Alexandru Surdu: Problema trecerilor dintre orânduirile economice
Forma aceasta de exploatare a României a fost şi mai este încă numită „colonială”. Pentru a obţine cât mai repede şi cât mai multe din presupusele datorii, imposibil de achitat pe linie financiară, populaţia întregii ţări era condamnată la muncă silnică, dar contribuia totodată şi la creşterea capacităţii economice a statului, la utilizarea resurselor naturale şi la dezvoltarea planificată a unui sistem care a început treptat să funcţioneze. România dispunea însă, ca şi acum, de bogăţii imense, care au garantat succesele industriei extractive, siderurgice, de maşini-unelte, grea şi uşoară, care a contribuit şi la dezvoltarea agriculturii
În filosofia marxistă se vorbeşte mult despre orânduirile social-politice, mai ales despre capitalism şi socialism, respectiv comunism, considerate ca formaţiuni social-economice, caracterizate prin aşa-numitele „moduri de producţie”. Modul de producţie este compus din forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie cuprind mijloacele de producţie, adică uneltele şi obiectele muncii, iar relaţiile de producţie se referă la relaţiile de proprietate şi la relaţiile de repartiţie. Acestea sunt concepte economice clasice, valabile pentru caracterizarea oricărei formaţiuni social-economice, respectiv a celor cinci orânduiri: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul 
şi comunismul, cu faza iniţială a socialismului, cum ni se tot spunea. Economiştii occidentali au şi alte variante, dar, oricum, nu recunosc orânduirea comunistă ca formaţiune economică distinctă. Nu ne-ar interesa nici pe noi, dar, din păcate, le-am trăit pe amândouă pe pielea noastră, şi am fost nevoiţi să observăm ceva deosebiri.
Marxiştii considerau că mecanismul trecerii de la o formaţiune social-economică la alta, mai precis de la una inferioară la una superioară, se petrece datorită dezvoltării progresive a forţelor de producţie, respectiv a mijloacelor de muncă (a uneltelor), care determină schimbarea relaţiilor de producţie (de proprietate şi de repartiţie). Aceasta, fireşte, acolo unde au fost menţionate istoric orânduirile amintite, căci, altfel, au existat şi mai există încă zone în care populaţiile se găsesc tot în comuna primitivă. Sunt altele care n-au cunoscut sclavagismul sau care n-au trecut prin feudalism.
Există multe explicaţii ale lipsei de progres, unele geografico-climaterice, altele psiho-antropologice. Mai nou s-a dovedit că multe populaţii considerate primitive sunt, de fapt, urmaşele unora mult mai evoluate, a căror civilizaţie a fost distrusă. Aceasta, după descoperiri arheologice, dar şi după limbajul lor care conţine cuvinte şi formaţiuni lingvistice neutilizate în viaţa lor obişnuită sau folosite fără a le mai înţelege. Ceea ce nu infirmă totuşi posibilitatea de progres în condiţii prielnice. Dar ele rămân ca semnale de alarmă pentru viitorul omenirii care, oricât de avansată ar fi, din anumite motive, catastrofale sau nu, poate să parcurgă drumul invers, către involuţie.
Marxiştii erau interesaţi însă de trecerea de la capitalism la comunism şi considerau că nu se poate face decât prin revoluţie. Aceasta, deoarece capitaliştii, în ciuda faptului că dezvoltă forţele de producţie, respectiv mijloacele de muncă, prin mecanizare şi automatizare, datorită proprietăţii private, nu perfecţionează şi relaţiile de producţie şi de repartiţie pentru stimularea în continuare a dezvoltării forţelor de producţie şi a interesului celor care muncesc, a proletarilor lipsiţi de proprietăţi pentru creşterea producţiei. Căci orice progres conduce numai la îmbogăţirea proprietarilor.
Soluţia preconizată era transformarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie în proprietate socială, a întregului popor. Numai că proprietarii nu sunt de acord şi, simplist vorbind, trebuie să fie obligaţi. Exemplul a fost „Comuna din Paris”, care a şi încetăţenit termenul de „comunism”, considerat că aminteşte şi de comuna primitivă, singura orânduire fără proprietate privată.
Oricât de incredibilă părea această teorie, ea a fost adoptată de proletariat şi a condus la numeroase revoluţii anticapitaliste, dintre care una a fost victorioasă. Cu sprijinul cui s-a făcut şi ce s-a urmărit de către cei care au finanţat-o nu ne mai interesează. Clar este faptul că, şi în acest caz, situaţia revoluţionară a fost ambiguă. Până şi bolşevicii considerau că a fost de fapt o revoluţie burghezo-democratică împotriva orânduirii feudale a Rusiei ţariste, transformată în revoluţie socialistă. Nu este clară însă participarea la revoluţie a unui număr imens de proletari, adică de muncitori industriali, într-o ţară feudală. Unii analişti consideră că revoluţia a fost chiar anticapitalistă, că Rusia dispunea de un potenţial economic uriaş, pe care occidentalii au încercat să-l distrugă (finanţând revoluţia) şi chiar au reuşit pentru o bună perioadă de timp. Alţii consideră că a fost o simplă lovitură de stat prin care bolşevicii au deturnat revolta armatei ruseşti, mai mul
t ţărănească decât proletară, de la frontul antigerman la ocuparea marilor proprietăţi agricole ale Rusiei, într-adevăr feudale.
S-a vorbit apoi şi despre „exportul de revoluţie”, adică de ocuparea unor ţări în care nu existau condiţiile pentru declanşarea unei revoluţii proletare. Aşa s-a realizat, prin războaie, după 1917, „extinderea” revoluţiei în toate ţările fostului Imperiu ţarist.
Situaţia s-a repetat după al II-lea Război Mondial, când revoluţiile socialiste au fost „exportate” în toate ţările ocupate de către armata sovietică. Trecerea la comunism, prin aşa-numita fază „socialistă”, s-a petrecut în ţări slab dezvoltate economic şi aproape ruinate de război, fără nicio opoziţie între forţele de producţie şi relaţiile de producţie capitaliste, la noi burghezo-moşiereşti. Marxist vorbind, fără necesitatea vreunei revoluţii. A urmat naţionalizarea şi colectivizarea, prin care s-a realizat proprietatea socială a întregului popor. Ce-i drept, chiar de la începutul trecerii spre socialism, făcând abstracţie de condiţiile social-politice, de teroarea şi violenţa prin care s-au realizat cele două reforme, cu milioane de victime, a urmat o dezvoltare a industriei, agriculturii şi a economiei în genere fără precedent, care a contribuit şi la creşterea accelerată a nivelului de trai, în ciuda datoriilor de război imense pe care a trebuit să le plătească ţara noastră.
Forma aceasta de exploatare a României a fost şi mai este încă numită „colonială”. Pentru a obţine cât mai repede şi cât mai multe din presupusele datorii, imposibil de achitat pe linie financiară, populaţia întregii ţări era condamnată la muncă silnică, dar contribuia totodată şi la creşterea capacităţii economice a statului, la utilizarea resurselor naturale şi la dezvoltarea planificată a unui sistem care a început treptat să funcţioneze. România dispunea însă, ca şi acum, de bogăţii imense, care au garantat succesele industriei extractive, siderurgice, de maşini-unelte, grea şi uşoară, care a contribuit şi la dezvoltarea agriculturii. După plata datoriei şi retragerea trupelor sovietice a urmat o perioadă de relaxare şi chiar de bunăstare, cel puţin faţă de condiţiile anterioare şi comparativ cu situaţia din celelalte state socialiste.
Datorită unei politici de independenţă tot mai accentuată faţă de ţările „blocului socialist”, România a trecut apoi prin situaţia dificilă de a-şi asigura piaţa de desfacere a produselor industriale şi agricole în state capitaliste, reuşind totuşi să învingă în multe direcţii concurenţa unor ţări puternice, dar având multiple relaţii comerciale şi cu parteneri din zone afro-asiatice, cu avantaje uneori destul de modeste. La toate acestea s-a mai adăugat şi plata unei datorii externe cu dobândă capitalistă care trebuia achitată cât mai curând.
Se poate considera că trecerea de la capitalism la socialism, cel puţin în ţara noastră şi în cele învecinate, s-a petrecut cu revoluţie socialistă de import, pe cale violentă cu multe victime, prin puternică dezvoltare economică, dar fără obţinerea bunăstării sperate. În termeni economici, s-au dezvoltat forţele de producţie în cadrul relaţiilor de producţie de tip socialist, cu proprietate comună (socială) asupra mijloacelor de producţie şi cu relaţii de repartiţie echitabile (după muncă), dar insuficiente pentru a se ajunge la bunăstarea promisă, nivelul de trai general, cu puţine excepţii, fiind tot mai scăzut faţă de cel capitalist occidental. Ceea ce a făcut să crească nemulţumirea maselor şi a determinat apariţia unor manifestări de revoltă, la noi restrânse şi uşor de reprimat, în Ungaria şi Cehoslovacia necesitând intervenţia armatelor din Blocul ţărilor socialiste.
În felul acesta au apărut, ceea ce părea incredibil din perspectivă marxistă, revoluţiile anticomuniste. Ce-i drept, se vorbise şi înainte, tot în termeni marxişti, despre „antirevoluţii comuniste” şi despre intervenţionismul capitalist, dar acum, în preajma anului 1990, revoltele erau realmente anticomuniste. Faptul că ele au coincis şi cu o transformare (glasnost) a comunismului, şi că se realizau oarecum planificat (efectul de „domino”), astfel încât, cel puţin la noi, nici nu se ştie dacă a fost revoluţie sau lovitură de stat, nu anulează nemulţumirea generală care a precedat-o şi nici „delirul” care i-a urmat.
Opţiunea a fost pentru capitalism. Ea ridică însă multe probleme. Din perspectivă marxistă ar fi un regres. Ce-i drept, nu se pot face, cel puţin până acum, generalizări, pretinzând că: „a căzut comunismul”, căci nu mai ştim aproape nimic despre regimurile din Rusia şi China. Oricum, este vorba despre o trecere contrară sau inversă faţă de trecerea de la capitalism la comunism, acesta din urmă fiind interpretat, uneori, ca şi fascismul, ca o simplă anomalie trecătoare a orânduirii capitaliste. Nu-i de mirare că orice manifestare de opoziţie faţă de noua putere instaurată după 1990 era numită fascistă (legionară), iar anumite măsuri populiste ale puterii erau considerate comuniste, dar şi partidele nou înfiinţate, de „dreapta” sau de „stânga”, se învinuiau reciproc de „alunecări” spre extrema dreaptă sau spre extrema stângă.
Persoanele neimplicate politic nu prea vedeau nicio deosebire între aceste „pendulări” comunisto-capitaliste, mai ales că personajele cu roluri de conducători erau adesea aceleaşi. Şi chiar se apela uneori la butada despre deosebirea dintre capitalism şi comunism: „în capitalism este exploatarea omului de către om, iar în comunism este invers!”. Iar scepticii erau de părere că nu se va putea construi capitalismul cu aceiaşi conducători care n-au reuşit să construiască nici măcar socialismul! Şi aveau multă dreptate, căci, de fapt, nu era nimic de construit, ci, aşa cum s-a dovedit imediat după „revoluţie”, era totul de dărâmat.
La început distrugerile au fost minore: afişe, lozinci, vitrine cu cărţi, monumente, sedii ale comuniştilor. Când au vrut unii să dărâme şi clădirile (erau vizate Casa Scânteii şi Casa Poporului), atunci au intervenit forţele armate. Dar acestea n-au mai intervenit în mediul rural, unde, stimulaţi sau nu, ţăranii şi foştii conducători ai gospodăriilor colective şi ai gospodăriilor de stat au început jaful: de animale, produse agro-alimentare, maşini-unelte, fonduri, materiale de construcţii, furaje; distrugerea clădirilor: sedii, depozite, case de cultură, cluburi, grajduri, silozuri etc., şi, cel mai grav, distrugerea instalaţiilor de irigaţie, astuparea canalelor şi sustragerea materialelor de construcţie, de metal, de ciment, de prefabricate. Dezastrul poate fi văzut şi astăzi; clădiri în ruină, golite de orice materiale transportabile: cărămizi, ţigle, lemnărie. S-a pus ceva în locul acestora? Nimic! Dar aceasta înseamnă că, cel puţin în aparenţă, a fost distrusă economia agrară a ţării. Ne-a rămas cea industrială, s-ar putea zice. Şi, într-adevăr, în primii ani, muncitorii îşi mai puneau ceasurile să-i trezească de dimineaţă şi alergau la tramvaie, la troleibuze şi autobuze, iar cei din Bucureşti şi la metroul lui Ceauşescu, ca să nu întârzie la slujbă. În câţiva ani însă, a venit dezastrul. Şi s-a procedat, cum zic unii, sistematic, în manieră marxist-economică, dar inversă, fireşte, adică s-a început cu distrugerea industriei extractive prin închiderea minelor. Minerii au protestat vehement, dar au fost consideraţi comunişti, manipulaţi etc., şi, până la urmă, bătuţi cu tancurile! Dar minele s-au închis. A fost lichidată şi industria siderurgică din lipsă de materie primă, după care a urmat industria constructoare de maşini, atacată din trei direcţii: a produselor siderurgice, a energiei şi a pierderii pieţelor de desfacere. Industria uşoară a păţit-o la fel, fiind lichidată ulterior de concurenţa supermagazinelor occidentale şi orientale.
Spectacolul dezastrelor pare apocaliptic. Sunt regiuni întregi ale vechilor platforme industriale comuniste care zac în ruine ca după un război atomic. Sute de nevoiaşi dau cu ciocanele în ziduri ca să le extragă structura metalică sau scormonesc prin munţi de gunoaie. În zonele mai populate a fost curăţat terenul fostelor întreprinderi şi chiar arat (nivelat), ceea ce ne duce cu gândul la cetatea Cartagina, căreia romanii, după cucerire, i-au dărâmat zidurile, au arat şi au nivelat terenul ca să-i piară amintirea pentru totdeauna. La noi au făcut uneori ceva în plus, au construit clădiri de supermagazine străine care ne smulg ultimii bănuţi din buzunare ca să-i ducă spre ţările lor îmbelşugate.
Părerile „analiştilor” sunt împărţite. Unii consideră că totul s-a petrecut după un plan diabolic al forţelor străine de falimentare a României, alţii consideră dimpotrivă că noi şi conducătorii noştri suntem incapabili de a ne conduce. Şi-au băgat şi psihologii coada, că am fi un popor de cleptomani, de sinucigaşi, lipsiţi de spirit autocritic, leneşi etc. Cu toate că cele aproximativ cinci milioane de români care au emigrat spre Occident, lucrează acolo „pe rupte”, cum lucrau, de altfel, şi pe vremea comuniştilor, când aveau unde.
Cum, necum, s-a căzut şi în greşeala, pe care se zice că Ceauşescu a plătit-o cu viaţa, de a ne împrumuta la băncile capitaliste, care ne cer dobândă şi ne obligă să nu construim nimic prin care am putea să câştigăm şi să le plătim datoria. Se zice că ne „înrobesc” în felul acesta şi ne transformă într-o colonie. Dar şi despre exploatarea sovietică a României se spunea că a fost colonială. Mare deosebire însă. Care se vede cu ochiul liber.
Fără să intrăm în amănunte, este cunoscut faptul că în toate coloniile (capitaliştilor sau socialiştilor) se munceşte, cum se zice, de voie sau de nevoie, căci stăpânitorii caută profituri şi, în consecinţă, fac investiţii. Unele state coloniale au devenit foarte bogate, problema fiind acolo a revoltei faţă de stăpânirea străină care a determinat apariţia luptelor pentru eliberare şi obţinerea independenţei. Întâmplător sau nu, prin eliberare, s-au produs şi în colonii dezastre economice, războaie civile cu milioane de victime. Adică, făcând abstracţie de războaie, ceva asemănător cu ceea ce se petrece pe la noi. Libertate, anarhie, mizerie. Regimul neocolonial, faţă de cel numit uneori „neocomunist”, nu ne pare chiar atât de distructiv pe plan economic (agricol şi industrial).
Cert este că regimul actual de la noi nu poate fi numit colonial şi nici măcar neocolonial. Perspectiva noastră de trecere este totuşi de la socialism spre capitalism. Dar ce fel de capitalism?, cum se zice, fără capital! Fără industrie, fără agricultură, fără comerţ, şi chiar, cel puţin în perspectivă, fără locuitori!
Mizeria evidentă de la noi le este bine cunoscută occidentalilor, care, nici nu mai putem zice preventiv, au început să ne trimită „ajutoare europene”, porţii de făină, zahăr şi ulei, care se distribuie gratuit şi pentru care se calcă realmente în picioare populaţia care trăieşte la limita subzistenţei.
Da, situaţia seamănă într-adevăr cu ceva din capitalismul modern, dar cu ceva chiar mai trist decât regimul colonial – regimul rezervaţiilor naturale, în care sunt închise, pe teritorii întinse, lipsite de orice industrie, agricultură sau comerţ, populaţii considerate înapoiate, animale pe cale de dispariţie, păsări, peşti şi reptile, plante exotice şi aşa mai departe. Populaţiile din rezervaţii sunt hrănite cu „ajutoare”. Ele nu mai trebuie să muncească şi evident că nici nu mai au unde.
Perspectiva este fireşte sumbră. Noi însă nu ne vom lăsa, se va zice. Dar nici „pieile roşii” din rezervaţiile americane nu s-au lăsat şi au pierit peste douăzeci de milioane înainte de a fi închişi. Şi mai trebuie spus că aveau, spre deosebire de noi, şi ceva armată şi armament. Mai prăpădiţi erau aborigenii australieni şi neozeelandezi, pricopsiţi şi aceştia de către psihologi cu tot felul de metehne, că nu le place să înveţe, că practică „abandonul şcolar”, ca pe la noi, şi că, în loc să muncească, stau şi cerşesc ajutoare. Să le fie ruşine!
Unii se gândesc la nişte rezervaţii speciale, obţinute prin regionalizare. Căci, ni se spune, aşa vor fi „absorbite” mai bine ajutoarele europene, fondurile nerambursabile şi, apoi, care se descurcă mai bine, de ce să suferim noi din cauza celorlalţi, adică regiunea noastră, oraşul nostru, în rest, Dumnezeu cu mila.
Şi, fireşte, vin cei care stau pe margine şi filosofează, nu era oare mai bine pe vremea comuniştilor? Adică, atunci când treceam de la capitalism la socialism, decât acuma când trecem invers?
Nu era mai bine şi nu este nici acum. Dar eu nu pot să prevăd altceva şi, în glumă, desigur, le spun prietenilor că, în orice caz, trăim mult mai bine şi chiar foarte bine, faţă de anul viitor…
