Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Carmen Andrei: Viziunea critică a lui Nicolae Balotă

Carmen Andrei: Viziunea critică a lui Nicolae Balotă

■ Editura Academiei Române ● Noutăţi editoriale ● Ştiri ● Evenimente
■ Semnal editorial

Cel pe care în prezent mulţi nu se sfiesc să-⁠l considere ultimul homo universalis al culturii române, statut ce şi-⁠l pregătise conştient, cu asiduitate încă din tinereţe şi pe care îl onorează astăzi prin întreaga sa operă, începea, la patruzeci de ani, o prolifică şi semnificativă activitate revuistică, ce reuneşte, între anii 1965 şi 1980 peste cinci sute de studii, articole şi eseuri – dacă ne referim doar la cele care abordează fenomenul literar românesc – publicate în cele mai prestigioase reviste de cultură ale vremii: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Familia, Tribuna ş.a.

Exerciţiul critic al lui Nicolae Balotă asupra literaturii române este prima manifestare creatoare făcută publică după o îndelungată şi nejustificată perioadă de detenţie impusă de regimul comunist. Cel pe care în prezent mulţi nu se sfiesc să-⁠l considere ultimul homo universalis al culturii române, statut ce şi-⁠l pregătise conştient, cu asiduitate încă din tinereţe şi pe care îl onorează astăzi prin întreaga sa operă, începea, la patruzeci de ani, o prolifică şi semnificativă Gabriel-N-Balotaactivitate revuistică, ce reuneşte, între anii 1965 şi 1980 peste cinci sute de studii, articole şi eseuri – dacă ne referim doar la cele care abordează fenomenul literar românesc – publicate în cele mai prestigioase reviste de cultură ale vremii: România literară, Contemporanul, Luceafărul, Familia, Tribuna ş.a. Multe dintre acestea vor reprezenta nucleul unor cărţi impunătoare, ce nu vor întârzia să apară, începând cu impresionantul său volum de debut, Euphorion, în 1969, pe care autorul, îndreptăţit îl consideră ars poetica sa. Dacă ar fi să numim doar cărţile dedicate de către Nicolae Balotă exclusiv fenomenului literar românesc, acestea nu sunt foarte numeroase: De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Introducere în opera lui Alexandru Philippide, Opera lui Tudor Arghezi, Urmuz, însă lor li se adaugă o serie de alte lucrări precum: Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române şi străine, Arta lecturii, Umanităţi, Universul prozei sau Labirint, prin care autorul reuşeşte, mai bine decât oricare alt critic român, o integrare a literaturii române în algoritmul fenomenului literar european. Aceasta nu numai că îi avantaja pe scriitorii noştri prin poziţionarea lor în proximitatea unor mari nume din panteonul literaturii universale, dar „contribuia decisiv la deprovincializarea literaturii române, într-⁠un tip de depăşire a complexelor localiste”. Perioada în care literatura română, abia ieşită de sub stigmatul „obsedantului deceniu” încerca să-⁠şi reaşeze valorile într-⁠o ierarhie firească, întreprindere pe cât de dificilă pe atât de necesară, a coincis în mod fericit cu afirmarea unor voci critice de mare amplitudine, între care se distingeau inflexiunile inconfundabile ale eruditului Nicolae Balotă. „Tăcerea germinatoare” începea acum să rodească, fiindcă, dacă până la momentul eliberării sale achiziţionase un impresionant bagaj livresc, venise momentul să dea măsura nemijlocită a spiritului său creator, ceea ce va face fără preget. Autorul ne-⁠a mărturisit: „Nu râvneam nicidecum la statutul de critic literar”. Însă, în perioada tulbure a prigoanei comuniste, spiritul său viu, reflexiv, meditaţia asupra fenomenului cultural, dorinţa de a împărtăşi cu alţii din vasta cultură pe care o asimilase – toate acestea reflexe ale structurii şi formaţiei sale eminamente umaniste – nu se puteau exprima liber, plenar, astfel încât a fost nevoit să disimuleze în critică, o formă de exprimare aparent ingenuă, pragmatică, dar atât de deschisă totuşi abordărilor subiective. Aşadar, personalitatea omului de cultură Nicolae Balotă, ilustrată prin opera sa, este rezultanta perfectei simbioze între simţul unei polemici constructive, reflexivitatea filosofică, profunzimea spiritului analitic, talentul literar şi, nu în ultimul rând, credem noi, expresia unei relaţii cât se poate de personale cu Divinitatea.

Formaţia culturală şi filosofică

Nicolae Balotă face parte din categoria acelor paradoxale spirite care s-⁠au născut bătrâne, dar rămân mereu tinere, chiar şi la vârsta senectuţii. Această afirmaţie cu tentă pa­tetică este pe deplin acoperită de-⁠ndată ce urmărim istoria formării sale intelectuale, care începe de foarte timpuriu, când încă nu deprinsese nici măcar vorbitul, însă cerceta fascinat gravurile semnate de Gustave Doré din cele două volume ale Bibliei tatălui său, care, aşa după cum mărturiseşte, „ilustrează, până în ziua de azi, Biblia mea interioară”. De altfel, „Cartea cărţilor” a rămas şi în cazul cărturarului Nicolae Balotă cartea sa de căpătâi, care i-⁠a alimentat permanent setea de Logos şi Adevăr, „singura care îmi oferă mie, nevrednicul, care mă consider cu îngâmfare om al Cuvântului, cuvintele vieţii, în acelaşi timp cu cele literare, logosul meditaţiilor şi Verbul divin.” Încă din primii ani ai studiilor sale clujene, urmărea atent „viaţa cărţilor” din librării şi anticariate. La doar treisprezece ani, în 1938, Nicolae Balotă cere părinţilor săi, ca dar de Crăciun, Istoria literaturii franceze a lui Gustave Lanson pe care o răsfoise deja în Librăria „Lapage” din Cluj. În pofida zbuciumatei sale adolescenţe, cu mutări repetate de la Cluj la Blaj şi mai apoi la Sibiu, datorate contextului istoric tot mai agitat, Nicolae Balotă a căutat permanent să se apropie de cele mai diverse surse culturale. Bibliotecile pe care le-⁠a frecventat, propria sa bibliotecă ce va ajunge să numere peste 8000 de volume (decimată apoi de comunişti), au fost spaţiile în care Nicolae Balotă s-⁠a simţit mult mai liber decât în orice alt loc vreodată. Un însingurat, aşa după cum însuşi se defineşte a fi fost, deşi mereu înconjurat de oameni care l-⁠au apreciat şi l-⁠au iubit, singurătatea nu l-⁠a apăsat niciodată în apropierea cărţilor. Dimpotrivă, i se părea mereu că timpul petrecut la studiu îi este insuficient. Printre puţinele privilegii de care s-⁠a bucurat Nicolae Balotă în întreaga sa viaţă, a fost cel pe care i l-⁠a oferit mentorul său, Lucian Blaga, de a accesa „fondul secret” al Filialei din Cluj a Bibliotecii Academiei, unde acesta devenise bibliotecar după înlăturarea de la Universitate (Nicolae Balotă se afla după prima sa detenţie şi fusese şi el înlăturat din postul de asistent de la Institutul de Psihologie din Cluj). Aici a avut prilejul să studieze cărţi puse la index, la acea vreme, de teologie, filosofie şi literatură, precum operele complete ale lui Toma de Aquino sau Preafericitul Augustin. Poate tocmai de aceea, amintirea bibliotecilor din Cluj a rămas extrem de vie în memoria cărturarului, deşi a avut mai târziu acces la fondul de carte al numeroase biblioteci importante din întreaga lume.

Fascinaţia desăvârşirii l-⁠a urmărit aşadar pe Nicolae Balotă încă din adolescenţă, când a înţeles, după cum spuneam, grandoarea şi esenţa sintagmei homo universalis. Atingerea acestui statut a fost, pe tot parcursul existenţei sale, idealul suprem, în slujba căruia şi-⁠a pus întregul potenţial intelectual şi spiritual, pentru realizarea căruia a depus un efort constant şi impresionant, impunându-⁠şi o disciplină şi un ritm de studiu cu totul neobişnuite. Iată ce notează în Jurnalul său la 30 ianuarie 1941 (abia împlinise şaisprezece ani): „Azi e sărbătoare religioasă, nu se ţine şcoală. Pot citi toată ziua după plac. Iau însemnările după Handbuch der Philosophie şi după Cours de Philosophie. Citesc ultimul număr din Conferencia şi Combat avec L’Ange de Giraudoux. Terminat romanul lui Bordeaux: La Peur de vivre (emoţionant, dar mediocru)”. Iar în alte însemnări din numeroasele sale caiete-⁠jurnal memoria acestui ideal apare aproape obsesiv. La 2 octombrie, acelaşi an notează: „Omul universal e un ideal. Un ideal cam orgolios, dar nobil. Şi foarte greu de atins”.

Despre setea sa de cunoaştere şi dorinţa de autodepăşire vorbesc, tot obsesiv, alte pagini: „Pe mine mă interesează de altfel orice ştiinţă. Dacă aş dispune de o viaţă lungă de 200-⁠300 de ani, desigur aş urma cursurile tuturor facultăţilor şi m-⁠aş adăpa de la izvorul tuturor cunoştinţelor omeneşti”. Singurul său inamic era, încă de pa atunci, timpul: „Ştiu atât de puţin încă, ridicol de puţin. Şi Timpul atât de măsurat…”. Însă adolescentul Nicolae Balotă este încrezător în destinul său intelectual privilegiat, de vreme ce la doar optsprezece ani spune: „Totuşi, n-⁠am fost un vlăstar sterp. Târziu, mult mai târziu se va vedea cu adevărat rodul zbuciumărilor mele tinereşti”. Pur orgoliu adolescentin, ori viziune superioară? Efortul intelectual al proaspătului student este pe măsura capacităţii sale intelectuale excepţionale, dar şi a modelelor culturale pe care şi le stabilise ca repere: Leonardo, Platon, Shakespeare, Goethe ş. a., pe care îi consideră: „minunate întrupări ale genialităţii”. Amintim că Nicolae Balotă încheiase cursurile preuniversitare la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar în mai 1943 promovează examenul de bacalaureat cu media 10, eveniment inedit, consemnat în presa locală. Aceleaşi rezultate excepţionale le obţine şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, luându-⁠şi licenţa în filosofia culturii, psihologie şi limba şi literatura franceză, în 1947, cu magna cum laude.

Un moment crucial pentru devenirea intelectuală a lui Nicolae Balotă l-⁠a constituit întâlnirea cu Lucian Blaga mentor al unei întregi generaţii. Participarea la cursurile şi seminariile conduse de acesta, au produs adevărate revelaţii tânărului student, aşa după cum consemnează în Jurnalul său. Sub influenţa acestui spirit cu rol de ferment al energiilor intelectuale ale tânărului avid de cunoaştere, se configurează traiectoria spiritului său creator: „S-⁠au deschis pentru mine cele două planuri pe care se va desfăşura existenţa mea: cel spiritual-⁠religios şi cel literar-⁠filosofic. Este o dublă chemare pe care de la început am urmat-⁠o./…/ Simţeam în mine, uneori ca o pendulare între contrarii, ca o sfâşiere, ca o îndoită pulsiune ce mă mâna pe căi adeseori contrare. Nu o dată am urmat o cale sacrificând-⁠o pe cealaltă. Împăcarea între aceste chemări contrare, fără anihilarea uneia, a fost, este şi fără îndoială va fi până voi trăi marea mea problemă existenţială.”

Sub semnul personalităţii marcante a lui Lucian Blaga se află şi integrarea lui Nicolae Balotă în Cercul literar de la Sibiu. Aceasta a avut o evoluţie sinuoasă, pornind probabil chiar de la faptul că era „cel mai tânăr dintre cerchişti”, spirit viu şi nonconformist, dornic de a-⁠şi exprima neîngrădit propriile opinii. Întâlnirea cu mai vârstnicii săi viitori preteni s-⁠a produs, aşa după cum însuşi mărturiseşte, avându-⁠l ca factor catalizator pe Lucian Blaga, profesorul lor de Filosofia culturii de la Universitate. Fascinaţi şi profund marcaţi de personalitatea marelui filosof, membrii Cercului Literar de la Sibiu, precum I. Negoiţescu, R. Stanca, C. Regman, Şt. Aug.Doinaş ş.a. (chiar dacă unii îşi încheiaseră studiile universitare) continuau să frecventeze seminarul marelui filosof. În acest context, în ianuBalota-coparie 1944, l-⁠au auzit pe Nicolae Balotă prezentând o lucrare despre Stilul romanic. Impresionaţi de prestaţia tânărului student de numai 19 ani, cerchiştii l-⁠au invitat să devină membru al Cercului. El însă s-⁠a considerat întotdeauna mai degrabă „un fel de membru asociat al clubului”, ceea ce nu a diminuat în nici un fel preţuirea pe care le-⁠o poartă. În relaţia lui Nicolae Balotă cu cerchiştii pot fi decelate câteva etape distincte: momentul aderării sale la „ideologia cerchistă” (îmbrăţişează fără rezerve ideile expuse în Manifestul Cercului, apărut cu un an înaintea intrării sale în grup); perioada „de distanţare” dintre 1945-⁠1947 din motive ce ţin, aşa cum însuşi mărturiseşte „mai mult de egocentrismul meu”. Mai precis, după publicarea în primul număr al revistei a eseului său intitulat Mihail Ralea – „Între două lumi”, în fervoarea sa de a se exprima, Nicolae Balotă propune spre publicare în al doilea număr, un amplu eseu cu titlul Omul universal, care, strict din motive de spaţiu tipografic, nu a fost acceptat ca fiind prea vast, ceea ce a stârnit o reacţie impetuoasă a tânărului de douăzeci de ani. Pură fatalitate, am zice, dacă ne gândim la aspiraţia tânărului Nicolae Balotă de a-⁠şi configura propria personalitate conform idealului leonardesc, demers ce i-⁠a reuşit pe deplin; epoca de mare apropiere de Cerc, dintre cele două detenţii ale sale (1948-⁠1955), în care mai ales pe Nego (I. Negoiţescu), cel care i-⁠a salvat Caietul albastru şi care consemna pe ultima filă a acestuia: „E singurul prieten care m-⁠a înţeles…, deşi a fost prietenul cu care prietenia s-⁠a creat cel mai greu”, îl simte foarte apropiat. De altfel, aceasta este şi etapa de cea mai mare înflorire a Cercului, numită chiar de el „epoca euphorionistă”; perioada de după eliberarea sa din cea de-⁠a doua detenţie, în 1964, când Cercul Literar de la Sibiu a rămas ca un „cerc de prieteni”, în care fiecare cerchist şi-⁠a urmat propria cale, păstrând însă un dram de nostalgie, de fidelitate faţă de spiritul cerchist.

Influenţa spiritului cerchist asupra sa o resimte tânărul intelectual mai întâi sub forma ironiei (asimilare a ironiei romantice, în epoca sibiană) şi care, afirmă eseistul, i-⁠a folosit pentru „desprinderea de naivităţile pernicioase ale adolescenţei”. Formula cu care îl întâmpina Negoiţescu la fiecare întâlnire: „Salut umanismul încarnat!” era, desigur, nu doar o pură ironie, ci recunoaşterea unei propensiuni mereu relevate şi susţinute ulterior prin întreaga activitate a cărturarului Nicolae Balotă, intuită de către mai vârstnicul său bun prieten. De altfel, tot prietenul său, Nego, exclama, într-⁠o discuţie avută la prima lor întâlnire după eliberare: „Văd că tot cultural ai rămas!”, cu aceeaşi admirativă „ironie” în faţa preocupărilor pe care le vădea. În 1964, imediat după graţiere, Nicolae Balotă se interesează de soarta foştilor săi colegi cerchişti; se bucură de reîntâlnirea cu I. Negoiţescu, O. Cotruş sau Şt. A. Doinaş, se întristează nespus la aflarea veştii morţii timpurii a lui Radu Stanca, dar mai ales se simte „străbătut uneori de undele unei euforii pe care, cu ani în urmă, o mai numeam euforionică” (Balotă 1999, p.22). Iată, aşadar, că apartenenţa la spiritul cerchist va rămâne o amprentă importantă asupra personalităţii sale, deşi, din păcate, entuziasmul euforionic apusese în majoritatea foştilor cerchişti, chiar şi în cazul lui Nego, cel care fusese sufletul ambiţiosului „proiect Euphorion”. Rămăseseră doar nişte impulsuri efemere ale acestuia din urmă de a crea un statut oarecum privilegiat al intelectualilor cerchişti în publicaţiile vremii, însă Nicolae Balotă declară cu nostalgie: „Mi-⁠ar fi părut incomparabil mai bine să-⁠l revăd pe pasionatul din anii cu adevărat euphorionici” (Balotă 1999, p.38).

Fundamentele viziunii critice

Despre expresia publică a viziunii critice a lui Nicolae Balotă putem vorbi imediat după 1965, o dată cu numirea sa ca redactor la revista Familia, când începe să publice într-⁠un ritm impresionant, numeroase articole, multe dintre ele cu caracter programatic. Însă pregătirea acestei explozii de idei o făcea încă în perioada domiciliului obligatoriu, când, în ciuda aparentei „libertăţi” de care se bucura, vremurile erau vitrege, iar cărturarul ştia că singurul adăpost pe care şi-⁠l putea oferi era „casa” propriilor cuvinte. Extrem de relevantă pentru condiţia intelectualului în epoca de „relaxare”, ce urma „obsedantului deceniu”, este mărturia autorului privind încercarea disperată de a găsi formulele cele mai puţin personale pentru a-⁠şi exprima convingerile şi, mai ales, credinţa. Nu doar evitarea vorbirii în nume propriu, cât mai ales găsirea unor pretexte literare sau istorice pentru a atribui altora propriile reflecţii, devenise o modalitate eficientă de a „păcăli” vigilenţa unui întreg sistem. Modul acesta al „vorbirii prin mediatori” va sta la baza eseurilor publicate mai târziu, care vor reprezenta unul dintre pilonii de rezistenţă ai operei sale. Dar mai ales: „Critica literară, la care urma să recurg, ca la un mod de expresie, în anii de după întoarcerea din recluziune, va fi în mod esenţial o asemenea vorbire indirectă. Întrucât nu puteam – chiar şi în perioada cea mai clementă a „primăverii” de la Bucureşti – să exprim în mod direct aproape nimic din ideile mele; întrucât nu aveam voie să dezvolt pe faţă teme teologice, filosofice sau doctrinar-⁠politice, căutam şi găseam în literatură forme de mediere, de mijlocire pentru exprimarea lor indirectă, cât mai voalată, mai aluzivă. De aceea, eseurile şi studiile din Euphorion vor fi pline de motive religioase şi filosofice, de referiri la teologi sau filosofi deloc agreaţi de marxişti. Critica literară îmi oferea o mască de mirabilă plasticitate. Ea ascundea şi revela în acelaşi timp (n.n., A.C.)” (Balotă 1999, p.12). Iată aşadar motivaţia interioară a actului critic al lui Nicolae Balotă. Nu dorinţa de a realiza un exerciţiu valorizator, care să permită crearea unor ierarhii şi cu atât mai puţin vreo pornire atavică spre polemica gratuită sau spre amendarea cu orice preţ a ideilor altora, ci pur şi simplu nevoia de autoexprimare. O disimulare pe cât de necesară, pe atât de dificilă, căci vălul ce acoperea idei de o mare profunzime trebuia să fie destul de gros pentru a „păcăli” vigilenţa cenzurii, dar şi destul de transparent pentru a permite accesul celor avizi de informaţie culturală autentică la esenţa şi sursele acesteia. Opera critică a lui Nicolae Balotă devine astfel o ţesătură preţioasă de idei, cu o consistenţă inconfundabilă şi cu un aspect unic, neputând fi încadrată în niciunul dintre canoanele consacrate ale criticii româneşti.

Reeditarea în 1999, a volumului său de debut, Euphorion, a reprezentat, aşadar, pentru Nicolae Balotă un moment de recuperare a propriului trecut intelectual, de dezvăluiri asupra etapelor evoluţiei sale şi a definirii identităţii sale creatoare. Noua apariţie marca o dublă aniversare, treizeci de ani de la debutul său editorial şi şaptezeci şi cinci de ani de viaţă ai autorului. Solicitat să prefaţeze volumul, autrorul a simţit nevoia unor clarificări, care să înlesnească racordarea noilor generaţii de cititori la resorturile intime ale genezei unei cărţi care, după cum vom vedea, a creionat perfect harta convingerilor şi afinităţilor sale critice, dar şi ale unei importante părţi a generaţiei şaizeciste de critici români. Noua ediţie se deschide, aşadar, cu un Prolog, o prefaţă – cât – o – carte, ca să folosim una dintre formulele categoriale favorite ale criticului, cea a sintagmelor – definiţie, pe care atât de adesea o întâlnim în operele sale. Pentru cititorul grăbit al „secolului vitezei”, cele o sută de pagini, scrise la Paris la sfârşitul anilor `90, aşezate în deschiderea cărţii, vor părea, cu siguranţă, o povară în plus în lectura acestui Op impresionant, care solicită un exerciţiu intelectual de maximă intensitate. Însă ceea ce urmează este o captivantă lectură despre geneza unui spirit, a unui crez intelectual inconfundabil şi, desigur, a unei cărţi ce exprimă personalitatea atât de complexă a omului de litere Nicolae Balotă. Căci Prologul este, în mod evident, şi o reflectare a preocupărilor literare ale autorului, care, la momentul scrierii acestuia, publicase deja prima ediţie a Caietului albastru.

Întâi de toate, Nicolae Balotă a fost permanent preocupat de realizarea propriei meniri, de cheltuirea cu folos a talanţilor cu care fusese atât de generos dăruit. „Tu eşti un obsedat al rodirii”, îi spunea prietenul şi colegul său de redacţie şi de apartament din perioada orădeană, Ovidiu Cotruş. Lecţia rodniciei o învăţase încă de timpuriu, din Sfânta Scriptură şi o interiorizase atât de profund încât devenise un criteriu primordial în valorizarea oamenilor în general.

Exigenţa i se aplica însă mai întâi lui însuşi, un motiv în plus pentru ca anii de detenţie să fi fost cu atât mai chinuitori cu cât corespundeau perioadei pe care o considera a fi trebuit să fie cea mai rodnică a vieţii. Trăise atât de intens „anxietatea neîmplinirii”, încât atunci când, după şase ani de puşcărie, în domiciliul forţat din Bărăgan, la Lăteşti, reîncepe scrisul, emoţia devine fascinaţie: „Mai mult însă decât cărţile, mă fascinau foile albe de hârtie, pe care tot Mama, grijulie, le adusese. Foi neatinse, ce se ofereau virginale. Îmi amintesc dimineaţa în care, aplecat peste foile acelea, cu creionul în mână, întârziam clipa delectabilă a deflorării lor” (Balotă 1999, p.11).

Fragment

● Carmen Elena Andrei, Nicolae Balotă şi Literele române, Editura Academiei Române, 2014

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest