Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Inedit: Nicolae Balotă. În castelul Veturiei (II)

Inedit: Nicolae Balotă. În castelul Veturiei (II)

Unul dintre marcanţii lideri ai grupului de la Sibiu, care în ultimii ani ai războiului au trimis un manifest criticului Eugen Lovinescu – Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu şi mezinul lor, Nicolae Balotă, care a îndurat, ca şi cei doi prieteni şi colegi, ani grei de puşcărie stalinistă. Unul dintre rarii erudiţi ai literaturii române postbelice, autor al unor numeroase studii şi monografii, vizând mai ales personalităţile culturilor germană şi franceză, Nicolae Balotă este unul dintre foarte puţinii martori ai unei reale grandori a literaturii române interbelice şi contemporane. (Nicolae Breban)

(Urmare din numărul trecut)

Totuşi, modul blagian de a vorbi nu este nicidecum acela, ardelenesc, de a vorovi. De aceea, mă întorc la nedumerirea mea cu privire la inteligenţa lui Goga pe care i-⁠o atribuie Blaga. Nu era aceea mai degrabă o vioiciune temperamentală meridională? Nu ştiu despre strămoşii răşinăreanului nimic. Dar bănuiesc într-⁠însul o coardă balcanică altoită pe o viţă trasilvană. Însuşi faptul că a reuşit în Ţară surprinzător, mai mult şi mai repede decât au reuşit toţi ceilalţi ardeleni de până la el şi, poate, după el, emigraţi din Transilvania, Coşbuc, Slavici, Iosif, Cerna şi chiar Rebreanu, ar fi un indiciu în acest sens. Doi ardeleni – cu totul nebalcanici, prin structură – au izbutit în mod excepţional dincolo de munţi: Titu Maiorescu şi Lucian Blaga. Ceasurile amândorura erau potrivite după fusul orar al Europei centrale, nu după acela al Europei răsăritene. Succesul lor se dabalota-afistoreşte, în mare măsură, unei inteligenţe de alt ordin decât acela al meridionalilor. Inteligenţă speculând în adâncime, in abstracto, şi înaintând cu greu pe Podul Mogoşoaiei. Blaga nu s-⁠a simţit niciodată acasă în Bucureşti şi mă întreb dacă Maiorescu se va fi simţit mai bine. Mă întreb doar în treacăt cum se face că eu care fac parte dintr-⁠o familie cu ei, m-⁠am simţit atât de bine, ce e drept doar în acel prim an al emigrării mele din Ardeal, anul Caietului albastru, anul dinainte de arestarea şi detenţia mea a doua, cea îndelungă. Dar mi-⁠a trecut repede. Cred că în această aclimatizare, fie şi temporară, a unui ardelean la mediul destul de străin al „Vechiului Regat”, iese ceva din destinul nostru transilvan la iveală, destinul lui Goga ca şi al lui Maiorescu, al meu ca şi al lui Blaga. Ardeleanul mediu, tip uman întru totul mediocru, este provincialul prin esenţă. Transilvania, frumoasă redută închisă între metereze înalte, asemenea Sileziei, în parte Elveţiei sau cadrilaterului boem, e un vas închis în care dospeşte de veacuri un decoct plurinaţional. Îmbrăţişând în sine o mică lume internă, provincia aceasta e prea puţin deschisă spre marea lume dinafara ei. Niciodată întrînsa nu va apare un centru mondial, o metropolă-⁠capitală. Cetatea mare proliferează înăuntrul ei cetăţi mai mici, ele însele închizându-⁠se ca nişte stupi, clădind la celule şi mai mici, case cu acoperişe ţuguiate şi zid cu poartă ferecată. Omul din provincia celor şapte cetăţi, se apără pe sine negând existenţa Imperiului, urbea refuză orbita. În Transilvania s-⁠au născut adversari de seamă ai imperiilor de răsărit sau de apus: roman, otoman ori habsburgic. Ardeleanul are o apetenţă spre autonomie, spre autarhie, spre închiderea în sine. Nici marea, nici fluviul, nici zarea depărtându-⁠se mereu a pustei nu deschid căi spre lume sufletului ardelean bucuros de zăvoare. Ceea ce primeşte acest suflet de afară e hrana care îl dispune la mai multă autonomie, la mai sigură încuiere. Transilvania s-⁠a răzvrătit, ca şi alte provincii încutiate ale Europei, împotriva imperiului pontifical, şi a adoptat rigorile austerităţii şi spiritul de independenţă protestant. Şi astfel, excentrică turlă a Europei, refuzându-⁠se oricărui centru şi incapabilă să devină un centru, Transilvania s-⁠a constituit pe sine ca cea mai provincială, dar şi una dintre cele mai europene provincii ale Europei. Se nasc însă şi în Transilvania profeţi, nu mai puţin decât în Galileea. Ei sunt ori profeţii rigorilor ascezei şi răzvrătirii: braşoveni, sibieni, clujeni ori blăjeni, moţi şi secui, ori trebuie să-⁠şi ia desaga în spinare, să se mute în altă ţară, devenind (căci sunt răzbătători, tenaci până la încăpăţânare, cumpătaţi pâ­nă la asceză şi arzători cu o flacără puţin strălucitoare dar cu atât mai puternică) devenind descălecătorii acelor ţări. Au plecat, astfel, unii în Moldova, alţii în Ţara Românească, alţii spre Ungaria şi alţii, în sfârşit, spre Germania şi în lume. Dacă ardeleanul de mijloc se urneşte greu, îi e teamă de forfota metropolei, ardeleanul profet întemeiază cetăţi şi ţări, ori le zideşte din cuvinte şi în vis, merge să se culce în sarică şi cu capul pe desaga de acasă sub Columna lui Traian.

În ziua „pelerinajului” meu, iarna era încă în toi la Ciucea, gărişoara părea îngropată sub nămeţi. Să ieşi din ea şi să o iei pe drum spre sat nu era o treabă lesnicioasă. Şoseaua ce trecea prin preajma „Castelului” nu era nici ea prea umblată. Un singur camion îşi lăsase urma şerpuitoare în zăpadă şi vreo câteva căruţe. La marginea şoselei, o potecă bătătorită de ciubotele celor din sat. Când am ajuns însă în dreptul casei lui Goga, coasta pe care se înălţa aceasta îmi apărea mult mai îngrijită. Se deschidea de la şosea şi intra în domeniu o alee curăţită de zăpadă. Urcând pe ea, auzeam scâşnind pietrişul sub bocancii mei. De altfel, zăream de îndată că nu era singura cale care şerpuia în sus, la deal. Toate păreau să fi fost curăţite în dimineaţa aceea. Aleile nu erau pustii; o femeie îmbrobodită sau purtând un cojocel de piele întoarsă urca, alta cobora. Prima pe care am întâlnit-⁠o şi am întrebat-⁠o de Doamna Goga, mi-⁠a spus că e acasă. Tocmai îi dusese laptele. Purta o canistră de tablă goală în mână. Alta care mă ajungea din urmă, urcând grăbită, îmi spunea că-⁠i aducea Doamnei două ouă proaspete. Mai aproape de casa mică, mai veche şi mai ponosită, două-⁠trei ţărănci trebăluiau. Mă întrebam dacă forfota aceasta ţinea de o rânduială din toate zilele, ori era ceva deosebit. Încă înainte de a o întâlni pe castelană, mă lămurea o bătrână care se zorea la bucătărie: „O mai ajutăm şi noi cum putem pe Stăpâna, că tare ne mai ajută şi ea pe noi”. Eram destul de nedumerit cu privire la ajutorul pe care putea să-⁠l dea sătenilor văduva lui Goga, în situaţia în care se afla ea, şi eram sigur că acest ajutor nu era de ordin bănesc. Tenişii ei scâlciaţi din sala de concert ori cizmele de cauciuc pe care le va fi purtând prin zăpezile iernii din Apuseni nu-⁠mi inspirau mare încredere în finanţele ei. Încă înainte de a intra în „castelul” ei şi de a da ochii cu ea, înţelesesem însă că ţărăncile acestea o slujeau fără să fie silite, nici năimite cu bani, pentru că – în ciuda casei ei domneşti ce nu era cu adevărat un castel – ea era o castelană.

Stăpânii trebuie să aibă memorie. Sunt convins că pe toate femeile acelea din sat care nu pregetau să o ajute şi care slujind-⁠o pe ea se simţeau îndatorate ei, le ştia nu numai după nume şi poreclă, ci îi ştia după nume pe soţii lor, pe ibovnicii lor, şi pe copiii lor legiuiţi ori din flori. Tot astfel mi-⁠a spus şi mie, îndată ce am intrat, nu numai pe numele – pe care-⁠l spusesem mai înainte unei fete în casă care mă anunţase, ci pe prenumele meu, pe care nu credeam să i-⁠l fi spus vreodată, ba chiar pe diminutivul aceluia pe care mă chemau de mic ai mei şi pe care şi-⁠l întipărise se vede de la acea vizită a mea din copilărie când mă luase Tatăl meu cu el la Ciucea. Tot astfel îşi amintea concertul la care stătusem de vorbă cu ea, cu aproape un an în urmă, şi ce se executase în seara aceea, şi cum cântase Halmos la pian. Memoria mea de om tânăr era şi ea infailibilă pe vremea aceea, dar bătrâna doamnă mă uluia prin prospeţimea cu care păstra într-⁠însa cele trecute. Spun „bătrâna” după socotinţa mea de la acea vârstă, când o femeie trecută de şaizeci de ani mi se părea aproape o babă.

Am aşteptat puţin după ce m-⁠am anunţat la doamna Goga printr-⁠o fată în casă, căreia un şorţ alb peste fusta ei ţărănească îi dădea un mic aer de subretă dintr-⁠o operetă. Ea mă conduse la cea pe care o numea „Stăpâna”. Am coborât treptele unei scări interioare de lemn, am trecut printr-⁠un salon mare dominat de un tablou înfăţişând-⁠o pe Veturia, cred în mărime naturală, atârnat deasupra căminului alb şi am intrat într-⁠un alt salon, probabil de muzică, judecând după pianul negru, un Bechstein, piesa ei principală. Aici mă aştepta „Stăpâna”. Şedea pe taburetul pianului cu spatele spre uşa pe care intrasem şi părea că descifrează atent o partitură. Mâna ei dreaptă se odihnea pe claviatură. O mână nu prea frumoasă, cu pielea încreţită, destul de mică pentru o pianistă dar, mai ales, o mână muncită. Când fata, şcolită se pare întru cele al bunei cuviinţe, mă anunţă cu o voce timidă, doamna se întoarse încet rotindu-⁠şi taburetul şi, privindu-⁠mă ţintă, ridică braţele într-⁠un gest de bun venit şi de discretă încântare, în timp ce rostea cu o voce întrucâtva teatrală: „Bine ai venit, dragă Nicule, în castelul nostru de ghiaţă”. Într-⁠adevăr, de cum intrasem în casă mă izbise frigul sec, stătut, al încăperilor. Era parcă mai rece decât în zăpezile proaspete, umede, de afară. Încăperea avea o sobă cilindrică de faianţă a cărei culoare vernil, părea că emană frigul. Tot astfel, trecând pe lângă căminul din salonul mare simţisem parcă vântul şuierând îngheţat prin el. Peste straiele ei cernite, doamna Veturia purta un pulovăr gros, negru, croşetat probabil de ea cu andrele mari, iar pe genunchi avea un pled din păr de cămilă. Dar nici cu straturile acestea protectoare, nu cred că-⁠i putea fi cald în castelul ei de ghiaţă. Când mi-⁠a spus că nu-⁠şi poate permite să încălzească decât „dormitorul nostru”, nu m-⁠am putut reţine să nu-⁠i exprim mirarea mea că, într-⁠o regiune plină de păduri nu se pot găsi suficiente lemne de foc. „Vrei să mă dea în judecată pentru furt din avutul poporului? Sătenii pot să-⁠şi procure lemne cât vor ei, dar dacă i-⁠aş pune să-⁠mi aducă şi mie, m-⁠aş pomeni cu miliţia la mine în casă. Şi aşa, se mai află câte o inimă miloasă, de-⁠mi aduce, fără să o rog, un braţ de lemne, câteva surcele pentru bucătărie şi dormitor.

După tonul iritat mai degrabă decât lăcrimos cu care îmi spunea aceasta, se vedea, însă, că nu-⁠i place să se plângă, că preferă să privească de undeva de afară şi de sus spre aceste mizerii ale vieţii ei cotidiene. Era o femeie prea mândră pentru a se complace în postura de victimă. De aceea preferă să schimbe vorba şi să treacă la lucruri mai înalte. Şi printre acestea la cele ce, credea ea, ca o femeie de lume, că-⁠l pot privi mai îndeaproape pe interlocutorul ei. Întrucât mă întâlnise la concerte, muzica era, iată, un domeniu privilegiat al comunicării cu mine. Cred că şi mica miză în scenă a primirii mele şezând pe taburet în faţa pianului deschis făcea parte din regia piesei pe care o juca şi în care te antrena, dacă credea ea că merită să o joace. Căci, îmi dădeam seama de aceasta, acolo în salonul de muzică al „castelului ei de ghiaţă”, Veturia era, mai presus de altele, o foarte înzestrată actriţă. E adevărat, îmi spuneam eu ascultând-⁠o şi privindu-⁠i schimele, gesturile, pozele, că nu avea nici unul dintre talentele necesare unei creaţii artistice, că materia cu care îşi crea rolurile era ea însăşi, că îşi juca propriul ei personaj, iar scena era aceea a vieţii ei.

Îndemnat de ea, i-⁠am spus câte ceva despre anii mei de copilărie în care luam lecţii de pian şi despre studiul cu maestrul Ciolac la conservator. Şi-⁠a amintit de îndată că atunci când fusesem pentru întâia oară, cu Tatăl meu, la Ciucea, mă pusese la pian şi cântasem un mic cadril de Haydn. Scena îmi revenea brusc din subteranele memoriei. Îl cunoscuse şi apreciase pe Ciolac şi, binenţeles, ştia totul despre tragedia sa, despre boala care i-⁠a pus brutal capăt carierei sale de pianist. „L-⁠am ascultat cântând Preludii şi Nocturne de Chopin. Promitea să fie un pianist de talie internaţională, mai de seamă decât Cortot, care fusese profesorul său la Paris şi pe care l-⁠am auzit deasemenea concertând. Nu cu multă plăcere. Pentru un maestru cu renumele lui, deşi avea o tehnică perfectă şi avea multă experienţă, era nepermis să facă destul de dese greşeli, cum făcea el. Se întâmplă şi la cântăreţele de operă”. Şi cu vădită plăcere, cu ochii lucind parcă deodată înviaţi, îmi istorisi o scenă destul de curioasă, din cariera ei de cântăreţă. Cânta la Berlin în Walkiria lui Wagner, când una dintre cele trei Walkirii se încurcă, vocea i-⁠o luă razna, şi ar fi compromis spectacolul, dacă ea (care nu putea fi decât o altă Walkirie dintre cele trei, dar doamna Veturia nu-⁠mi specifică aceasta) n-⁠ar fi preluat rapid rolul colegei sale şi n-⁠ar fi dres pana penibilă, spre marea satisfacţie a dirijorului, ce nu era altul decât celebrul Arthur Nikisch. Evocarea acelui moment de revelare, aş spune nu atât a calităţilor ei vocale, cât a promptitudinii spiritului ei, o lansă pe pista amintirilor. O ascultam, atent mai puţin la rememorările ce păreau să o fi năpădit, la luminile acelor seri muzicale de altădată, când cântase lieduri de Schubert la castelul Peleş în faţa Regelui Carol I şi al Reginei Elisabeta ca şi a lui Enescu, sau a unui concert de la Ateneu la care fusese acompaniată la pian de Enescu însuşi şi de Fuchs, cât la tonurile schimbătoare ale vocii ei, în timp ce povestea, la nuanţele afective schimbătoare ale chipului ei, asemenea jocurilor de culori şi forme dintr-⁠un caleidoscop. Vocea avea inflexiuni dezagreabile uneori, prea tăioase, pe lângă altele cald-⁠feminine. Tot astfel, metamorfozele chipului acesta de femeie, ce nu avea pentru mine nimic atrăgător, revelau o sensibilitate în alarmă dar bine stăpânită. Doamna Veturia lăsa din când în când să se străvadă moliciuni ce fuseseră neîndoielnic altădată seducătoare, dar ceea ce le domina de departe era o voinţă de metal dur, cum nu-⁠mi fusese dat să întâlnesc până atunci la o femeie. Muzica fusese şi rămânea o pasiune a ei, dar ea nu se lăsase cred niciodată cuprinsă, dominată de această pasiune. Corzile muzicale flexibile ce o străbăteau fuseseră strunite strâns de ceea ce nu puteam numi decât voinţa de putere. Dorise şi sperase să devină o primadonă pe scenele teatrelor lirice, dar această apetenţă se preschimbase cu timpul în ambiţia devorantă de a fi o primă doamnă, un fel de first lady a ţării.

Poate faptul că, la invitaţia amfitrioanei, am schimbat camera, trecând în biroul Poetului, cu un scriban Biedermeier şi o masă de lucru „la care scriu eu acum” – spune ea pe un ton scăzut, vag dezolat, de parcă şi-⁠ar fi cerut iertare pentru o impostură – o îndeamnă să schimbe tema, să părăsească amintirile muzicale şi să deschidă registrul literar. Nu-⁠i fusese greu să descopere calea pasiunilor mele. Aducând vorba despre cărţi, chestionându-⁠mă cu privire la preocupările mele, află că-⁠mi dădusem licenţa cu Blaga. Mi-⁠am dat seama că „Lulu”, cum îl numea, nu se bucura în clipa aceea de graţiile ei. A trecut destul de repede peste numele acesta şi s-⁠a întors la mine, interogându-⁠mă cu o intenţie iscoditoare cu privire la ocupaţia mea. Când i-⁠am spus, însă, că ieşisem nu demult din închisoare, că eram scos din postul meu universitar, n-⁠a insistat, nu mi-⁠a mai pus nici o întrebare, a ocolit cu abilitate subiectul, ca şi cum faptul că la 23 de ani trecusem prin puşcărie ar fi fost tot atât de firesc ca pentru ea, pe la aceiaşi vârstă, să cânte la Palat în faţa perechii regale. Revenise la SAM_3752Goga şi-⁠mi vorbea despre primele lor călătorii în străinătate când, deodată, mânată de o inspiraţie subită, se ridică şi trecu în ceea ce ea numise „dormitorul nostru”. Se întoarse de acolo purtând un album voluminos, legat într-⁠o piele maronie şi aşezându-⁠se de astă dată la masa de lucru, îl deschise şi-⁠i răsfoi filele. Când găsi ceea ce căuta, mă chemă lângă ea şi îmi arătă câteva fotografii în care am recunoscut-⁠o în tovărăşia lui Goga şi a lui Blaga tânăr. „Suntem la Viena. Îl recunoşti pe Lulu. Iar aici suntem tot cu el şi cu Cornelia, sus în munţi, la Bad Gastein. Eram într-⁠o vacanţă acolo, iar Lulu venise cu soţia lui să ne cerceteze”. Cele două doamne erau zâmbitoare, bărbaţii în schimb păstrau o sobră seriozitate. Ochii lui Goga păreau incolori, ai lui Blaga ca doi cărbuni. N-⁠am întrebat din ce an erau aceste poze, dar bănuiam că fuseseră luate pe la mijlocul anilor ‘30. Câţi ani mai puteau să treacă până la cooptarea lui Blaga în efemerul minister al lui Goga şi apoi, peste puţin, la moartea lui Goga ? Doi-⁠trei, cel mult. Acolo, în faţa hotelului alpin, cei doi scriitori şi consoartele lor aveau aerul relaxat, senin, al unor privilegiaţi ai soartei. Dar aceasta îi pândea, după cotiturile unei istorii isterice, şi le fixase termene fatidice cu o scadenţă foarte apropiată. Ascultând-⁠o pe doamna Veturia, îmi trecea prin minte ceea ce-⁠mi povestise Blaga despre drama morţii subite a lui Goga şi despre sosirea sa la Ciucea, pentru a participa la funeraliile confratelui său mai vârstnic. Trecuseră doar câteva luni de când fusese subsecretar de stat la externe în guvernul acestuia. Numire ce echivalase, o ştiau toţi, cu o protecţie specială a primu­lui-⁠ministru. Era firesc ca, Blaga, prietenul defunctului, ruda văduvei sale, să participe la ritul funerar. La aceasta veniseră numeroşi la Ciucea, îndeosebi oficiali dar şi neoficiali din ţară. Talentul regizoral şi iscusinţa organizatorică a văduvei se manifestau vizibil în punerea în scenă şi decorul ceremoniei. Catafalcul fusese înălţat în salonul mare al conacului, iar mortul era întins pe el, atunci când Blaga şi-⁠a făcut loc prin asistenţa ce veghea acolo, pentru a se înclina în faţa lui. Veturia în vălurile marelui doliu era îngenuncheată la poalele catafalcului. Înainte de a intra în încăpere, cei ce-⁠l primiseră pe Blaga, i-⁠au atras atenţia asupra conduitei sale în clipele când urma să-⁠şi prezinte condoleanţele văduvei îndurerate. Aceasta, i s-⁠a spus, îşi drămuieşte răspunsul după importanţa persoanei ce-⁠şi exprimă regretul şi participarea la durerea ei. „Întrucât sunteţi o rudă apropiată, să ştiţi că vă va leşina în braţe; fiţi atent, vă rugăm, să o prindeţi de îndată şi să n-⁠o lăsaţi să cadă”. Aşa s-⁠au şi petrecut lucrurile. Când s-⁠a apropiat de îndoliată, aceasta s-⁠a ridicat, l-⁠a îmbrăţişat, i-⁠a ascultat cuvintele de condoleanţă şi răspunsul ei a fost doar un: „Lulule dragă”, suspinat pe tonul absolutei sfâşieri şi, odată cu acest oftat al îndureratei, ea se lăsa moale, gata să se năruie în braţele lui, ce o cuprindeau stângaci dar cu solici­tudine, împiedecând-⁠o să se prăbuşească.

Nu mult după ce mi-⁠a arătat câteva fotografii din album, am simţit că a venit momentul să-⁠mi iau rămas bun. Chemând-⁠o pe una dintre slujitoarele ei improvizate în subrete, i-⁠a spus să mă conducă până la ieşirea din spate, cea din faţă fiind blocată pe tot timpul iernii. Câteva cuvinte despre apropierea primăverii şi îmi luam rămas bun de la doamna Veturia, invitat de ea „să te întorci odată cu vremea mai caldă, să mergem la mausoleu”.

Aveam să mă întorc peste vreo cincisprezece ani. La începutul şi înainte de sfârşitul acestui răstimp îndeletnicirile mele nu-⁠mi îngăduiseră să fac excursia la Castelul din Ciucea, iar în cei aproape nouă de la mijlocul perioadei, detenţia în închisoare şi în domiciliul obligatoriu din Bărăgan o făcuseră cu totul imposibilă. Nu noi suntem cei ce fixăm termenele sau scadenţele din viaţa noastră. Dar înainte de a mă „întoarce” la Castelul din Ciucea, cum mă invitase Doamna Veturia, în tot acel lung răstimp în care nimic nu mă îndemna şi, mai ales, nu-⁠mi îngăduia măcar să mă gândesc la locurile acelea şi la stăpâna lor, a fost totuşi un moment în care cineva mi-⁠a reamintit-⁠o. Şi nu era o persoană oarecare, iar evocarea ei de asemenea nu era lipsită de greutatea unei mărturii capitale. S-⁠a petrecut la Lăteşti, satul de lângă Dunăre unde mi se fixase domiciliul obligatoriu, în baza unei „condamnări administrative”, după executarea condamnării penale. Una dintre obligaţiile noastre, ale „D.O.”-⁠iştilor din comună era aceea de a semna săptămânal o condică de prezenţă la postul miliţiei locale. În dimineţile de duminică, noi cei vreo 500 de foşti şi actuali deţinuţi făceam o lungă coadă pe uliţa din faţa postului. Încă din prima zi de prezentare a mea la miliţie, cineva mi-⁠a indicat, printre alte persoane notabile dar necunoscute de mine, pe Maria Antonescu, văduva Mareşalului. Într-⁠una din duminicile următoare, am izbutit să mă alătur ei în şirul nostru, al deţinuţilor. Era o femeie cernită nu numai în straiele pe care le purta, ci pe dinăuntru. Emana o tristeţe ce o învăluia ca o aură ceţoasă. Slabă, palidă, de parcă nu-⁠i curgea un strop de sânge prin vine, arăta mult mai în vârstă decât mi se părea că ar trebui să arate la anii ei. Ochii, ce fuseseră poate odată frumoşi, erau stinşi. Vorbea puţin, cu o voce domoală, parcă şoptită în taină. Se ferea de urechile la pândă, vădea o lungă experienţă a prudenţei. Şi, poate, o tot atât de lungă izolare în tăcere. Îţi spuneai ascultând-⁠o rostind încet, rarele cuvinte, că pierduse obişnuinţa convorbirii. Aplecată peste mănuşile pe care le croşeta, cum spunea ea despre felul în care îşi petrecea timpul, îşi vorbea desigur sieşi, dar ce avea să-⁠şi spună, după atâţia ani petrecuţi de una singură prin celulele din Uniunea Sovietică de la Malmaison, Mislea şi din coliba ei acoperită cu stuf, ca toate colibele noastre din Lăteşti? În cele două sau trei rânduri în care l-⁠a pomenit pe soţul ei în convorbirile noastre, l-⁠a numit pe numele său oficial, Mareşalul Antonescu. Îmi aminteam cât îl detestasem pe omul acela pentru politica sa, cât de bucuros alergasem prin noaptea sibiană, din Dumbravă – unde ne adăpostisem în timpul bombardamentelor – la casa noastră din oraş, pentru a-⁠i duce Tatălui meu vestea, pentru mine bună, a arestării lui Antonescu. Priveam acum cu coada ochiului spre femeia cernită, mult îmbătrânită, ce tăcea lângă mine şi făcea cu mine câte un pas pe drumeagul prăfos, glodos sau lunecos de zăpadă îngheţată, pentru a iscăli în condica Miliţiei că se afla acolo, în satul acela improvizat, încă tot acolo unde petrecuse deja opt ani şi avea să mai petreacă încă unul, când în sfârşit i se va da drumul, pentru ca să se sfârşească peste puţine luni în capitala unde bărbatul ei fusese Conducătorul ţării. Nu ştiam ce-⁠i rezervă şi ne rezervă soarta, dar mi se strângea inima de milă pentru nefericita.

Într-⁠una din acele rare momente când am surprins în cuvintele ei altceva decât un simplu răspuns tot atât de palid, de politicos şi convenţional pe cât erau mişcările abia perceptibile ce se înscriau pe obrajii ei în timp ce le rostea, a fost atunci când, povestindu-⁠i cum o vedeam cu ani în urmă pe doamna Veturia Goga la concertele filarmonice de la Cluj, a spus cu aceiaşi voce albă, lipsită de orice rezonanţă emoţională: „Doamna Goga ne-⁠a dezamăgit foarte mult”. Şi a tăcut. Am aşteptat lungi secunde să continue, dar n-⁠a mai scos în „convorbirea” aceea a noastră nici o vorbă. Înţelesesem de îndată că vorbea în numele ei şi al soţului ei. De altfel, nu era întâia oară când folosea pluralul „noi” şi înţelegeam că nu este doar un plural al majestăţii, ci că vorbeşte în numele ei şi al lui, bărbatul ei. Mi-⁠a părut rău că adusesem vorba despre o persoană care i-⁠a fost apropiată şi odată cu aceasta i-⁠am atins o rană ce nu se închisese cu totul. Cuvintele puţine ale Mariei Antonescu spuneau însă multe. Şi înclinam să cred că „dezamăgirea” ce le-⁠o provocase, ei şi soţului ei, doamna de la Ciucea, era întemeiată. Văzusem destul de adânc în sufletul Veturiei Goga pentru ca să nu mă îndoiesc că din clipa arestării Mareşalului, pe care îl adulase, servise şi de care se servise, ea n-⁠a mai vrut să ştie nimic, nici de el, necum de Maria Antonescu, soţia lui nefericită, marea ei prietenă. Şi sper să nu fi fost decât atât.

Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest