Din ultimul număr:
Contemporanul » Românii de pretutindeni » Roxana Pavnotescu: The Encounter

Roxana Pavnotescu: The Encounter

Ceva trebuie să piară pentru a însufleţi noua creaţie. Toate aceste abordări eliadeşti ale călătoriei, ale existenţei arhaice a tribului amazonian, se intersectează cu mitul Marii Călătorii

Teatrul John Golden, de pe Broadway, prezintă The Encounte”, piesă concepută, regizată, şi interpretată de Simon McBurney şi inspirată de cartea Amazon Beaming a lui Petru Popescu. Piesa a avut premiera în cadrul Festivalului din Edinburgh, în 2015. McBurney este deopotrivă regizor, actor, scriitor şi antropolog, are o prodigioasă activitate ca actor de film şi televiziune şi este fondatorul şi directorul artistic al companiei de teatru Complicite din Londra. Printre producţiile sale remarcabile se numără: The Elephant Vanishes (după Murakami), The dissapearing Number şi Mnemonic. Dacă vizualul excesiv tehnologizat şi marcat de o intensă fizicalitate caracterizează aceste montări, producţia de faţă îşi focalizează interesul către auditiv.

Cunoscut în ţară mai ales pentru romanele sale Dulce ca mierea e glonţul patriei şi Prins, Petru Popescu evadează din lagărul comunist cu ocazia unei burse în Statele Unite unde se remarcă ca scenarist la Hollywood şi romancier. Amazon Beaming este un jurnal mistic în lumea îndepărtată a Americii de Sud, al cărui protagonist este prietenul său McIntyre – fotograf la National Geographic. În căutarea izvoarelor Amazonului, McIntyre rătăceşte timp de şase luni prin junglă la graniţa dintre Peru şi Brazilia. Fascinat de ritualurile tribului Mayoruna (oamenii pisică ce cred că se trag din jaguar), pierde legătura cu expediţia urmărind tribul în demersul lui de a-⁠şi schimba mereu aşezarea, în căutarea începutului. Aici va experimenta o nouă metafizică a timpului, a începutului, a comunicării şi a Marii Călătorii. Cu bătrânul şaman, Barnacle, McIntyre dezvoltă un fel de „beaming”, comunicare telepatică. În această lume primitivă, forţele binelui şi ale răului sunt arhetipal şi dihotomic reprezentate. Călătoria către surse, către originea timpului este o călătorie în moarte. Red Cheeks, ce aparţine diviziunii „rele” a tribului, încearcă să-⁠l omoare dar este salvat de oamenii lui Barnacle. Barnacle şi tribul său este distrus în timpul unei inundaţii – un diluviu – o altă experienţă în proximitatea morţii în urma căreia McIntyre este aruncat în afara spaţiului mitic. Doi ani mai târziu, chiar dacă Barnacle nu supravieţuieşte potopului, comunicarea telepatică continuă. Ajutat şi inspirat, McIntyre descoperă izvoarele Amazonului în Anzi, trecând prin alte experienţe la limita morţii.

Demers artistic interesant prin construcţie, intenţie şi mesaj, montarea aduce – paradoxal – un teatru radiofonic la scenă deschisă. McBurney uzează de tehnica binaurală, de înregistrare a sunetelor şi redare într-⁠un spaţiu auditiv stereo in trei dimensiuni cu ajutorul căştilor. Lumea sunetelor e reprezentată şi etalată cu toate ventrele sale: un studio alcătuit dintr-⁠un pupitru, o cutie cu role de film deşirate şi amestecate, sticle de plastic cu apă răspândite peste tot. Un microfon totemic ocupă centrul scenei. Capul – manechin, ce conţine microfoanele binaurale, seamănă cu un cap de băştinaş în dimensiuni reale ce dialoghează în direct cu regizorul. El întruchipează pe bătrânul şaman al tribului. În această economie scenografică, auditoriul e transpus în aceeaşi dispoziţie imaginativă ce survine la consumarea lecturii. Poetica lui McBurney îşi propune punerea în scenă a unei opere literare cât mai aproape de forma ei narativă -⁠ vocea fiind singurul artificiu ce prin puterea sa magică şi proteică potenţează cuvântul dând curs imaginaţiei să lucreze la partea vizuală a reprezentării. Amplificarea zgomotelor de circumstanţă realizează o polifonie compusă din sunetele naturale ale junglei amazoniene, din scenă – respiraţia şi mişcările actorului, din sală – forfota şi tusea audienţei, sau din înregistrări cum ar fi zgomotul aeronavei ce-⁠l aduce pe McIntyre în junglă. Se adaugă telefoanele lui Petru Popescu sau ale fetiţei ce nu poate să adoarmă – în intenţia de-⁠a adăuga o componentă în timp real bandei sonore. Acest Babel auditiv este un experiment ce urmăreşte diverse planuri şi perspective ale expunerii. Căştile îndeplinesc simbolic funcţia de izolare sau distanţare a spectatorului de scenă şi de a da curs imaginarului. În plus, adaugă acea stare de singurătate pe care McIntyre a resimţit-⁠o, departe de civilizaţie. McBurney propune o experienţă individuală desfăşurată într-⁠o formulă colectivă. Agitaţia de pe scenă, schiţată prin sugestie, mim sau dans, e un crochiu al unei realităţi multiple. Ea cuprinde experienţa lui McIntyre în jungla amazoniană, relaţionarea cu autorul ce scrie despre ea, realitatea scenei: ce experimentează actorul-regizor în procesul naraţiei, şantierul creaţiei: interacţiunea scriitor – regizor, intruziunea ficţiunii în viaţa privată a celui din urmă. Naraţia debutează cu un prolog; audienţa este pusă în temă cu implicaţiile filosofice ale expunerii. E o invitaţie la meditaţie şi dialog dar mai cu seamă la participare, trăire, potenţată prin acest mod de audiţie etanşată ce izolează de spaţiul reprezentării şi te pune într-⁠o relaţie expresionistă cu realitatea ultimă – cea înfăţişată de textul literar. Prologul se vrea un exerciţiu de manipulare a căştilor; el propune o „repetiţie”, ce e de fapt o pregătire, o iniţiere în receptarea actului artistic – ocazie cu care se discută etimologia cuvântului repetiţie (rehearsal). De la hearse (dric) – dar mai semnifică şi pregătirea pământului ( extrapolată la groapa care să primească mortul). Viaţa, scena sunt o repetiţie la intrarea în moarte sau în alt nivel existenţial.

McBurney se transpune în jungla Amazonului în casa lui Lourival, un şef al tribului Mayoruna. El solicită cumva acelaşi gest din partea audienţei, posibil prin acest procedeu de izolare prin intermediul căştilor. Scena devine un fel de cameră fără ecou (unde nici un zgomot din afară nu pătrunde), fără lumină (pentru că vizualul este abolit în favoarea auditivului), cu pereţi etanş izolaţi (un fagure de burete pe care sunt proiectate semnale luminoase). McBurney îşi aude propria respiraţie sunând dintr-⁠odată ca nişte clopote. Mesajul – „că auzim doar ce vrem să auzim” – se sugerează prin metafora uşii de la camera fără ecou, ce dintr-⁠odată se deschide şi zgomotele lumii din afara noastră ne invadează: traficul străzii, voci, maşini. Prin urmare, auzim selectiv şi este la discreţia noastră să închidem sau să deschidem această uşă.

Încă de la început, se subliniază ideea de timp mitic. Timpul nu e o linie (ce merge înainte) ci e circular – arhetipal – el se întoarce mereu şi se reiterează. Barnacle îşi conduce propriul popor către începuturi, asta e misiunea lui şi totodată sensul călătoriei lui McIntyre la 4000 de mile de lumea civilizată. McIntyre îşi refuză şansa de-⁠a evada din „închisoarea lui frumoasă” pentru că este prins în acest joc magic cu şamanul tribului: beaming sau comunicarea dincolo de limbaj. Piesa aduce un joc sofisticat, canonic al vocilor, pentru că avem atâtea voci diferite în capul nostru. O voce lăuntrică îi deschide lui McIntyre un alt univers dincolo de „limitele” civilizaţiei atât de îndepărtate, vocea îl anunţă că „unii dintre noi sunt prieteni”.

Polifonia unifică multiple nivele de conştiinţă deschizând noi perspective. Dialogul cu bătrânul tribului în faţa microfonului totemic e întrerupt de telefonul lui Petru Popescu. O voce cu accent românesc dă consistenţă întâlnirii ce se ramifică pe mai multe nivele: întâlnirea dintre lumea arhetipală şi cea modernă, între autor/text şi interpret, între ficţiune şi realitate, între realitatea scenei şi cea a artistului. Fetiţa lui McBurney se aliniază şi ea „întâlnirii”; nu poate să adoarmă fără o poveste. McBurney îi vorbeşte în şoaptă despre jungla Amazonului şi aventura lui McIntyre. Toate aceste planuri nu se succed, ci interferează stereo, auditivul se dovedeşte superior vizualului ce n-⁠ar putea realiza simultan această consonanţă de idei. Ce aduce în plus, vocea, prin variaţia ei şi sunetul circumstanţial este nuanţarea textului şi organicitate.

Piesa vorbeşte despre arta naraţiei. Fiecare poveste transmisă oral se îmbogăţeşte inevitabil cu experienţa individuală a povestitorului. Relatarea va evidenţia ce-⁠l interesează pe narator, ce descoperă el în povestire. În această idee, McBurney îşi aduce viaţa privată (prin prezenţa auditivă a fetiţei lui) în scenă.

Mişcarea scenică serveşte în subsidiar auditivului: se agită sticlele de apă pentru a sugera curgerea apelor, se vântură benzile magnetice încurcate ce sună ca deplasarea prin hăţişurile junglei, alte obiecte de circumstanţă sunt folosite pentru a reproduce zgomotele naturii, păsări, maimuţe, ţânţari şi alte vieţuitoare ale junglei. Gestul ritual, mima, dansul adaugă, abstract sau expresionist, culoare narativului. Pe măsura cufundării treptate în mitic şi descifrarea sensului călătoriei, McIntyre se apropie de condiţia omului arhaic; McBurney îşi scoate cămaşa, postura nu mai e perfect verticală, se cambrează, mişcarea se ritmează, se întoarce spre dans şi ritual. Întors din moarte prin virtuţile şamanice ale lui Barnacle, McIntyre revine în civilizaţie schimbat, condus de şaman el a atins „începutul”, punctul zero.

McBurney pune accent pe anumite aspecte ale întâlnirii pentru a concretiza substanţa ei mitică. Pentru a accede la sursă sau la început, un sacrificiu se impune. Înainte de-⁠a porni la drum, vechea aşezare a satului trebuie distrusă din temelii. Această demolare prin foc sau apocalipsă prin potop face loc ritualului începutului. Ceva trebuie să piară pentru a însufleţi noua creaţie. Toate aceste abordări eliadeşti ale călătoriei, ale existenţei arhaice a tribului amazonian, se intersectează cu mitul Marii Călătorii. Întoarcerea la izvoare înseamnă întoarcerea din moarte şi începutul unei noi forme de existenţă. Populaţia Mayoruna trăieşte sub imperiul magicului; orice act poate fi făcut şi desfăcut, dat înapoi prin ritualizare şi inversare. Când McIntyre (McBurney) aleargă în jurul satului (pe o frontieră imaginară desenată în jurul scenei de o undă de lumină), Barnacle (din nou McBurney) imită gestul alergând în sens invers pe aceeaşi circumferinţă. Gestul lui McIntyre este de neînţeles, deci magic, prin urmare trebuie abolit prin inversare.

„Encounter” este un „one man show” (formulă obişnuită pentru teatrul de Broadway), realizat cu inovaţie şi subtilitate, care transcendă cu succes graniţele genului. Piesa reuşeşte să aşeze audienţa într-⁠o relaţie aparte cu textul literar; adaugă organicitate, suflu vital şi conferă o anume ubicuitate eroului dublat auditiv de regizor, actor, autor şi alte voci umane sau din natură. Prezenţa auditivă a fetiţei, telefonul autorului, dialogul cu audienţa aduc un gen de teatru – verité, în care procesul artistic e documentat pe scenă într-⁠un periplu continuu de exegeză a textului în curs de interpretare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest