Contemporanul » Românii de pretutindeni » Grid Modorcea: Brâncuşi într-o mare retrospectivă la Guggenheim Museum

Grid Modorcea: Brâncuşi într-o mare retrospectivă la Guggenheim Museum

Rămâne ca acest Brâncuşi nou, al viitorului, să se reveleze lumii altă dată, cum i-o fi voia, fiindcă pietrele au destinul lor şi vorbesc când le vine vremea

Unul dintre cele mai mari muzee din America şi din lume, Guggenheim Museum, a organizat un adevărat regal al existenţei sale: o retrospectivă a celor mai valoroase colecţii pe care le deţine de la înfiinţare. Muzeul, care şi-⁠a luat numele în 1952, dar s-⁠a deschis în 1959, deţine peste 7 000 de lucrări, evident, multe aparţinând Fundaţiei Guggenehim (1937), toate de referinţă, iar acum desfăşoară pe toată spirala de melc a etajelor sale, numai capodopere. Oricine intră în acest cilindru muzeal, află istoria lui. Există la capătul drumului celor 7 etaje, pe care le urci în spirală, povestea realizării acestei construcţii unicat, numită de arhitectul ei, Frank Lloyd Wright, Templul Spiritului. Şi devenit landmark mondial. O caracteristică a colecţionarului Solomon Guggenheim (1861-1949), spijinit de suportul aplicat al dealer-⁠ului Karl Nierendorf şi al artistei germane Hilla von Rebay, a fost achiziţia de opere inovatoare ale avangardiştilor. Este uluitor flerul lui Guggneheim de a colecţiona piese ale unor artişti care în anii interbelici, când el îşi întemeia afacerea, nu erau nimeni sau nu aveau în nici un caz gloria de mai târziu. Sute de artişti necunoscuţi atunci, au devenit glorii ale artei moderne. Însă Guggenheim i-⁠a intuit pe toţi. Şi acum muzeul prezintă toată cariera sa, cum a ajuns la acest rezultat unic în lume, aducând la vedere permanentele sale colecţii. Este o gigantică retrospectivă care cuprinde numai capodopere. Este o sărbătoare rară, ceva uluitor!

Şi o realitate istorică se impune de la sine: majoritatea lucrărilor, peste 95 la sută, aparţin artiştilor europeni. Artiştii americani sunt rari, o prezenţă palidă. Tatăl lui Solomon, Mayer Guggenheim, s-⁠a născut în Elveţia, făcea parte din comunitatea evreilor aschenazi. Familia Guggneheim este extrem de numeroasă, cu un rol istoric, artistic şi caritabil impresionant. Pe lângă Solomon, la fel de celebri sunt John Simon şi Peggy. Mulţi din membrii familiei s-⁠au ocupat de artă. Ca şi alţi colecţionari evrei, ei, în timpul ascensiunii naziste, au venit cu colecţiile lor în America. Solomon s-⁠a născut în Philadelphia, dar a moştenit averea tatălui său, implicit colecţia. Cam aşa este istoria a mii de evrei. America nu numai că i-⁠a primit, dar i-⁠a asimilat, pe Guggenheimi şi pe toţi artiştii europeni şi mondiali. Iar Solomon a continuat să achiziţioneze lucrări din Europa datorită celor doi colaboratori evrei germani, pomeniţi mai sus.

Retrospectiva colecţiilor de la Guggenheim Museum este o perfectă oglindă a istoriei moderne a lumii. Dacă, prin miracol, ar veni Trump să vadă această expoziţie şi ar vedea realitatea despre care vă vorbesc, ce-⁠ar face? Ar da istoria înapoi sau şi-⁠ar reconsidera poziţia faţă de emigranţi? L-⁠ar acuza pe Guggenheim că nu a achiziţionat lucrări ale artiştilor americani? Nu se poate! Istoria artei nu se face cu Tomahawk-⁠ul, iar istoria Americii este datoare Europei, ba am putea spune că în mare măsură este o creaţie a ei. Şi cred că acest lucru este un fapt pozitiv, arată sensul către care trebuie să se îndrepte lumea, în orice caz, arată direcţia pe care trebuie să continue să meargă America. Nu cred că există o altă cale.
*
De-⁠a lungul anilor, eu am văzut aceste lucrări cu diferite prilejuri, dar acum mă uitam ce delir era pe capul studenţilor care vizitau muzeul, ce fericire faptul că descoperă deodată, văzând acest eveniment, numit „Guggenheim Collection”, istoria artei moderne.

Bucuria mea era însă mult mai mare fiindcă acest fenomenal eveniment, ce se va desfăşura pe termen nedeterminat, include şi prezenţa copleşitoare a lui Constantin Brâncuşi. Aşa cum am arătat în albumul Brancusi in America (ediţia engleză), Guggneheim Museum i-⁠a organizat lui Brâncuşi, în anul 1955, o mare retrospectivă, prezentându-⁠i atunci 59 dintre sculpturile sale, plus desene şi guaşe. Cu acel prilej, Brâncuşi a declarat pentru „The New York Times”: „Without Americans, I would not have been able to produce all this, or even to have existed. / Fără americani, n-⁠aş fi fost capabil să produc toate acestea, sau chiar să fi existat”. Deci, „fără americani”, nu fără români, căci nu se ştie dacă ar mai fi existat dacă rămânea în România! În acel moment, Brâncuşi era cel mai valoros artist din New York, din America, fiind considerat fondatorul artei moderne americane. Acest lucru nu s-⁠a întâmplat în Franţa. Cercetările brâncuşologilor se opresc doar la porţile parisiene. Nu se poate imagina ce ni se revelează dincolo de ele, în America. Abia mult mai tarziu, după ce am trăit experienţa brâncuşiană în America, l-⁠am înţeles pe Barbu Brezianu, care îmi tot spunea, „Modorcea, dacă ajungi în America, mergi pe urmele lui Brâncuşi! Noi ne-⁠am ocupat de un Brâncuşi al plaiurilor noastre şi ale Franţei, dar nimeni nu s-⁠a ocupat de experienţa americană a lui Brâncuşi, nici chiar ei, americanii, care este copleşitoare!” Aşa este. O dovedeşte şi acum, aici, expoziţia de la Guggenheim Museum. Solomon Guggneheim a avut intuiţia de a achiziţiona unele dintre cel mai valoroase lucrări ale sculptorului român, unele dintre ele, organizatorii actuali expunându-⁠le din nou acum.

De fapt, Brâncuşi este regele acestei gigantice retrospective, este onorat din cale-⁠afară, întrucât, pe când ceilalţi titani ai artei moderne, de la Bauer, Malevich, Kandinsky (preferatul lui Guggenheim, cel care i-⁠a cimentat cariera americană) la Picasso, Miró, Calder, Paul Klee, Piet Mondian sau Pollock, se află în spirala normală a spaţiului expoziţional, lui Brâncuşi i s-⁠a dedicat o sală specială, la etajul 2, unde vedem 6 dintre sculpturile lui fundamntale, trei din marmură, Muza, Ţestoasa zburătoare şi Miracolul (Foca), şi trei din lemn de stejar, Adam şi Eva, Vrăjitoarea şi Regele regilor. Ceva uluitor, toate piese originale, monumentale, cum nu se pot vedea decât aici. De pildă, King of Kings are dimensiunile 300 x 48, 3 x 46 cm, o lucrare impresionantă. La Bucureşti sau în altă parte, am văzut numai copii, variante de mici dimensiuni. Însuşi suportul pe care se află lucrările, adică soclul, constituie opere în sine, adevărate capodopere, cum este suportul Muzei, din stejar, în patru trepte, sau al Miracolului, o perfectă „masă a tăcerii”, geamănă a originalului gorjean. Discutam cu artista Pelenakeke Brown din Noua Zeelandă, şi ea era uimită de ceea ce a spus Rousseau-⁠Vameşul despre Brâncuşi, de felul cum a transformat anticul în modern! Adam si Eva, de pildă, este o temă primordială, dar pe care Brâncuşi a adus-⁠o la zi, printr-⁠un archaism sui-⁠generis, construind dualitatea pe verticală. Exact ce vedem în arta Oceaniei.

Pe parcursul expoziţiei mai apare şi piesa Jeune fille françoise, tot din lemn de stejar, în compania lui Marcel Duchamp, care i-⁠a deschis calea lui Brâncuşi în America, şi a lui Kurt Schwitters, co-⁠fondator al dadaismului, alături de Tristan Tzara, iar spre finalul expoziţiei apare şi Măiastra, din alamă şlefuită, minunea de la Peggy Guggneheim Museum din Veneţia, fiindcă retrospectiva se termină cu lucrări aduse din muzeul lui Peggy, cea care se luptase ani de zile să-⁠l cucerească pe Brâncuşi şi să obţină de la el opere preferate. Tot din colecţia lui Peggy, avem surpriza să vedem şi Le surrrealliste, tabloul emblematic al lui Victor Brauner, artist marcat ca român născut la Piatra Neamţ.

Aceste lucrări, aproape fără excepţie, le-⁠am mai văzut cu diferite ocazii, fie în expoziţii tematice, fie în colecţii sau retrospective. Aş fi dorit să fie ceva nou, ceva legat de România, care lipseşte cu desăvârşire din această expoziţie. Nu e prima data când consemnez cu tristeţe dezinteresul României, al ICR New York, pentru ceea ce puteam aduce noi, românii, ca noutate. Am vorbit cu cineva din oganizarea expoziţiei şi mi-⁠a spus că ICR nu a comunicat curatorului că există volumul Brancusi in America, pe care l-⁠am oferit ICR-⁠ului (cartea o poate avea oricine de pe Amazon), unde se pot găsi noutăţile de care era nevoie pentru a mări interesul pentru Brâncuşi, pentru a dovedi că Brâncuşi e încă viu, nu doar muzeal, cum îl consideră aici mulţi contemporani, pe criteriul că este „epuizat”, adică vândut tot, dat fiind că Brâncuşi a realizat foarte puţine opere, nu a fost un artist prolific, ca Picasso, de pildă.

Dar el înseamnă ceva mai mult pentru români. Studiul meu aduce noutăţi fundamentale despre cariera Americană a lui Brâncuşi, căruia, timp de 44 de ani, de când a debutat la New York la Armory Show, la prima ediţie din 1913, americanii i-⁠au oraganizat sute de expoziţii. De altfel, însăşi retrospectiva de la Guggenheim expune, pe lângă cele şase sculpturi din sala dedicată lui, zece fotografii din atelierul lui Brâncuşi, luate de fotografii americani Man Ray, Wayne Miller şi Edward Steichen, artistul în curtea căruia, la Voulangis, Franţa, Brâncuşi a ridicat în 1926 prima variantă a Coloanei fără sfârşit, pe care, în 1927, a tăiat-⁠o în două, ca să o poată transporta la atelier. Iar Steichen, apoi Stieglitz şi alţi zeci de americani, i-⁠au pavat o frumoasă carieră peste ocean.

Aceste poze au patina acelor ani de creaţie. Ca şi lucrările care sunt cu adevărat piese de muzeu. Cu alte cuvinte, ceea ce vedem acum la Guggenheim Museum este un Brâncuşi consacrat, ştiut, răscunoscut. Era de dorit un nou Brâncuşi, un Brâncuşi necunoscut, aşa cum l-⁠am descoperit eu pas cu pas în New York, mergând pe urmele lui, pe care le-⁠a lăsat discret, în special în Greenwich Village, alături de cei doi buni prieteni ai săi, Pablo Picasso şi Henri Matisse. Nu mă îndoiesc că Solomon Guggenheim, dacă ar fi trăit, ştiută fiind apetenţa sa extraordinară pentru nou, ar fi marşat să facă un mare eveniment din descoperirea mea. Rămâne ca acest Brâncuşi nou, al viitorului, să se reveleze lumii altă dată, cum i-⁠o fi voia, fiindcă pietrele au destinul lor şi vorbesc când le vine vremea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest