Contemporanul » Editorial » Când se omite adevărul

Când se omite adevărul

Să vină toate acestea şi altele – de neconceput, probabil, pentru tinerii de azi, pentru cei pe care-⁠i interesează trecutul şi condiţia umană! – din istoria celor trei secole sub fanarioţi la munteni? Sau din spaima de tătari şi de ruşi la moldoveni? Din dezorientarea ardelenilor, din faptul că au uitat revoltele contra maghiarilor, figurile celor care au stat prin puşcăriile lor, lupta Şcolii Ardelene şi a Bisericii Unite de trei secole?!

Când se omite adevărul de-⁠a dreptul, cum o face tot dl Manolescu, de exemplu, îmi pare încă o dată rău să spun! – în splendida, solida, originala, în sfârşit trăind în lumina tiparului, Istoria sa critică… a literaturii române – când afirmă textual, trecând foarte în fugă asupra protestului meu politic de la Paris din vara Tezelor din Iulie, în ‘71, că „Breban e demis din toate funcţiile”!… Fals, stimate prietene şi coleg: eu însumi mi-⁠am dat demisia (fapt rar în România demnitarilor!, accept) din funcţia mea principală şi singura pentru care eram remunerat, aceea de redactor-⁠şef al revistei România literară. O demisie trimisă în plic de la Paris preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, care a fugit cu ea la şeful statului, Ceauşescu; care n-⁠a avut nimic mai bun de făcut – viclean politician, cum îl ştim, cel puţin în anii aceia – decât să-⁠l însărcineze pe George Ivaşcu, care, la rândul său, l-⁠a chemat şi pe mai tânărul critic N. Manolescu, cu misiunea de a-⁠mi lua, ambii, repede locul, probabil ca să nu se observe absenţa mea din corpul redacţional şi implicit actul şi protestul meu, unic, explicit şi la acest nivel, în ţările comuniste din Est. „Demiterile” care au urmat şi pe care leSAM_3763 specifici au fost urmarea acestui act de protest explicit apărut în ziarele şi revistele franceze, ca şi ale faptului că am acceptat cetăţenia vest-⁠germană, o ţară în care trăiau rudele din partea mamei şi fratele meu. Iar excluderea mea din Biroul Uniunii Scriitorilor, atunci, în toamna lui ’71, e încă un act pe care nimeni nu-⁠l comentează, nici măcar unul din actorii cazului, Matei Călinescu, trăitor în America, simţindu-⁠se, probabil, vinovat; deoarece a fost un act absolut nestatutar, membrii Biroului Uniunii nu aveau dreptul să se excludă unii pe alţii, cum s-⁠a întâmplat cu Breban în toamna de care vorbim şi în care semeţul, cu adevărat prestigiosul Birou al Uniunii Scriitorilor a ascultat, laş şi servil, „sugestia” a doi tovarăşi de la comitetul central ca Breban să fie exclus întrucât dăduse nişte interviuri în străinătate! Aceste amănunte au fost smulse în grabă de la Matei însuşi, într-⁠o plimbare a noastră prin Franţa, în anii optzeci. La întrebarea mea uimită, dacă colegii, dacă prietenii mei cel puţin (cei pe care eu însumi i-⁠am ajutat să intre în acest Birou), precum Cezar Baltag, Nichita Stănescu, el însuşi, precum şi alţi scriitori de frunte ca Marin Preda sau Bogza, nu cumva s-⁠au împotrivit? (Era nestatutar faptul; noi, în Birou, fusesem aleşi prin vot de Consiliul Uniunii, de cei o sută de scriitori, în consecinţă, numai acesta, Consiliul, putea să propună şi confirme o excludere! Eh, dacă aveam colegi unguri sau poloneji, ei cu siguranţă s-⁠ar fi împotrivit; era cu adevărat nu numai un motiv, dar şi o ocazie a noastră, şi încă fără prea mari riscuri, de a ne arăta solidaritatea şi rezistenţa la ciocanul partidului!) Matei, prietenul meu, importantul critic, mi-⁠a răspuns: „Eh, ce vrei, mie nu-⁠mi păsa prea mult, peste un an eu m-⁠am cărat, şi-⁠apoi… ce rost avea?!” După cum bine observi, dle Manolescu, n-⁠au fost toate, cum zici, „demiteri”: din Biroul Uniunii m-⁠au exclus, fără să aibă dreptul, colegii mei, pentru ai face pe plac dictatorului probabil. Sau… de frică? Dar ce putea să li se întâmple dacă, fără a contesta făţiş „sugestia” partidului, ar fi… comentat-⁠o, să zicem, ar fi cerut, totuşi, dovezi? Tocmai asta l-⁠am întrebat şi pe Matei Călinescu, pe plaja de la Deauville unde ne aflam: Dar, bine, voi… n-a⁠ţi cerut să vedeţi, să citiţi voi înşivă acele interviuri care mă încriminau? De ce vi s-⁠a părut aşa de ciudat faptul că un coleg al vostru, nu ultimul dintre romancierii acestei ţări, dă interviuri presei occidentale? Oare nu ţine şi de profesiunea noastră de a da interviuri? Şi, culmea, am adăugat eu cu un surâs amar, spre deosebire de protestele de mai târziu ale lui Goma, cu mult mai radicale, net anticomuniste, Breban, adică eu însumi, nu contestam decât Tezele din Iulie, adică faptul că dictatorul însuşi şi-⁠a părăsit brusc – de neînţeles şi până azi! – linia sa politică similară oarecum cu cea a colegilor săi din nordul României şi a redescoperit accentele şi ideile primului stalinism, fără să mai vorbească de profesionalism, de descentralizare, răspundere profesională etc., chemând, prin mari adunări de mase şi prin angajări penibile în ziare, la „redeşteptarea ataşamentului de partid!”, „vigilenţă” şi alte „prostii” de felul acesta, absolut asincrone nu cu lumea liberă, ci, spuneam, SAM_3764cu cehii, ungurii, polonejii, care, de ce să nu spunem?, deşi se prefăceau că acceptă dezideratele devenite vagi, formale, ale Moscovei, se pregăteau să intre în ceea ce în viitor se va chema Uniunea Europeană! Nu, protestele mele, lucru pe care mata nu l-⁠ai înţeles, nu l-⁠au înţeles nici alţii, se pare, nu erau radicale tocmai pentru că aveam intenţia să mă întorc! Şi nu peste un an, cum am făcut-⁠o din Germania, ci în aceeaşi toamnă, pentru a încerca să facem din Biroul Uniunii ca şi din revista România literară un centru, un nucleu de rezistenţă. Dacă nu de luptă, măcar de rezistenţă! Şi dacă nu de rezistenţă pentru întreaga suflare românească, cum au făcut-⁠o scriitorii poloneji şi sindicaliştii lui Walensa, atunci măcar pentru apărarea acelei mici, reale parcele de libertate de exprimare a noastră, atunci! Care, cum bine ştii, s-⁠a evaporat; dar şi mai grav a fost ceea ce a început la nivelul întregii structuri instituţionale şi mentale naţionale, lunecarea într-⁠un imperiu a lui UbuRoi, instalarea unei mascarade, terfelirea simbolurilor naţionale; care fac ca încă multă lume, unii tineri în special, să nu se mai apropie de acestea, de parcă ele ar fi fost confiscate pentru eternitate de dictator şi de muierea sa!

De ce, domnule Manolescu, treci mata atât de uşor, modificând datele, când e vorba nu de destinul sau de biografia mea, ci de un moment crucial al istoriei politice a celor patru decenii de dictatură comunistă? Sigur, ai să-⁠mi reproşezi, poate, cum a făcut şi prietena Domniei tale, Monica Lovinescu, că n-⁠am mers până la capăt! (Ce însemna a merge până la capăt atunci, în anii de răscruce ‘70? Cu cine? În jurul meu era aproape vid… Dacă vrei, putem discuta asta cu altă ocazie!)

Aceeaşi dna Lovinescu, care, apoi, la Paris, când am început să public la o mare editură câteva din romanele apărute şi la noi, vrând, printre altele, să arăt – şi nu cum a făcut Petru Dumitriu şi alţi fugari! – că proza apărută în ţară, susţinută de critici avizaţi, între care erai şi dumneata, este valabilă în orice context, oricât de înalt!, dânsa, prin prietenul ei Eugen Ionescu, mi-⁠au pus binişor beţe în roate acolo, şi atunci! (Nu mai vorbesc de cronica perfect negativă care a fost emisă de postul atât de ascultat Europa Liberă la romanul meu Bunavestire, pentru care şi dumneata ai avut de suferit; o ciudată, aproape grotescă coincidenţă: un roman care este atacat în plenara „cece” şi de toată presa de partid, retras, hulit etc., şi, acelaşi roman, e atacat la Europa Liberă – un post, pe care şi azi dumneata se pare îl venerezi împreună cu oficianta sa literară – este desfiinţat literalmente. Ştii pe cine a ales dna Lovinescu să-⁠mi facă praf capodopera mea, cum o numeşti în Istorie…? Să râdem împreună: ei bine, nu pe unul din comentatorii uzuali ai emisiunii, ci pe unul improvizat – şi asta ţine de istoria noastră burlescă şi, ha, ha, sentimentală – pe unul din… informatorii „mei”, ca să zic aşa, pe care l-⁠am găsit într-⁠unul din dosarele mele de la CNSAS – prea multe ca să le citesc pe toate! A, nu, n-⁠am să-⁠ţi livrez aici numele, dar poţi să-⁠l afli din arhiva postului, dacă există aşa ceva! Şi, culmea, „domnul” de care vorbesc, este un „distins” filosof, fost prieten în tinereţe, apropiat, cu dnii Liiceanu şi Pleşu! Ce spui, c’est drôle, n’est ce pas?!)

Astea toate se întâmplau în toamna lui ‘71, când dictatura lui Ceauşescu, oarbă, brutală, se pregătea abia să intre în mascarada naţionalistă, izolându-⁠ne încă o dată, pentru decenii, nu numai de Europa Apusului, ci chiar şi de ţările „frăţeşti” şi, culmea grotescului, de Moscova care i-⁠a fost lui însuşi şi clicii sale far şi complice! Când o anume rezistenţă putea, dacă nu să răstoarne dictatura, cel puţin s-⁠o ţină în frâu, s-⁠o limiteze! Iată unde se află vina noastră, a intelighenţiei române de vârf, ca şi explicaţia absenţei unui respect maxim pe care-⁠l aşteptăm de la publicul nostru! Iată, în toamna lui ‘71, Biroul Uniunii era laş şi nepăsător, inapt nu numai să-⁠l apere pe Breban sau, măcar de formă, statutul însuşi al Uniunii, precum şi acea reală, subţire marjă de libertate pentru care luptasem ani în şir, inapt, nepăsător şi faţă de soarta ţării. Dictatura în dictatură care începea năvalnic în vara şi toamna aceea urma să atace nu cultura în primul rând, ci naţiunea! Ba chiar şi propriile instituţii ale comunismului, partidul însuşi! Totul a devenit o farsă, un dans macabru, grotesc care explică şi marile ruine – ţinând de mentalitate în primul rând şi de barbara răscolire a populaţiei! – din care ieşim atât de greu până azi!..

Iată stafiile de unde vin pe… culoarele istoriei noastre contemporane! Vini, erori trecute, ascunse cu „pudoare”, cu jumătate de gură, dacă nu răstălmăcite şi aruncate pe umerii altora, vii sau morţi, false fascinaţii sau speranţe, laşităţi trucate sub haina uzată a bunului simţ, a lui „ce rost are”?! Mărunte şi multiple egoisme care se arată, până la urmă, tot atâtea false calcule care se întorc, nu după multă vreme, contra celui atât de prevăzător şi de calculat; nu ştim oare destul, tot din istoria contemporană a continentului, nu ştim că… pe Dictator nu-⁠l poţi opri nici cu cedări, nici cu tergiversări, nici cu bunul-⁠simţ şi nici cu calcule viclene?! Să vină toate acestea şi altele – de neconceput, probabil, pentru tinerii de azi, pentru cei pe care-⁠i interesează trecutul şi condiţia umană! – din istoria celor trei secole sub fanarioţi la munteni? Sau din spaima de tătari şi de ruşi la moldoveni? Din dezorientarea ardelenilor, din faptul că au uitat revoltele contra maghiarilor, figurile celor care au stat prin puşcăriile lor, lupta Şcolii Ardelene şi a Bisericii Unite de trei secole?!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest