Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dana Oprica: Retrospectivă

Dana Oprica: Retrospectivă

Peste câţiva ani, o vedeam înscrisă la cursurile de limba română organizate la Madrid. Spaniolii, englezii, francezii, italienii, nemţii care studiază limba română sunt mânaţi la cursuri fie de propria pereche, în cazul familiilor mixte, fie de superiorii care au decis să-⁠şi extindă afacerile în România.

Anul trecut, pe vremea asta, mă frământam la gândul că voi ajunge pentru prima dată în ţara care ne-⁠a fost vecină şi pe care o simţeam, prin dimensiuni, prin stricteţe, prin rezultate, inaccesibilă.

Bulgarii contribuiseră la formarea personalităţii mele, segmentul de loisir, crescusem urmărind televiziunea lor sau mai bine zis cu muzica lor, din care mi-⁠i amintesc pe Vasil Naidenov cu Mejduchasie, un cântec dinamic al cărui refren, constând în note muzicale, îl puteam repeta şi noi, românii, cei care habar n-⁠aveam de limba bulgară, şi pe Lili Ivanova cu al său grav şi puternic Detelini. Deşi nu înţelegeam textul, îi simţeam aproape, erau ca noi, românii. Sentimentul unităţii avea să mi se dezvăluie odată cu SAM_6177identificarea gesturilor care însoţesc o afirmaţie sau o negaţie, făcute prin mişcarea capului; cu toţii coborâm bărbia spre piept, efectuând o uşoară deplasare pe verticală, de sus în jos, atunci când vrem să întărim un da. Ei bine, bulgarii, pe care îi vedeam la televizor, şi consătenii bunicii mele, pe care îi întâlneam şi cu care vorbeam în vacanţele de vară şi pe care îi despărţeau doar câţiva kilometri de graniţa cu Bulgaria, când confirmau, mişcau capul de la dreaptea spre stânga – exact invers! –, precum bulgarii. Ca şi cum ar fi vrut să spună, din gestică, nu. Pentru mine acest fapt a însemnat totul: nu mai aveam nevoie de argumente pentru a înţelege că români şi bulgari simţeam la fel.

Tot prin proximitate, şi sârbii au contribuit la desăvârşirea aceluiaşi segment de personalitate dedicat timpului liber. Ajunsesem să cântăm, eu şi prietenii mei, în excursii, în cor, hituri ale unor interpreţi care ne fermecau atât prin ritmul pieselor, cât şi prin videoclipurile, în fază iniţială pe atunci în ceea ce priveşte tehnica; obţineam versurile printr-⁠un efort teribil de a recupera, după repetate ascultări, cuvinte neînţelese, care nu ştiam unde încep şi unde se termină. Uneori, îi mai şi vedeam pe vecinii noştri, în carne şi oase, când ajungeam în pieţele localităţilor ca Drobeta-⁠Turnu-⁠Severin sau Orşova unde aceştia veneau să vândă produse de-⁠ale lor. Le copiam stilul, ne pieptănam ca ei, ne îmbrăcam după cum vedeam că se îmbracă ei; erau fereastra noastră către vest.

Deşi oarecum mai departe fizic de Oltenia, patria mea, ungurii susţinuseră şi ei un sector al personalităţii mele prin prietena unei mătuşi din partea bunicului, Vera. Nu ştiu cum ajunsese tanti Vera tocmai din Ungaria să se căsătorească în satul românesc, cel situat destul de aproape de Bulgaria. Ştiu doar că tanti Vera făcea cele mai bune prăjituri, era extrem de serioasă (nu că ceilalţi n-⁠ar fi fost, însă toţi o vedeau aşa!), râdea cu foc, închizând ochii şi arcuind sprâncenele când era ceva hilar, încât doar privind-⁠o începeai şi tu să râzi. Vera era mândră de provenienţa ei, motiv pentru care nu prea s-⁠a străduit să pronunţe corect vocala ă. Prin asta îşi păstra farmecul său; mătuşa mea căpăta, prin Vera, un aer mai şic: apelativul ţaţă Florica devenea ţaţi Florica.

Rămânea marele vecin pe care nu am avut niciodată ocazia să-⁠l cunosc, nici măcar indirect, aşa cum îi cunoscusem pe ceilalţi. Însă timpul le rezolvă pe toate şi, abia în Spania, aveam s-⁠o cunosc, la un curs despre integrare, pe Tatiana. Înaltă, blondă, solidă, fostă campioană naţională la înot, la juniori, doctor în filologie hispanică, venise acum cincisprezece ani din Sankt Petersburg în Madrid, din dragoste. Peste câţiva ani, o vedeam înscrisă la cursurile de limba română organizate la Madrid. Spaniolii, englezii, francezii, italienii, nemţii care studiază limba română sunt mânaţi la cursuri fie de propria pereche, în cazul familiilor mixte, fie de superiorii care au decis să-⁠şi extindă afacerile în România. Nu era cazul Tatianei. Ea venea la cursurile de limba română deoarece coordonatorul tezei de doctorat, Vadim Pavlovici Grigoriev (1930-⁠2013), îi spusese că trebuie să studieze limba româna pentru a înţelege mai bine construcţiile modale în limba spaniolă, tema lucrării sale. Deşi în momentul conversaţiilor cu profesorul, această sugestie i se păruse netrebuincioasă, după ani şi-⁠a propus să descopere ce trebuia să înţeleagă din mecanismul limbii române.

Astfel, târziu, cu Tatiana completam ultima piesă a vecinilor noştri. Descopeream că Tatiana crescuse cu muzica românească pe care o auzea la radio sau la televizor şi pe care o îndrăgea; printre favoriţi se numărau formaţia Noroc cu De ce plâng chitarele sau Cântă un artist, Ion Suruceanu şi Sofia Rotaru. Acasă avea, în ediţie bilingvă română-⁠rusă, Poveştile lui Creangă. Admiraţia ei pentru români şi limba română începuse să crească pe măsură ce afla că împărţim aceeaşi gastronomie, de la chefir la colivă, şi gândim cam în aceleaşi cuvinte. S-⁠a bucurat când la una dintre bibliotecile publice din Madrid a găsit, în limba română, cartea lingvistului Theodor Hristea, Sinteze de limba română, de unde a cules mărturii etimologice de specialitate.

Toată această introducere vine să justifice cum, dintr-⁠o imensitate depărtată, ţara Tatianei devenea pentru mine, tangibilă. În vremea aceas­ta, anul trecut, mă pregăteam intens de călătorie cu tot ce implica aceasta: un curs intensiv de limba rusă, colectarea de hărţi, inventarierea impresiilor prietenilor care o vizitaseră de curând, consultarea recomandărilor must din diverse site-⁠uri şi shopingul obligatoriu unei schimbări considerabile de mediu pe termen scurt. Tatiana voia să-⁠şi prezinte oraşul în cele mai frumoase culori şi în toată splendoarea, astfel încât am avut parte de spectacole de patinaj artistic şi de balet, un meci de hochei pe gheaţă, gustări în Chaynaya Loshka, dar şi mese în restaurante tradiţionale, taifasuri, drumeţii pe schiuri şi, evident, vizite cu ghid în limba română. Totul a început într-⁠o dimineaţă de iarnă, când Maria mi-⁠a dat întâlnire la confluenţa artelor, pe Nevski Prospekt sau Bulevardul Neva, în faţa librăriei Dom Knigi.

Alexandr Nevski este un model de prudenţă, care n-⁠a fost martir nici al bunei credinţe, nici al generozităţii. Biserica naţională l-⁠a canonizat pe acest prinţ mai degrabă înţelept decât erou. Este un Ulise al sfinţilor… Mănăstirea, biserica şi cenotaful constituie una dintre minunile Rusiei. Sunt situate la capătul străzii Perspectiv Nevski… luxul este uimitor. Numărul de oameni şi lingourile necesare construirii unui astfel de mausoleu înspăimântă imaginaţia. (Custine, 1975: 99)

Aşadar, oraşul Sankt Petersburg a fost ţinta vacanţei mele de iarnă, oraş care m-⁠a surprins prin contrastul cromatic, un joc de verde clar şi cărămiziu, scena pe care apăreau oamenii care sfidau vremea nemiloasă şi îşi duceau viaţa normală, femei, bărbaţi mergeau la biserică, încât părea ca Dumnezeu era acolo, ba chiar stăteau la cozi – ce-⁠i drept, nu prea lungi văzute din exterior, însă cei implicaţi depindeau totuşi de viteza de hotărâre a celui din faţă –, să cumpere bilete la spectacole (se vindeau la un fel de gherete care, evident, adăposteau doar vânzătorul). Da, am remarcat un real interes şi o prezenţă copleşitoare la toate manifestările la care am participat, toate de calitate. Se desprindea o mândrie sănătoasă pentru produsul naţional pe care o simţise şi Custine în cronica sa de călătorie în Rusia din 1839 (1975, 88): „Vedeţi, voi dezbateţi trei ani asupra mijloacelor de reconstrucţie a unei săli de spectacole, în timp ce Împăratul nostru îmbunătăţeşte într-⁠un an cel mai mare palat din lume”. Scrisorile din Rusia mi-⁠au căzut în mână după întoarcerea mea din călătorie în ţara care, în gândul tuturor, lasă loc dubiilor, contrastelor, ambiguităţii. Şi acest lucru îl decela Împărăteasa însăşi în faţa lui Custine (1975, 137): „Dacă ne vedeţi cu ochi buni şi veţi spune asta, nimeni nu vă va crede: suntem cunoscuţi într-⁠un mod greşit şi nu se vrea să fim cunoscuţi mai bine”.

Acelaşi Custine (1975, 39) ascultase, înainte de a intra în Rusia, părerea hangiului din Lubeck referitoare la modul în care proprii cetăţeni îşi privesc ţara: „Ruşii au două fizionomii; când debarcă pentru a veni în Europa, au un aer vesel, liber, satisfăcut; sunt precum caii scăpaţi sau precum păsările cărora li s-⁠a deschis colivia; oameni, femei, tineri, vârstnici, toţi sunt fericiţi ca nişte şcolari în vacanţă: aceleaşi persoane, la întoarcere, au figuri lungi, sumbre, chinuite; limbajul este redus, cuvintele sacadate; au fruntea îngrijorată; am ajuns la următoarea concluzie: o ţară din care pleci cu atâta bucurie şi în care te întorci cu atâta regret este un mauvais pays”. Prin prisma aceleiaşi prejudecăţi îi analiza chiar călătorul aristocrat (1975, 106): „Ceea ce vedeam din prima ocheadă, intrând în Rusia, este că societatea, aşa cum e ea aşezată, serveşte doar propriilor cetăţeni; trebuie să fii rus ca să trăieşti în Rusia”. Era confirmarea cunoaşterii superficiale împărtăşită de Alexandra Feodorovna.

Eu, în schimb, după aproape două sute de ani, am găsit oameni preocupaţi de semeni, atenţi şi gata oricând să-⁠i ajute pe ceilalţi. Gazda mea a fost Svetlana, asistentă medicală, văduvă şi mamă a unei fiice studente la Ştiinţe Economice, aspecte pe care le-⁠am aflat din primul moment; următoarele zile au fost şedinţe cu mai multe dezvăluiri, chinuite din motive de carenţe lingvistice. Sigur, atâtea destăinuri au atras încet-⁠încet familiarismele până într-⁠acolo încât Svetlana a decis că trebuie să mă supună unei schimbări de imagine. Dacă în urmă cu aproape două secole, Custine (1975, 113) nota că „în istoria Rusiei, nimeni, în afară de împărat, nu a exersat propria meserie”, în prezent pot susţine că multă lume, pe lângă propria meserie pe care o practică, mai ştie cel puţin una. Din cei pe care i-⁠am cunoscut, Vova era agent de zbor şi informatician, Tasia, profesor de limba şi literatura spaniolă şi traducător, Maria, profesor de limba şi literatura română şi ghid, Dimitry, informatician şi organizator de evenimente sportive. Acest entuziasm de lucru izvora din dorinţa de a căuta, de a se autodepăşi, de a rupe barierele confortului şi a vibra sublim.

Mai mult, Custine (1975, 94) întâlnea o ţară în care oamenii tăceau, cedând misiunea de a vorbi, văitându-⁠se, pietrelor, eu am întâlnit o ţară în care oameni şi pietre vorbeau; erau fericiţi să arate cât mai mult, să povestească totul, mulţumind parcă tuturor celor care voiau să-⁠i cunoască.

Totuşi, o frază cât un monument face să dispară toate defectele pe care Custine le-⁠a găsit ruşilor şi Rusiei (1975, 100): „Sankt Petersburgul cu magnificenţa şi grandoarea lui este un trofeu ridicat de ruşi puterii lor ce avea să vină; speranţa care produce un astfel de efort mi se pare un sentiment desăvârşit”.

Bibliografie
Custine, Marquis de. 1975. Lettres de Russie. La Russie en 1839. Paris: Gallimard. Collection: Folio classique.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest