călinescu încerca să vadă diavolul. De altfel, diavolul mai apare la Creangă. De aceea există o amprentă de tip medieval, de început de Renaştere, la Creangă. Însă totul în ghiocul unei conştiinţe estetice care abia se trezeşte. Şi aici Călinescu observă că opera lui, proza lui Creangă, este tipică pentru literatura română, care este foarte bătrână şi foarte tânără, în acelaşi timp. Şi mai spune ceva important – Creangă este scriitorul care s‑a oprit între literatura cultă şi cea populară. Este scriitorul cult, care scrie, dar n‑are conştiinţa individualităţii sale, n‑are un eu definit. Eul său este un eu colectiv.
Deci, Creangă face un cuplu cu Eminescu. Dar Slavici?
Da, un alt prieten al lui Eminescu a fost Slavici, prieten la Viena, cu care a făcut un cuplu inegal, ca şi în cazul lui Creangă. Din nou este evident că bănăţeanul Slavici este pământul, e suportul cald, blând, comprehensiv, previzibil, iar dincolo, la Eminescu, găsim nebunia, daimonul, sideratul. Nimic mai nepotrivit decât această prietenie. Şi ca limbă: limba lui Eminescu este atât de mătăsoasă, de caldă, sigură, cu izbucniri aspre de geniu, care făceau să se strice ţesătura limbii din acea vreme, moldovenească, lucru pentru care mulţi nu l‑au recunoscut ca mare poet. Iniţial, el a fost contestat, el, Eminescu, tocmai pentru aceste rupturi în limba blândă, molcomă şi armonioasă, moldovenească, de pe atunci, Slavici, însă, are limba celui ce trăieşte într‑un imperiu cosmopolit, unde se vorbesc mai multe limbi: germană, maghiară şi română. Da, interesante sunt aceste cupluri ale lui Eminescu.
▪ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
